În sens creştinesc vorbim despre înţelepciunea duhovnicească, pe care numai harul divin o poate da şi care se întemeiază pe voia lui Dumnezeu.
Aşa cum spune Sf. Ambrozie al Milanului, înţelept este cel care îşi eliberează sufletul de orice ispite ale trupului şi caută numai adevărul dumnezeiesc (Sf. Ambrozie al Milanului, „Tâlcuiri la Sfânta Scriptură”, EIBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 471).
Discernământul este totuna cu capacitatea omul de a deosebi binele de rău. Discernământul este ochiul sufletului şi făclia lui, după cuvântul Evangheliei; este cârmuitorul vieţii noastre morale. Acolo unde lipseşte cârmuirea, poporul cade (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 94).
Înțelepciunea duhovnicească este „cârma” care conduce sufletul pe calea împărătească a virtuţilor, ca să nu se abată nici la dreapta, nici la stânga, ferindu-l în felul acesta de extreme, care sunt ale vrăjmaşului.
Discernământul nu are legătură cu cunoaşterea, întrucât el vine odată cu luminarea dumnezeiască. Discernământul le cercetează şi le deosebeşte pe toate după cauză, efect şi scop. Fără harisma discernământului, nicio virtute nu izbândeşte şi nu rămâne statornică până la sfârşit.
Sf. Paisie Aghioritul consideră discernământul ca fiind „coroana” virtuţilor. El nu este însă o simplă virtute sau un pas făcut în sporirea duhovnicească, ci rezultatul şi confirmarea acestei creşteri spirituale. Măsura și calitatea discernământului pe care-l avem este dată de vârsta noastră duhovnicească.
„Discernământul nu este simplu o virtute; este coroana, cununa virtuţilor. Avem discernământ în funcţie de starea noastră duhovnicească, în funcţie de calitatea virtuţilor noastre. Dacă virtuţile noastre sunt de hârtie, de hârtie va fi şi cununa lor, adică discernământul pe care-l avem. Dacă virtuţile noastre sunt de aramă, de aramă va fi şi cununa lor. Dacă sunt de aur, de aur va fi şi cununa lor. Dacă virtuţile noastre au diamante, diamante va avea şi cununa lor, discernământul” (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 308).
Înţelepciunea este un dar de la Dumnezeu, care poate fi dobândit și prin lucrarea altor virtuți. „Ascultă, înţelepciunea este dar. Să spunem că tu nu ai acest dar, însă ai altul. Cultivând darul pe care îl ai, cultivi odată cu el şi înţelepciunea împreună cu alte virtuţi, completând astfel virtuţile care îţi lipsesc. De pildă, când cineva se nevoieşte cu înfrânarea, cultivă totodată şi tăcerea, trezvia, rugăciunea, înţelepciunea etc.” (Ibidem, p. 154).
Discernământul fiind „vederea duhovnicească”, este propriu doar celui care are mintea purificată, adică s-a curăţit de patimi, s-a lepădat de propriul eu şi s-a eliberat din robia „omului cel vechi”. Aceasta înseamnă „limpezime duhovnicească” şi „luminare dumnezeiască”. De aceea, omul înţelept este cel curăţit de patimile sale.
Când credinciosul se va sfinţi prin lucrarea harului dumnezeiesc, va dobândi şi discernământul. „Omul inteligent, de nu se va sfinţi, nu va avea discernământul duhovnicesc; iar un altul, simplu din fire, îl poate lua de sfânt pe un înşelat şi de evlavios pe un afemeiat. Iar dacă cel inteligent se va curaţi, va dobândi mult discernământ” (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 190).
Pe măsură ce omul înaintează în viaţa duhovnicească, ochii sufletului i se deschid tot mai mult. Mintea se limpezeşte şi vede mai bine propriile greşeli şi binefacerile cele multe ale lui Dumnezeu. Atunci omul se smereşte, iar harul lui Dumnezeu vine în chip firesc împreună cu dumnezeiasca luminare, şi astfel dobândeşte discernământ.
Unul ca acesta vede limpede în orice situaţie care este voia lui Dumnezeu şi nu se mai poticneşte pe calea duhovnicească, întrucât discernământul este „cârma” care îl conduce pe om în siguranţă, ca să nu se abată de la calea cea dreaptă şi să nu cadă nici la dreaptă, nici la stânga (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, pp. 309-310).
Pentru a fi plăcută lui Dumnezeu, fiecare faptă şi fiecare virtute trebuie să fie dreasă cu virtutea discernământului. Din acest motiv, discernământul poate fi numit și „sarea” virtuţilor.
Sf. Părinţi spuneau că tot ce e peste măsură este de la diavol. În acest sens, chiar şi dragostea are nevoie de discernământ duhovnicesc.
Odată, Părintele Paisie Aghioritul a fost întrebat cum poate cineva să-i iubească pe toţi oamenii deopotrivă şi să facă acest lucru cu discernământ. Cuvioșia sa a răspuns: „Îi iubeşte pe toţi la fel, dar nu-şi manifestă dragostea la fel faţă de toţi. Pe unul îl iubeşte de departe, fiindcă trebuie să îl ţină la distanţă, pe altul de aproape, în funcţie de ceea ce-i este fiecăruia de folos. Unuia nu trebuie să-i vorbească deloc, altuia trebuie să-i spună două cuvinte, altuia ceva mai multe” (Ibidem, p. 313).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Smerenia si discernamantul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Discernamantul
Publicat in : Editoriale -
Discernamantul in cresterea copiilor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Filosofia postului: discernamantul duhovnicesc
Publicat in : Post -
Discernamantul lui Avva Pimen
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.