Virtutea esenţială cu care le este dator duhovnicul fiilor săi este smerenia, pe care Sfântul Isaac Sirul o numeşte "veşmânt dumnezeiesc", deoarece, pentru a-i mântui pe om, Hristos Domnul S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 8). Discreţia şi delicateţea, dublate de pocăinţă şi smerenie, îl vor ajuta pe părintele duhovnic să devină mormânt al păcatelor spovedite, păstrând secretul cu sfinţenie, ca din el să nu vadă cineva urâciunea acestora, ci să vadă doar „florile Crucii”, adică sufletele înviate. Astfel, la înfăţişarea lor înaintea Judecătorului, duhovnicul poate spune: "Doamne, l-am purtat pe acest om, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum, iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!..."
Omul, în urcuşul său duhovnicesc către starea de desăvârşire, devine purtător de Hristos, pentru că toată fiinţa sa este tot mai mult imprimată de Hristos. De aceea, omul se înfăţişează ca o hârtie vie care primeşte în ea trăsăturile spirituale din care se alcătuieşte chipul lui Hristos ca şi chip viu; iar Duhul Sfânt este ca un fel de condei fierbinte care-L imprimă pe Hristos în om (Filocalia, vol. IX, trad. rom. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 7). Lucrarea Duhului Sfânt însă se împlineşte în Biserică, prin persoane alese sau persoane care au ajuns la o credinţă mai puternică şi mai comunicativă, care, împărtăşind pe Duhul Care sălăşluieşte în ei, se pot numi părinţi, duhovnici sau părinţi duhovniceşti, pentru că ajută la naşterea spirituală a semenilor lor.
Sfântul Apostol Pavel se destăinuia ucenicilor din Galata astfel: „O, copiii mei, pentru care sufăr durerile naşterii voastre, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4,19), iar pe creştinii din Corint îi vedea ca pe o scrisoare în care el L-a scris pe Hristos cu condeiul Duhului: "Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" (2 Corinteni 2-3).
Din caracterul acestei relaţii duhovniceşti dintre părintele duhovnic şi fiii săi duhovniceşti decurg datoriile pe care le au unul faţă de celălalt şi, împreună, faţă de Hristos; tot Sfântul Apostol Pavel îi conştientiza pe creştinii din Corint asupra unicităţii relaţiei lor: "Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în lisus Hristos" (1 Corinteni 4,15).
După ce am stabilit cadrul şi caracterul relaţiei duhovnic - fiu duhovnicesc, pentru a desprinde datoriile duhovnicului faţă de fiii săi, este necesar să mai precizăm două aspecte deosebit de importante:
1. Hristos este de faţă în Taina Spovedaniei, aşa cum va fi de faţă la Judecata de Apoi. Va apărea înaintea noastră ca Cel Răstignit, iar noi vom conştientiza că El a murit pentru că noi meritam condamnarea la moarte, pentru că noi eram expuşi condamnării veşnice a lui Dumnezeu.
2. Fiecare Spovedanie ar putea fi ultima din viaţa noastră; de aceea, ar trebui să fie ca un ultim bilanţ, pentru că fiecare întâlnire cu Domnul, cu Dumnezeul Cel Viu, în Spovedanie, este o anticipare a Judecăţii de Apoi (Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iertării. Taina tămăduirii, trad. rom. monahia Anastasia [Igiroşanu], Alba-lulia, 2010, pp. 73-76).
De aceea, datoriile părintelui duhovnic pentru fiii săi sunt datoriile ce decurg din responsabilitatea pe care o are părintele pentru mântuirea fiilor; responsabilitate pe care un părinte atonit, care a ucenicit pe lângă stareţul Siluan, o definea, atunci când a devenit duhovnic, la rândul lui, ca pe o pierdere a libertăţii, spunând că este "legat" prin dragostea faţă de fiii săi duhovniceşti.
Deci, prima datorie este disponibilitatea totală faţă de fii; nevoia de duhovnic pe care o are cineva nu ţine de timp, ci ţine de starea lăuntrică, de boala şi neputinţa sufletească, şi de faptul că timpul izbăvirii, timpul vindecării şi al mântuirii este cel prezent, acum. De aceea, poarta inimii duhovnicului trebuie ţinută permanent deschisă pentru fiii săi. Oricând, ucenicul poate pune părintelui întrebarea: "Dacă mor acum, unde merg? Sunt pregătit pentru întâlnirea cu Hristos, Dumnezeul Cel Viu?"
In al doilea rând, duhovnicul este dator să-şi asume fiecare fiu deplin şi integral; cu întregul conţinut al vieţii sale, ca şi cum l-ar primi din mâna lui Dumnezeu. Numai atunci îl poate înţelege, îl poate asuma şi călăuzi, simţindu-i rana, durerea, tristeţea şi bucuria, şi mai ales cum va răspunde la "balsamul" pe care i-l va pune pe rană.
Deşi această a treia datorie ar putea fi considerată prima şi de căpătâi, şi s-ar părea că se referă la sine, şi nu la fii, pentru că are rezultat benefic sau distructiv asupra fiilor, menţionăm grija pentru propria desăvârşire, pe care numai prin exemplu o poate transmite şi celorlalţi. Această a treia datorie comportă două aspecte:
a. Este primejdios ca cineva care nu s-a eliberat de patimi să încerce să călăuzească pe cineva pe calea duhovnicească, după cum primejdios este ca cineva să se arunce în valuri, să salveze pe cineva, îmbrăcat fiind: "Nu e ferit de primejdie cel ce înoată îmbrăcat; nici cel ce se atinge de teologie (de cunoaşterea lui Dumnezeu) stăpânit de patimi" (Filocalia, voi. IX, trad. rom. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 381);
b. Creştinismul nu este o filosofie; este Viaţă, este adevăratul mod de vieţuire în Dumnezeu, care, dacă este teoretizat, nu duce la desăvârşire; creştinismul şi viaţa în Hristos se împărtăşesc prin exemplul viu al celor care au gustat această viaţă; deci dator este părintele cu propriul exemplu de viaţă.
O a patra datorie care decurge din cele de mai sus este coborârea în "iadul" sufletesc al fiilor, cu discreţie şi delicateţe, pentru a-i ridica de mână şi a purta, împreună cu ei şi cu Hristos, crucea fiecăruia. Sufletul cuprins de o patimă este, de fapt, sufletul cuprins de "ghearele" sfâşiinde, sfârtecătoare, ale fiarei. De aceea, ca pe un rănit, ca pe un sfâşiat trebuie părintele să-l primească pe fiu - cu delicateţe, pentru a nu-i sângera rana, cu discreţie, pentru a nu-i spori spaima, şi cu dragoste, pentru a nu-l închide în deznădejde.
Trezvia şi sârguinţa sunt două virtuţi care alungă trândăvia şi nepăsarea, şi cu ajutorul cărora este dator duhovnicul a veghea la călăuzirea fiilor duhovniceşti. A vorbi ucenicilor despre cele mai înalte virtuţi stăpânit fiind de trândăvie şi nepăsare, de împrăştiere şi plictiseală este păcat împotriva Duhului Sfânt. Trezvia şi sârguinţa îl fac pe duhovnic să fie mereu „prezent” în faţa lui Hristos, purtându-i în inimă pe fiii săi, prin tot ceea ce face: litur- ghisire, rugăciune, post, priveghere, meditaţie sau lectură din Sfintele Scripturi, şi chiar şi în cele mai neînsemnate lucrări ale vieţii.
Pocăinţa este nu doar starea cea mai potrivită pentru sine însuşi, ci şi starea cu care este dator faţă de fiii săi; dacă însuşi Dumnezeu Se căieşte pentru păcatele oamenilor, atunci cu atât mai mult duhovnicul este dator a se căi şi pentru păcatele şi greşelile fiilor. Pocăinţa îl ajută pe duhovnic să se apropie de cele sfinte ca de cele „dumnezeieşti”, iar de sufletul fiilor ca de cel care trebuie îndumnezeit. Sfântul Teognost face următorul îndemn către preot: "Să te atingi de cele sfinte cu conştiinţa înălbită, prin curăţie, ca un sfânt, după ce te-ai înălbit mai înainte prin şiroaie de lacrimi, mai mult decât zăpada, arătând prin albirea îngerească din afară frumuseţea dinăuntru a sufletului. Şi ia seama să nu fii plin de predaniile de la oameni în sfintele săvârşiri ale celor dumnezeieşti, ci să ai harul care să-ţi facă înţelese în chip ascuns şi tainic cele mai înalte" (Sfântul Teognost, Despre preoţie, cap. 18).
Virtutea esenţială cu care însă le este dator duhovnicul fiilor săi este smerenia, pe care Sfântul Isaac Sirul o numeşte "veşmânt dumnezeiesc", deoarece, pentru a-l mântui pe om, Hristos Domnul S-a smerit pe Sine (Filipeni 2, 8).
Discreţia şi delicateţea, dublate de pocăinţă şi smerenie, îl vor ajuta pe părintele duhovnic să devină mormânt al păcatelor spovedite, păstrând secretul cu sfinţenie, ca din el să nu vadă cineva urâciunea acestora, ci să vadă doar "florile Crucii", adică sufletele înviate. Astfel, la înfăţişarea lor înaintea Judecătorului, duhovnicul poate spune: "Doamne, l-am purtat pe acest om, pentru că mi-a fost teamă să nu se piardă. Acum, iartă-l şi Tu, în numele iertării mele!..."
La final, ceea ce poate fi numită mai degrabă cinste decât datorie, amintim dragostea; toţi suntem datori cu dragoste faţă de semenii noştri; duhovnicul faţă de fiii săi, cu atât mai mult. El nu poate uita că Dumnezeu l-a iubit pe om atât de mult, încât pe Fiul Său L-a dat spre jertfă, pentru a-l salva pe om (loan 3,16-17). Iar dacă va pierde un suflet încredinţat lui, cum îl va răscumpăra? Ce preţ va putea plăti? Şi cine? (Marcu 8, 36-37). Preţul răscumpărării a fost dat: însuşi Dumnezeu S-a jertfit pentru a răscumpăra sufletele noastre: şi ale duhovnicilor, şi ale fiilor duhovniceşti. Deci, mai presus de toate, măsura iubirii părintelui faţă de fiii săi duhovniceşti trebuie să se ridice Ia măsura iubirii lui Hristos, şi aceasta va împlini toate datoriile şi va face posibilă mântuirea amândurora.
Pr. lect. dr. Vasile Gavrilă
Fragment din cartea "Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie, intrebari si raspunsuri liturgice", Editura Trinitas
Cumpara cartea "Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie, intrebari si raspunsuri liturgice"
-
Duhovnicul, doctorul sufletului
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul sau psihologul
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul mare si duhovnicul mic
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.