Predica la sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh

Predica la sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh Mareste imaginea.

In Vechiul Testament, praznicul Cincizecimii amintea în fiecare an de dăruirea Legii de către Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai. Această lege era scrisă pe table de piatră şi transmitea poporului Israel voia lui Dumnezeu, nefiind însă decât o lege exterioară, care se adresa doar urechilor şi ochilor oamenilor, fără să le ofere acestora lumina lăuntrică şi forţa necesare pentru a o împlini. Poporul lui Dumnezeu trebuia să o respecte şi să o împlinească doar prin forţa voinţei lui, de frica pedepselor pământeşti cu care era ameninţat în cazul în care nu ar fi respectat-o şi cu nădejdea bunăstării pământeşti care îi era promisă, în cazul în care o respecta şi împlinea. Nu era o lege respectată din dragoste pentru poruncile ei, din dorinţa intimităţii divine procurată de împlinirea ei. Totuşi, putem găsi deja o pregustare, o apreciere a acesteia în cazul prorocilor sau al săracilor robi ai Domnului al căror glas se face auzit în Psalmi, precum în Psalmul 118. Marea majoritate a poporului nu reuşea să respecte această lege scrisă pe tablele de piatră, de la care mai ales bogaţii şi cei puternici din Israel se abateau adesea. Prorocii au fost nevoiţi să protesteze de multe ori împotriva regilor necredincioşi şi a dregătorilor, şi au denunţat adesea necredincioşia poporului lor.

De aceea, Dumnezeu i-a inspirat pentru a vesti dăruirea unei legi noi, a unei legi care nu avea să fie doar pur exterioară, scrisă pe table de piatră, ci lăuntrică, scrisă în inimi. Prin prorocii Ieremia (Ieremia 31, 31) şi Iezechiel (Iezechiel 36, 26-27) - minunatul text al acestuia din urmă l-am auzit aseară la Priveghere Dumnezeu a vestit că va dărui poporului Său o inimă nouă care să-i îngăduie să practice această lege ce se dovedea de nepracticat doar de omul singur, cu simplele lui puteri; o inimă nouă, adică o lumină lăuntrică, un simţ profund al lucrurilor divine şi al voinţei lui Dumnezeu şi în acelaşi timp, o atracţie faţă de această lege a lui Dumnezeu, o iubire a ei, o dorinţă de a o înfăptui, de a-şi modela întreaga viaţă după ea, devenită deci o lege lăuntrică, o inspiraţie divină. Sfântul Duh avea să-l facă să-şi găsească bucuria în împlinirea ei, iar poporul să o împlinească cu plăcerea inspirată de El, fiindcă tot conţinutul Legii Noi se rezuma la participarea la Iubirea care este însuşi Dumnezeu, deoarece iubirea milostivă sădită înlăun- trul lor era o participare a ceea ce este Dumnezeu.

Da, noi creştinii sărbătorim astăzi, în ziua Cincizecimii, acest dar al Legii celei Noi, al unei inimi noi, o inimă transfigurată de darul Duhului Sfânt; acest dar al Duhului Sfânt făcut Bisericii, făcut astăzi celor doisprezece Apostoli şi apoi, prin slujirea lor, episcopilor instituiţi de ei pentru a le fi succesori şi întregii ierarhii a Bisericii, este transmis de aceştia tuturor credincioşilor, prin învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu şi săvârşirea Sfintelor Taine şi, în primul rând, a Tainei Sfântului Botez.

Cineva ar putea sa-mi spună însă că nu este suficient să fim botezaţi pentru a avea această simţire intimă, lăuntrică, a lucrurilor lui Dumnezeu, pentru a simţi această
atracţie profundă pentru tot ceea ce este conform voinţei şi dorinţei Sale. Deşi suntem botezaţi, nu simţim mereu sau aproape niciodată chiar, acest imbold lăuntric. Şi trebuie să fim cu luare aminte la acest aspect. în primele trei veacuri creştine, a fi botezat însemna a fi candidat la martiriu. Atunci când primea Sfântul Botez - în acea perioadă, majoritatea creştinilor se botezau la o vârstă adultă -, fiecare creştin era pe deplin conştient de ce anume implica faptul de a fi creştin. Fiecare ştia că, devenind creştin, prin primirea Sfântului Botez se expunea la a-şi da viaţa pentru Hristos şi accepta să se angajeze pe calea aceasta a muceniciei. Chiar dacă nu toţi erau martirizaţi în mod efectiv, martirajul era o ameninţare care plana asupra vieţii fiecărui creştin. Şi putem constata că, în perioada aceea, creştinii care se botezau simţeau de cele mai multe ori imediat după Botez această reînnoire lăuntrică. A deveni creştin însemna pentru ei a se converti în sensul cel mai puternic al cuvântului, a se transforma lăuntric, a experia iluminarea şi forţa divină interioare, atracţia spre tot ceea ce reprezintă voinţa lui Dumnezeu.

Dacă citim textele care ni s-au transmis despre martirii din perioada aceea, vedem cât de puternic erau însufleţiţi lăuntric de suflarea Duhului Sfânt care le dădea un curaj eroic, cu care puteau înfrunta martirajul. Pentru că, atunci când primeau Botezul, ei se angajau cu toată voinţa lor şi din toată inima pe această calc. de a-şi dărui propria viaţă lui Dumnezeu, printr-o consimţire totală la voia Lui.

Apoi, la începutul veacului al IV-lea, s-a instalat pacea în Biserică, odată cu convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare. A fost o mare binecuvântare de la Dumnezeu, care le-a permis multora dintre locuitorii imperiului să devină creştini. Din păcate însă, creştinii s-au lăsat apoi mai mult sau mai puţin amorţiţi de viaţa relativ uşoară pe care o puteau duce într-o lume devenită în mare majoritate creştină, în care martirajul nu mai reprezenta o ameninţare zilnică. Această râvnă împuţinată a făcut ca din ce în ce mai mulţi creştini să nu mai simtă imediat după Botez acea înnoire duhovnicească, entuziasmul primar pentru o viaţă pe deplin creştină. Fireşte, ei primeau în continuare darul Duhului Sfânt, care le permitea să ducă o viaţă creştină, dar acest dar nu mai trezea înlăuntrul lor acea sensibilitate duhovnicească desăvârşită, acea spontaneitate în practicarea virtuţilor evanghelice atât de des întâlnite în Biserica primară!

De aceea, creştinii cei mai râvnitori au conceput atunci, dacă pot să spun aşa, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, un mod de viaţă care le oferea posibilitatea de a se dărui pe deplin şi întru totul Domnului; este vorba despre viaţa monahală, apărută în perioada aceea ca o înlocuire a martirajului, ca o modalitate de a se dărui Domnului în cel mai generos fel posibil. Desigur, exemplul lumii înconjurătoare îi expunea şi pe călugări la pericolul de a se lăsa uneori amorţiţi de uşurinţa unei vieţi prea confortabile şi s-a văzut aceasta în cazul unor anumite comunităţi, de-a lungul veacurilor. Insă adevăratul sens al vieţii monahale era acela de a duce, departe de lume, o viaţă de renunţare şi de smerenie care să-I îngăduie Duhului Sfânt să Se manifeste pe deplin în inimi cu acea forţă, lumină şi energie care pot transfigura toată viaţa unui creştin.

Au existat în perioada respectivă, încă din veacul al IV-lea, o serie de eretici care considerau că Botezul era inutil, deoarece, atunci când îl primeau, creştinii nu
mai simţeau numaidecât în mod sensibil acea transformare lăuntrică, nu mai simţeau prezenţa harului divin. Aceştia susţineau că Botezul nu serveşte la nimic şi că doar rugăciunea, o rugăciune exaltată, fierbinte, colectivă, putea să confere sentimentul unei transformări lăuntrice. Ei erau victimele unei amăgiri care a înşelat multă lume de-a lungul veacurilor, care confunda experienţa harului, pe care o identificau în mod greşit cu o exaltare ce ar ţine de o psihologie de grup, cu harul însuşi, a cărui lucrare în cazul celor începători în viaţa duhovnicească este reală, dar tainică, abia perceptibilă. De aceea, Sfinţii Părinţi au precizat faptul că Botezul conferă harul Duhului Sfânt ca o sămânţă ce trebuie să se dezvolte prin conlucrarea cu libertatea noastră, dacă nu-l primim cu toată râvna şi cu toată dăruirea primilor creştini sau dacă îl primim la naştere, în pruncie. Sfântul Botez sădeşte în noi sămânţa acestei transformări lăuntrice, acestei iluminări interioare, a atracţiei profunde faţă de lucrurile lui Dumnezeu, care sunt efectele darului Duhului Sfânt ajuns la deplinătate; însă toate acestea sunt prezente doar în germene în cel proaspăt botezat, ca o sămânţă, fiind încă tăinuite. în acelaşi timp însă, continuă să existe în noi, în pofida primirii Sfântului Botez, urmele păcatului protopărinţilor noştri şi ale păcatelor noastre trecute, în cazul în care suntem botezaţi adulţi, la maturitate.

De aceea, pe parcursul unei perioade de timp care poate fi destul de îndelungată în viaţa sa duhovnicească, creştinul va trebui să lupte împotriva tuturor pornirilor contrare celor ale Duhului Sfânt, să lupte împotriva impresiei amăgitoare că se poate descurca singur, doar cu propriile sale puteri, că este un marinar ce înaintează doar datorită vâslirii sale; este o perioadă în care el nu simte ajutorul harului.Cu timpul însă, dacă creştinul îşi împlineşte cu cre- dincioşie şi fidelitate acest efort care-i este cerut, această osteneală, dacă, după cum spune Sfântul Macarie Egipteanul în Omiliile sale duhovniceşti, se străduieşte să-şi iubească aproapele chiar dacă nu simte încă această iubire, dacă se sileşte să se roage fără să simtă încă dulceaţa rugăciunii, dacă se sileşte să facă binele sub toate formele sale, chiar dacă nu simte încă nici o plăcere, ci doar pentru că este însufleţit de dorinţa profundă de a asculta de poruncile lui Dumnezeu, atunci, încetul cu încetul, el va ajunge la dobândirea unei smerenii profunde şi a unui duh de pruncie, a iubirii smerite faţă de toţi oamenii. Atunci se va trezi în el acea sensibilitate nouă, acea transformare a inimii care era doar o sămânţă la Botez şi care rămăsese de atunci aproape imperceptibilă. Şi atunci întreaga sa viaţă de creştin va deveni un fel de expresie a unei naturi noi, a unei firi reînnoite, care nu este altceva decât restaurarea deplină a chipului lui Dumnezeu după care a fost creat, restaurare începută Înlăuntrul său din momentul primirii Sfântului Botez. De atunci înainte el nu va mai avea impresia că vâsleşte pentru a săvârşi binele, ci va fi suficient doar să-şi întindă pânzele corăbiei şi să o îndrepte în direcţia cea bună pentru ca Duhul Sfânt să o poată împinge prin suflarea Sa.

Sfinţii reprezintă exemplele prin excelenţă ale acestei transformări: ei au devenit cu adevărat oameni ai Testamentului Nou, ne- maivieţuind asemenea evreilor din Vechiul Testament care făceau ascultare de frica unei legi exterioare, ci au făcut ascultare din dragoste. Ei au fost înălţaţi spre cer de suflarea Duhului Sfânt. Sfinţii sunt oameni în care s-a realizat în deplinătate planul Mântuitorului Hristos: Logosul divin S-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu. Deoarece virtuţile evanghelice care se rezumă de fapt la dragoste sub toate formele ei nu sunt pe măsura puterilor omeneşti, la îndemâna voinţei omului: ele sunt de natură dumnezeiască în noi, o participare reală la viaţa divină.

Din acest motiv. Evanghelia este cu neputinţă de pus în practică de om doar cu propriile sale puteri. De aceea este extrem de important să citim vieţile sfinţilor, să le cinstim icoanele, pentru că ele sunt pentru noi adevărate ferestre deschise spre această lume nouă, înnoită şi îndumnezeită prin suflarea Duhului Sfânt. De aceea, după Pogorârea Sfântului Duh, vom avea o perioadă liturgică care se prelungeşte până la pregătirea pentru praznicul Naşterii Domnului, în care vom sărbători mai întâi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în general şi apoi, în mănăstirile noastre metocuri athonite, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor din Sfântul Munte şi a Tuturor Sfinţilor din Franţa şi apoi sărbătorile a numeroşi alţi sfinţi în mod cu totul special şi particular. Da, contemplarea vieţii sfinţilor este deosebit de importantă pentru noi deoarece nu numai că ne face să beneficiem de mijlocirea lor, dar în acelaşi timp, ne revelează sensul profund al vieţii creştine şi ne ajută să înţelegem care este darul lui Dumnezeu, acel dar despre care îi vorbeşte Domnul femeii samarinence: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu” (Ioan 4, 10). Sfinţii sunt oameni care au experimentat cu adevărat acest dar al lui Dumnezeu, la care cu toţii suntem chemaţi. Numai că dacă dormităm în amorţire, dacă nu avem suficientă râvnă şi nu suntem pregătiţi să ne lăsăm cu totul în voia Domnului, Căruia să-I închinăm întreaga noastră viaţă, acest dar rămâne adormit, amorţit în inimile noastre.

Fie ca în această zi a praznicului Cincizecimii, Duhul Sfânt să sufle cu şi mai multă putere şi forţă asupra noastră, modelandu-ne după chipul lui Hristos. Căci darul Duhului Sfânt este un dar de filiaţie, iar Duhul strigă înlăuntrul nostru „Avva, Părinte”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Galateni 4, 6). Şi atunci vom deveni cu adevărat fii ai Tatălui nostru ceresc, iar viaţa noastră va fi una de fii ai lui Dumnezeu cu tot ce presupune aceasta ca intimitate divină, bucurie lăuntrică şi lumină care ne inundă întreaga făptură. Spre slava Tatălui, cu puterea Duhului Sfânt şi după chipul Fiului Său Cel Iubit, Cărora Li se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Placide Deseille

Cununa binecuvantata a anului crestin. Predici la duminicile si sarbatorile anului liturgic; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Cununa binecuvantata a anului crestin. Predici la duminicile si sarbatorile anului liturgic"

Pe aceeaşi temă

22 Mai 2018

Vizualizari: 225

Voteaza:

Predica la sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE