Fratilor, Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: "O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei" (Is. 6, 5).
Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?
O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.
Iata, fratilor, care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce?
Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, fratilor, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: "Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu" (Fac. 3, 3-4).
Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui.
In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca.
Sa rastignim pe Mantuitorul nostru! Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?
In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant (si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului ?), adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).
In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Alta cale nu mai este: "Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este" (Lc. 11, 23), spune insusi Domnul.
Dar cine dintre noi nu este impotriva ta, Doamne? Cine poate sta inaintea acestui mormant, sa sarute aceste rani si sa zica ca nu ti-am dat sarutare ca Iuda, Doamne? Vai, toti s-au abatut, toti netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bine, nu este pana la unul. (Ps. 13, 3).
Se deosebesc oare, si prin ce anume se deosebesc inchinaciunile si laudele ce-ti aducem noi astazi de acele clatiri cu capul si de acele hiritisiri: "Bucura-te, imparatul iudeilor!" (Mt. 27, 29) cu care Tu, dumnezeiescule patimitor, ai fost hiritisit in pretoriul lui Pilat?
Un singur rost pot avea inchinaciunile facute de pacatosi inaintea Mantuitorului lor celui rastignit, si anume cand ele vor fi intovarasite de hotararea nestramutata de a nu mai merge inainte pe calea faradelegilor, de a iubi curatia inimii si a-si indrepta viata lor. In cazul acesta, pacatosul, stand langa mormantul Domnului, se aseamana talharului celui intelept, care prin pocainta a trecut de pe cruce direct in rai. Si astfel de inchinatori cauta, fratilor, Domnul nostru printre pacatosi.
"Daca cu adevarat vorbiti dreptatea (Ps. 57, 1), ne spune El astazi prin proorocul, daca cu adevarat inchinaciunile si laudele ce-Mi aduceti nu sunt niste vorbe goale, daca cu adevarat voiti sa va aratati dragostea voastra catre Mine, atunci spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre, parasiti-va de rautatile voastre; invatati-va a face bine, cautati judecata, mantuiti pe cel napastuit, faceti dreptate saracului si vaduvei (Is. 1, 16-17). Cu astfel de simtaminte nu va temeti a va arata la acest mormant, desi el este sapat de insesi mainile voastre; nu va inspaimantati a saruta aceste rani, desi ele sunt pricinuite de pacatele voastre. Aruncati cu indrazneala la radacina crucii Mele toata greutatea pacatelor voastre.
Dar lepadand-o, nu va mai intoarceti mai mult la dansa. Crucea Mantuitorului vostru nu se indoaie sub nici o greutate, dar voi puteti fi striviti si aruncati in fundul iadului mai inainte de a mai putea iarasi alerga la Mine si a va apropia de Crucea Mea. Eu de aceea Ma arat necontenit voua in aceasta stare de umilire, ca sa priceapa pana si cei mai nepriceputi dintre voi cat ma costa pe mine pacatele voastre si unde va tarasc pe voi. Intelegeti deci si va pocaiti! Altfel, fiecare inchinaciune a voastra la crucea Mea se preface intr-un nou paras al vostru.
Putem noi oare, fratilor, sa raspundem la aceste cuvinte ceva mai bun decat rugaciunea talharului ce s-a pocait: "Pomeneste-ne pe noi, Doamne, intru imparatia Ta" (Lc. 23, 42)? Dar rugandu-ne cu rugaciunea talharului celui intelept, sa avem si inima lui. El nu s-a mai pogorat de pe cruce pentru a continua sa mearga pe calea faradelegilor. Sa nu ne mai intoarcem nici noi de la acest mormant la calea cea mai dinainte a nedreptatilor noastre, ci sa apucam pe alta cale, pe calea credintei si a faptelor bune, a curatiei si a dreptatii, a smereniei si a blandetii. Aici, la mormantul Domnului, este locul cel mai bun pentru a incepe sa ingropam pe omul nostru cel vechi. Amin.
Inochentie al Odesei
-
Prohodul Domnului
Publicat in : Slujbe si randuieli -
Prohodul Maicii Domnului
Publicat in : Slujbe si randuieli
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.