Un medicament amar

Un medicament amar Mareste imaginea.

Istoria Sofiei
Am douăzeci şi cinci de ani, sunt singură la părinţi. Ai mei sunt necredincioşi, s-au căsătorit fiindcă a rămas mama gravidă. In familia noastră sunt mereu certuri şi scandaluri.

La şaptesprezece ani l-am întâlnit pe primul meu băiat. In continuare, aşa o să-l şi numesc: „băiatul”, fiindcă acum este un om fără nici o însemnătate în viaţa mea. Ne-am găsit pe Internet, pe site-ul grupului preferat. Amândoi am intrat în acelaşi an la două universităţi diferite - si ce viaţă pe noi! După şase ani însă ne-am despărţit.

Acum pot să spun absolut liniştită: Domnul m-a ferit de el. Dar în momentul când mi-a zis: „Eu te părăsesc” nu ştiam asta, si nu vreau să descriu în amănunt ce am simtit
- în orice istorie despre „dependenţa de dragoste” puteţi găsi tot ce s-a întâmplat atunci cu mine (afară, poate, de faptul că la sinucidere nu m-am gândit). Am luat asta ca pe o trădare din partea lui. Şi cum să nu? Prima iubire, voiam să fim împreună toată viaţa, aveam atâtea interese comune - şi acum „eu te părăsesc”... Cum aşa? Inseamnă că n-a fost iubire adevărată, cu unul (primul) şi pentru toată viaţa? Gândurile astea mă doborau...

Acum totul mi-e mai mult decât clar. El nu voia familie şi copii, apăra cu îndârjire ideea că singura cale posibilă este căsătoria de probă, şi asta abia pe urmă, cândva, când o sâ se pună el pe picioare şi o să câştige nu mai puţin de cutare şi cutare sumă pe lună. Spunea că de căsătorie are nevoie numai femeia şi că ea este gata de orice ca să-l tragă pe bărbat la starea civilă. Se temea că o să-şi piardă libertatea. Iar eu voiam familie, dar nu ştiam ce să-i răspund, şi interior acceptam punctul lui de vedere şi mă gândeam că asa trebuie să fie, deşi simţeam că în raţionamentele lui este ceva putred.

Avea un ataşament interesant fată de dezordine. Asta arăta în felul următor: blugii - spălaţi ultima dată acum jumătate de an, vasele zac în chiuvetă pline de mizerie, dacă avem nevoie de ceva de acolo luăm, spălăm, folosim, punem la loc. Pe jos - un strat de jeg. La început nu am dat atentie - doar îl iubesc, fiecare om cu defectele lui. îl ajutam cum puteam (nu locuiam împreună), până când o bătrânică i-a făcut observaţie pe stradă: „Se poate să umbli în blugi aşa de murdari!” Mi-am dat seama că nu-i normal. Veneam, făceam curat, găteam, îmi cheltuiam pe asta toate puterile. El venea, se mira şi... nu se schimba deloc. Odată, asta m-a scos din sărite, am început să-mi vărs oful, la care am auzit răspunsul absolut răspicat: „Este casa mea, trăiesc cum vreau. Tu eşti aici doar musafir.”

Incă un aspect: el se plângea întotdeauna cu privire la semnele de atenţie ale băieţilor faţă de fete. „Dar de ce fetele nu le dau semne de atenţie băieţilor? De ce nu le aduc flori, de ce nu îi invită la film, de ce nu plătesc pentru ei la restaurant?” Şi îi aduceam flori, îl invitam la film, la cafenea...

Cum am trecut prin despărţire? îmi pierdusem sensul vieţii. Mă refugiam în mine însămi, în muncă, în şcoala de şoferi - mi-am cumpărat maşină. Interesant: unde îmi era atunci mintea? De ce nu mă uitasem încă la sufletul meu, ca să înţeleg la ce duc asemenea egoism crud şi asemenea gelozie încrâncenată? Fiindcă îl acopeream, pur şi simplu, cu reproşuri: asta nu e bine, ailaltă nu e bine, supărări, resentimente, nervi, plecam: „A, nu vrei să faci cum vreau eu? Uite că plec!” - şi asta cu profunda convingere că aveam dreptate. „Las să se chinuie!” Proastă ce eram, nu am fost în stare nici să-l iubesc pe el, nici să mă iubesc pe mine. în mod conştient percepeam gesturile astea la modul următor: „El nu mă înţelege... nimeni nu mă înţelege, de ce am meritat asta?” Slavă Domnului, acum pot să privesc relaţia asta detaşat; înţelegându-mi greşelile fără autoflagelare, pot să îl înţeleg pe el fără să-l acuz.

O să vă spun un lucru caraghios: una dintre principalele lui motivaţii a fost că sunt supraponderală şi n-am o siluetă ideală. Şi cu omul ăsta am vrut eu să-mi leg viaţa, pentru el m-am certat cu părinţii! Tata îmi spusese încă de acum trei ani simpla frază: „Nu e bărbat” - cât de adevărat ! Dar a trebuit să trec prin aşa ceva ca să înţeleg asta. Părinţii aleg adeseori metode greşite (mai ales cei care sunt naturi despotice), dar în esenţă au dreptate.

Acum el are o nouă prietenă (după cum s-a dovedit, nu a plecat „în vid”, ci la ea). Suplă, frumoasă. Mulţumesc lui Dumnezeu că ne-am despărţit. A trecut doar un an - nici eu nu mă mai chinui, si el se simte bine.

Anul trecut, în decembrie (trecuse o jumătate de an de la despărţire), mi-a scris pe chat un om pentru care acum mă doare inima. înţelept, ortodox, muzician, cu zece ani mai mare decât mine, pentru mine (care atunci eram necredincioasă) a fost o minune, fiindcă reflecta atât de serios asupra căsătoriei, asupra rolurilor femeii şi bărbatului în familie... Nu îmi venea să cred că un bărbat poate să gândească AŞA - despre responsabilitate şi despre dorinţa de a se căsători. Eu credeam în mod sincer că de căsnicie are nevoie doar femeia.

Relaţia noastră a devenit relaţia a doi oameni foarte apropiaţi - pe chat, apoi prin telefon. El e din Moscova, diferenţa de fus orar este de trei ore - deseori nu îmi făceam
somnul, fiindcă puteam sta de vorbă până noaptea târziu, dar mă simţeam cea mai fericită si mai iubită femeie.

El m-a scos - literalmente m-a scos - din depresia pe care mi-o provocase romanul nereuşit cu „băiatul”. Acum îmi dau seama că atunci, din cauza profundului sentiment al vinovăţiei şi a autoflagelării îmi pierdusem toate reperele de viaţă, adică luasem viziunea fostului prieten asupra vieţii - asupra căsniciei, asupra rânduielii din casă şi aşa mai departe - drept singurul punct de vedere corect. A fost foarte important să-mi dau seama de acest lucru.

De sărbătorile lunii mai m-am dus la Moscova. Zece zile cu el au trecut ca o poveste: ne-am plimbat prin oraş, prin împrejurimile oraşului - pentru mine, modul lui de viaţă era nou, neobişnuit. Şi, da, am curvit. Aici este prima problemă care mă chinuie. Nu mă îndreptăţesc, dar asta e realitatea: nu credeam că este păcat, mai bine zis ştiam că este păcat, dar pentru alţii, nu pentru mine, care nu sunt credincioasă. El este ortodox, îmbisericit, are camera plină cu icoane, gândeşte ortodox, îşi face cruce, spune rugăciuni când intră în maşină, când iese din casă. Câteodată vorbea de parcă eram soţia lui, tăcea glume pline de căldură pe această temă: „Sofi, când o să avem o maşină ca asta... uite, aici o să stau eu, aici o să stai tu, şi aici o să stea copiii noştri.”

Iar eu mă temeam, fiindcă venisem ca deşteaptă, „ştiam foarte precis” că de căsnicie are nevoie doar femeia. Şi că bărbatul o să vadă în orice aluzie la căsătorie un atentat la libertatea lui. Mă temeam foarte mult să-l pierd, şi minţeam cu îndrăzneală: „Nu vreau să mă mărit!” El mă privea cu tristeţe şi răspundea: „Dar eu vreau să mă însor...” In sinea mea eu mă topeam de bucurie, dar ce simţea el?

La el în casă mă simţeam musafiră. Nu mă băgăm în treburile casei, iar el mă considera aproape soţie. Nu mi-era greu să fac de mâncare ori să spăl vasele, dar nu eram obişnuită să fac asta (că la mine acasă sunt copilul mamei), şi pe deasupra ţineam minte tot „absolut precis” cum trebuie să mă port în casă străină ca să nu-mi atrag neplăceri. încă o neînţelegere, deşi atunci el nu a zis nimic.

Am ajuns înapoi acasă... După atâtea discuţii despre familie, nu reuşeam să înţeleg de ce nu-mi cere mâna. Eram tristă şi deprimată... Am început să ne certăm prin telefon, iarăşi neînţelegeri - el zicea una, eu ziceam alta. A apărut o situaţie când avea nevoie de ajutor financiar. Nu am făcut nimic ca să-l ajut; mă agitam şi nu ştiam cum să-l sprijin, îi spuneam vorbe tandre... Ar fi fost foarte simplu să împrumut nişte bani şi să-i trimit - dar îmi aminteam cum odată, în troleibuz, se frământa că n-avea mărunt şi „m-a făcut să cheltui cincizeci de ruble”, cum zicea el. Mă temeam că o să se simtă umilit dacă-i trimit bani. Pe de altă parte, prin contrast cu primul prieten m-am convins în aşa măsură că e bărbat (prin urmare, poate să-şi rezolve singur problemele financiare), că nu am observat limita dincolo de care avea nevoie de sprijinul omului apropiat.

Am făcut prostia de a-l întreba: „Simţi sprijinul meu?” la care el a răspuns - prudent ca întotdeauna - prin cuvintele: „Dar tu simţi ?” In continuare am vorbit despre diferite lucruri, şi în cele din urmă am înţeles cu groază că ceea ce a simţit el este că eu nu mă consider obligată cu nimic faţă de el şi că nu socot de cuviinţă să-l sprijin. Au fost şi alte discuţii care ne-au îndepărtat unul de altul. La fel ca înainte, eu nu aveam nici un fel de repere în ce priveşte familia şi nu înţelegeam ce se vrea de la mine.

Treptat, din partea lui au încetat sms-urile, în discuţiile dintre noi nu au mai fost vorbe tandre şi gingăşie. Eu, după scenariul clasic, mă frământam, îl torturam între- bându-l: „Mă iubeşti?” şi mă ţineam şi de alte prostii. Ultima prostie din partea mea a fost o scenă de gelozie. Mă pregăteam pentru nişte examene foarte grele de limba engleză, n-am dormit zile întregi, eram nervoasă şi aşteptam tot timpul să mă sune; el suna rar - eu eram şi mai nervoasă. Am intrat pe site-ul unei reţele sociale, şi am văzut că în timp ce eu stau pe jar aşteptând telefonul lui el stă acolo şi adaugă în cercul prietenilor o cunoscută. Ne-au năpădit emoţiile - la început pe mine, apoi pe el. Da, ar fi fost caraghios, dacă nu s-ar fi sfârşit atât de trist...

Până în ziua de astăzi continui să descopăr în mod dureros cum a suferit el. Impărtăşindu-mă de mediul ortodox, mă întorc în trecut, privesc cu ochii lui la situaţiile respective şi simt o ruşine insuportabilă... El a suferit cândva trădarea fetei pe care o iubea şi care l-a părăsit pentru altul. Pe urmă şi-a făcut de cap, a trădat şi el, s-a căit, a luat hotărârea fermă de a trăi aşa cum cere legea lui Dumnezeu. Mi-a povestit toate astea, nu mi-a ascuns nimic. Unde mi-au fost ochii, unde mi-a fost inima?

Profund rănit de sentimentul propriei vinovăţii, după ce a trăit câţiva ani în singurătate, mi s-a încredinţat cu toată inima, si eu - cu asemenea bănuieli! Omul orbit de durerea proprie nu e capabil să simtă durerea altuia, dar cineva ar fi trebuit să fie mai înţelept în situaţia asta, fiindcă era vorba despre dragoste.

Am călcat pe aceeaşi greblă, şi iarăşi m-a lovit zdravăn în frunte. Cine mă împiedica să mă iubesc pe mine însămi, să îmi înving emoţiile şi să învăţ să nu fiu geloasă? Fiindcă din cauza asta s-a destrămat prima relaţie. Să nu mă plâng, ci să zidesc. Cine mă împiedica? Nu mă împiedica nimeni.

Atunci când a încetat, fără explicaţii, să mă mai sune, pur şi simplu am zăcut câteva zile ca o legumă. Din starea astam-au scos tot emoţiile: „Am fost! Părăsită! Iarăşi! Eu! De ce? N-am vrut să fac rău nimănui! Şi dacă m-ar fi iubit nu şi-ar fi îngăduit să se poarte aşa cu mine. N-o să mă dau bătută aşa uşor, n-o să fiu o fată părăsită, nefericită. M-am ars, şi asta din vina mea, dar n-o să zac, o să-mi caut greşelile şi o să mi le îndrept, fiindcă nimic altceva nu ne este dat - nu poţi să-l schimbi pe celălalt, poţi să te schimbi doar pe tine însuţi. Omul pe care îl iubesc mi-a arătat greşelile mele, şi mă voi strădui să-l iert, orice ar fi, păstrând faţă de ei doar recunoştinţă în inimă, oricât m-ar costa asta ”

Şi a început lupta pentru viaţă. Mă sculam dimineaţa silindu-mă, zâmbeam şi învăţam să aflu bucurie în fiecare clipă a vieţii, chiar şi când mă durea groaznic sufletul. în urechi îmi răsunau cuvintele lui: „Sofi, cât îmi lipseşte o atmosferă pozitivă...”

Am început să mă ocup de sănătatea mea - neapărat alergam zilnic câte 5-6 kilometri, am început să fac exerciţii pentru ochi şi să ţin o dietă strictă. Pentru că el spunea: „Sofi, copiii noştri...” iar eu urma să-i nasc.

In fiecare zi îi mulţumeam în gând pentru lecţiile pe care mi le-a dat.

Iar pe urmă am dat-o în bară. Am mers la o petrecere corporatistă, m-am îmbătat (scuzaţi) ca porcul. Nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap să-mi înec în alcool durerea - m-am îmbătat fără să îmi dau seama. După ce am dormit puţin, am început să-l sun în continuu, i-am scris: „Hai să discutăm, nu înţeleg ce se întâmplă.” M-a sunat, am vorbit o oră. Din partea lui - reproşuri peste reproşuri: şi pentru banii pe care mi-i trimisese pentru biletul de tren, şi pentru vasele pe care nu le-am spălat, şi pentru asta, şi pentru cealaltă, şi că sunt o... nerecunoscătoare (nu, nu a zis aşa, dar asta a fost impresia cu care am rămas). Nu ştiu de ce, dar am încercat să-l fac să înţeleagă un lucru simplu: da, am greşit în multe privinţe, dar am înţeles asta şi acum am schimbat deja ceva în mine; am încercat să-i spun - nu ştiu de ce, dar printre lacrimi, cu gingăşie şi cu glasul întretăiat - că el m-a învăţat asta. Cu cât îi vorbeam mai mult, cu atât se înstrăina mai tare. Ultima frază a rostit-o pe un ton foarte iritat: „Sofi, nu pot să vin, n-am bani. Gata, am o grămadă de treabă.”

Şi uite aşa, mi s-a spus cu tact că totul s-a sfârşit. După o lună, am primit confirmarea definitivă prin faptul că şi-a schimbat statutul marital pe site-ul reţelei aceleia sociale şi m-a scos de pe lista prietenilor.

Mă simţeam într-o fundătură. înţelegeam cât de ataşată eram de el, dar nu înţelegeam de ce. Nu mai ţin minte cum am trăit după toate astea, nu vreau să-mi amintesc, încă mă doare totul.

Mulţumită lui am ajuns la credinţă. Asta se poate compara doar cu descoperirea unei lumi noi, pline de lumină şi dragoste. în primele zile, mă îngrozeam în sinea mea de viaţa mea păcătoasă - la început, această conştientizare m-a strivit. Nu dormeam noaptea, reveneam la relaţia noastră. Principalul lucru pe care l-am înţeles este acela că la momentul respectiv bilanţul relaţiei noastre a fost dezrădăcinarea defectelor mele nu numai la nivelul caracterului şi obişnuinţelor, ci şi la un nivel nou, pe care nu îl cunoscusem înainte, si anume cel duhovnicesc. Domnul m-a adus la El pe această cale...

Au rămas însă întrebările, a rămas profunda necesitate de a-l înţelege. Dacă între noi n-a fost dragoste, ce e atunci dragostea dintre bărbat şi femeie ? Şi de ce a plăcut Domnului să mă trimită lui ? Cum să-l ajut ?

I-am scris un sms cu vorbe de recunoştinţă. Din scurtul nostru schimb de mesaje am înţeles că el este foarte supărat şi că îl doare foarte tare. El consideră că pe mine n-are de ce să mă doară, că pe el îl doare mai tare. Şi că niciodată n-am avut nevoie de el. Si iarăşi am comis aceeaşi greşeală: am început să mă scuz. Mi-a răspuns prin tăcere. Nu m-a crezut. Este foarte categoric în judecăţile sale.

Beau liniştită această doctorie amară. Pot să trăiesc fără el, dacă aceasta e voia Domnului. înţeleg că şi durerea lui nu i-a fost dată degeaba, însă aş da orice ca să-l scap de ea. Dacă pe mine nu mă lasă să mă apropii de el, nu pot să fac nimic - însă Domnul poate. Mă rog să fie binecuvântat şi să aibă parte de bucurie. Nădăjduiesc că odată şi odată o să văd lumină în ochii dragi.

Invăţ să fiu femeie. Inţelepciunea perspectivei creştine asupra familiei mi-a adus bucurie în inimă. Incetul cu încetul, mă desprind de obişnuinţele mele copilăreşti, egoiste. Grijile casnice au încetat să mai fie pentru mine o corvoadă. Spăl vasele cu bucurie, de parcă spăl ceva în suflet, învăţ să gătesc, în cele din urmă. Foarte bine a observat monahia Nina Krîghina, fost profesor universitar de psihologie, că n-are cu ce să se laude gospodina ce ştie doar să fiarbă macaroane. Invăţ să fac fată emoţiilor negative si să fiu mai bună cu toată lumea, în primul rând cu cei apropiaţi. Şi, bineînţeles, nu îmi las de izbelişte sănătatea. Copilaşii mei trebuie să se nască sănătoşi!
M-am dus la biserică pentru prima dată din ziua când m-am botezat (acum cincisprezece ani). Stăteam înaintea icoanelor tulburată complet şi mă temeam să privesc la ele. Nu ştiam ce să fac, toate rugăciunile îmi zburaseră din cap. Am plecat foarte repede. M-am dus Ia altă biserică şi m-am liniştit. La început am stat, pur şi simplu, lângă icoana Maicii Domnului. Am pus o lumânare, am cumpărat o cruce. Când m-am uitat la ceas nu mi-a venit să cred: stătusem în biserică o oră şi jumătate...
A trecut o lună.

Din momentul dobândirii credinţei m-am schimbat, îmi vine greu să găsesc cuvintele potrivite, însă mă simt fată de şaptesprezece ani, care n-a cunoscut legături trupeşti cu bărbaţii şi n-a crezut niciodată că în acestea e partea cea mai importantă a sensului vieţii. Am învăţat să descopăr asemenea laturi ale vieţii! Am învătat să văd frumuseţea naturii ca zidire a lui Dumnezeu si frumuseţea lucrurilor făcute de om cu binecuvântarea Lui. Ce tablouri fantastice pot să existe...

E foarte ciudat şi totodată sunt foarte bucuroasă să mă simt un astfel de om „nou-vechi”. Am încetat să mă mai grăbesc şi să mă necăjesc când nu apuc să fac ceva. „Am deja douăzeci şi cinci de ani, şi nu sunt măritată!” a rămas în trecut. Da, nu sunt măritată... Dar acum ştiu precis că nu degeaba a rânduit Domnul aşa toate, şi mă bucur atât de mult de fiecare zi pe care o am de trăit! Acolo, în viitor, e soare, căldură şi dragoste. Fiecare zi este un dar! Fiecare zi este un mister uimitor! Cât mă bucur că mai am timp să învăţ, să mă îndrept, să-mi umplu viaţa de bucurie! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Ce mă bucur să-i spun colegei, într-o dimineaţă posomorâtă de luni, cât de bine îi stau hainele noi... Cum pot să strălucească ochii şi zâmbetele, cum se deschid inimile, ieşind în întâmpinare!

Deja nu mai pot să înţeleg anumite lucruri pe care le făceam înainte. De pildă, când am fost la Moscova nu am intrat în nici o biserică... La Moscova! Nici prin cap nu
mi-a trecut atunci să fac asta. Acum mi-e foarte ruşine.

Nu mai înţeleg cum e posibil să nu spui rugăciuni, cum e posibil să nu înţelegi de ce trebuie să porţi cruce sau de ce să îţi faci cruce. Eu nu condamn pe nimeni, dar vreau să spun că acum simt nevoia ca de aer de lucrurile acestea.

Am dobândit un sistem de valori corect, şi odată cu el capacitatea de a deosebi autenticul de fals. Când apar in mine gânduri şi dorinţe nedemne, ştiu sigur că nu vreau aşa ceva. Iar înainte mă agitam... M-aş fi schimbat aşa dacă nu ar fi fost al doilea prieten pe care l-am avut? Niciodată. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Mă uit la fotografia lui... El a fost cu mine, aceea care n-avea nevoie nici de Dumnezeu, nici de familie, nici de viitor. Cum să nu rămână dezamăgit de o asemenea fată? Mă uit la fotografie, şi nu mă doare. Nu ne-a fost menit să trăim împreună - întâlnirea noastră avea alt rost. Cât aş vrea ca întâlnirea noastră să-l ajute şi pe el să se schimbe în bine - fiindcă altfel nu suntem totdeauna în stare să vedem ce ne trimite Domnul, aşa cum s-a întâmplat cu mine după despărţirea de primul prieten! Cumplit lucru: să trăieşti si să nu ştii că Domnul este alături.

Observ că pe zi ce trece îmi amintesc despre el doar cele mai luminoase lucruri: ce caracter hotărât are, ce bine ştie să fotografieze, ce cuvinte potrivite găseşte, cum ştie să se dăruiască deplin...

Iar greşelile altuia nu am de ce să le ţin minte. Toţi greşim. Şi întrebările care mă chinuiau s-au potolit. Toate la vremea lor.

Am scris că mă simt uşurată, deşi îmi dau seama că nu am depăşit până la capăt despărţirea. Dar ea este deja în trecut, iar în prezent e linişte, lumină şi bucurie! Slavă Iui Dumnezeu pentru toate!

Sofia, 25 ani

Dmitry Semenik

Cum sa depasim despartirea de omul drag, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa depasim despartirea de omul drag"



 

Pe aceeaşi temă

22 Martie 2019

Vizualizari: 494

Voteaza:

Un medicament amar 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

certurile neintelegerile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE