In urmă cu câţiva ani am întâlnit o tânără mamă. Işi pierduse copilaşul într-un chip foarte tragic, iar la câteva ore şi soţul. Relaţia sa, mai ales cu copilul, era de o intensitate şi tărie rare. Ii era cu neputinţă să-şi imagineze că s-ar putea despărţi de fetiţa ei. Aceasta constituia fericirea însăşi şi împlinirea vieţii ei.

De asemenea, fiind atât de scumpă şi trădând semnele unei maturizări precoce, cu o inteligenţă cu totul neobişnuită şi un mod dulce şi atrăgător de a vorbi, plin de bunătate şi de inocenţă dezarmantă, cultiva şi întărea inconştient legătura cu mama ei. Cu siguranţă se întrecuse măsura, poate se ajunsese chiar la ceva patologic. Insă, foarte justificat, omenesc şi cu putinţă.

A avut loc înmormântarea. Mama, în stare de şoc, nu putea să se împace cu cele întâmplate. Ameţită de medicamente, sfâşiată de durere, delira cu totul. Au trecut sute de oameni să-şi prezinte condoleanţele. Unii fără glas, alţii oferindu-şi condoleanţele mecanic sau formal, cu toţii cutremuraţi. Oricum, cei mai mulţi bâiguiau ceva la ureche cu compasiune. Ea însăşi dădea semne că nu putea să asculte nimic, că nu înţelegea prea multe.

Ar fi vrut mult să se întrerupă şi firul vieţii ei, dar nu găsea o cale s-o facă. A plecat câteva săptămâni undeva ca să uite; era cu neputinţă. S-a retras ca să se odihnească; acest lucru i-a fost întrucâtva de folos. A început oarecum să-şi revină; nu avea nici o brumă de speranţă şi nici o perspectivă. Nu avea credinţă, nu cultivase relaţia cu Dumnezeu, nu era familiarizată cu ideea de eternitate, cu atmosfera unui alt fel de a gândi, cu realitatea unei alte lumi. Ii era cu neputinţă să-şi afle un punct de sprijin, un loc de unde să poată zări frânturi de adevăr.

Au trecut trei luni. Intr-o oarece clipă, i-a revenit în minte ceva ce în ziua înmormântării, în mulţimea aceea de lume stânjenită, un vechi prieten i-a şoptit la urechile neputincioase atunci să asculte:

- Să ştii că Anastasia trăieşte.

Trei luni mai târziu aceste cuvinte au prins viaţă în ea. Acestea au făcut să se trezească înlăuntrul ei ceea ce îi era necunoscut. Acestea au reîncărcat-o de speranţă. Acele cuvinte au reuşit sa-i readucă la viaţă HI sinea sa chiar pe copilul ei.

A început să se întrebe care e semnificaţia acelor cuvinte, să le cerceteze adevărul, să caute argumente convingătoare - nu consolări psihologice neclare şi teoretice. Atunci când un copilaş pleacă din această lume, trăieşte? Şi dacă răspunsul e afirmativ, unde se află şi cum poate cineva comunica cu el?

- Părinte, îmi repeta, vreau să mor ca să o întâlnesc pe Anastasia. Imi lipseşte foarte mult copilaşul meu. M-a copleşit tristeţea. Nu mai rezist. Inţelegeţi-mă.

- Nu ştiu dacă-mi este îngăduit să vorbesc când eu nu am trecut printr-o asemenea experienţă, dar mie inima îmi spune că îţi vei afla izbăvirea atunci când vei voi să pleci din lumea asta ca să te întâlneşti în primul rând cu Dumnezeu. Dacă nu există Dumnezeu, nu o vei mai întâlni pe Anastasia. Dacă există Dumnezeu Cel înviat, de El ai nevoie mai mult decât de copilul tău şi împreună cu copilul tău. El ţi-o va arăta pe Anastasia încă din această viaţă. Ce e de preferat: să fiţi voi două pentru totdeauna într-o nimicnicie cosmică sau să fie alături de voi şi Dumnezeu în chip veşnic?

- Poate că fiica ta va deveni mama ta. Cea pe care-ai născut-o biologic te va naşte spiritual. Cea căreia i-ai dat viaţă îţi va întoarce favoarea, oferindu-ţi adevărata Viaţă. Aceea pe care crezi că ai pierdut-o te va pune în legătură cu prea-adevărata sa lume în care se află acum. Cea pe care ai numit-o „îngeraş" în mod drăgăstos, ca să-ţi afli mângâierea, va deveni îngerul tău spiritual care te va conduce la luminare.

In ultimă instanţă, nu ne interesează unde se află copilul nostru, ci dacă există, dacă trăieşte, dacă şi cum e, în ce stare se află.

Aş vrea să mă refer la încă un caz, în care părinţii sunt susţinători înverşunaţi ai ideii că toate se sfârşesc aici. Copilaşul lor suferă de o serie de afecţiuni ale inimii. Previziunile medicale susţin că cel târziu la vârsta adolescenţei va pleca dintre cei vii. Călătorii în America, eforturi unul după altul, încercarea ultimelor metode de tratament nu par a fi în stare să preîntâmpine mersul lucrurilor. Situaţia se înrăutăţeşte. Insă copilul se distinge printr-o inteligenţă excepţională. Primul la matematică, cel mai popular din clasă, de o modestie şi smerenie rare, se impune în faţa tuturor. Scrie compuneri şi poezii care, deşi revelează un talent unic şi un suflet de o sensibilitate aparte, vin la existenţă dintr-un „vas" biologic fragil, al cărui orizont temporal, după toate indiciile, este foarte restrâns.

Copilul ajunge la vârsta de doisprezece ani. In scurtă vreme inteligenţa şi, cu precădere, inima lui simţitoare încep să-l ajute să înţeleagă ca în scurtă vreme suflarea lui în lumea asta se va stinge. Le împărtăşeşte presentimentul părinţilor săi, care rămân negativi faţă de orice referire la credinţă. Amândoi sunt şocaţi. încearcă sa-l consoleze cu argumente false şi neconvingătoare de genul „nu exagera, totul o să fie bine". De fapt, refuză să dea piept cu realitatea. Copilul, stăpân pe sine, le vorbeşte despre viaţa de dincolo, despre Dumnezeu, despre deşertăciunea acestei lumi, despre nevoia de a fi cu toţii mai cumpătaţi, despre moartea ca o trecere lină la realitatea vieţii fără de sfârşit.

Reacţia tatălui a fost aceea de a refuza orice dialog pe acest ton şi cu astfel de cuvinte.

- Dacă ar fi existat Dumnezeu, te-ar fi vindecat acum.

- Dacă ar exista un asemenea Dumnezeu, la care te referi tu, nu m-aş fi îmbolnăvit deloc, îi răspunde copilul.

Mama, un pic mai temperată, arată respect faţă de opiniile copilului şi tace.

Situaţia se agravează. Părinţii divorţează. Tatăl se îndepărtează. Intr-un anume fel i-a abandonat. Copilul nu încetează să repete cele referitoare la viaţa de dincolo. Mama, de obicei, plânge. Neclintită în teorii ateiste, nu face decât să-şi tolereze copilul. Pe nesimţite, viaţa i se stinge. Nu-i mai rămân decât câteva clipe din viaţa pământească.
Apar simptome de hipertensiune pulmonară. Plămânii i se umplu de sânge. Incet-încet, respiraţia devine din ce în ce mai slabă. Se află în braţele mamei.

-Ah, Dumnezeule, nu mai pot continua!, şopteşte.

- Ce, „Dumnezeule"? Nu există Dumnezeu!, ii răspunde mama revoltată.

- Ba există, măicuţa mea!, îngână copilul, şi îşi dă sufletul.

Copilul şi-a lăsat ultima suflare în aceasta lume. Dar i-a adus mamei suflare din lumea cealaltă. A luat-o cu sine acolo unde s-a dus şi el. A făcut-o părtaşă descoperirilor ce adeveresc noua sa stare binecuvântată de acum.

MITROPOLITUL NIKOLAOS

ACOLO UNDE DUMNEZEU NU SE VEDE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Acolo unde Dumnezeu nu se vede"

.

• Ateul si existenta lui Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei
• Rai si Iad
  Publicat in : Religie
• La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu
  Publicat in : Credinta
• Indoiala
  Publicat in : Editoriale
• Conflict sau adeziune intre stiinta si credinta ?
  Publicat in : Sanatate si stiinta