Despre pocainta

Despre pocainta Mareste imaginea.

Invăţătura sa e întemeiată pe pocăinţă, arătându-se astfel următor Evangheliei. Că şi Inaintemergătorul Ioan, care a gătit calea şi a făcut drepte cărările Domnului, a propovăduit-o (cf. Mt 3, 8; Mc 1, 4-5; Lc 3, 3, 8), şi însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Şi-a început lucrarea Sa mântuitoare chemându-ne la ea, grăind: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt 4, 17; cf. Mc 1, 15). Negreşit, se vede de aici şi împlinitor al îndemnului Sfântului Siluan, care-i scria cu puţin timp înainte de a muri:

„Sunteţi fratele meu în Hristos, pe care Domnul v-a iubit pentru căinţa voastră. Spuneţi cât se poate de des oamenilor: «Pocăiţi-vă!»".

Cu adevărat, n-a ostenit să îndemne la pocăinţă. Viaţa duhovnicească cu pocăinţă se începe, cu pocăinţă se petrece şi cu pocăinţă se sfârşeşte. Şi-aşa, în fiecare zi, de la sculare până la culcare, omul s-o ţină tot în pocăinţă. Şi asta până la ultima suflare, cum zice unul dintre sfinţi.

Suntem datori, spune el, cu o îndoită pocăinţă: pentru păcatul săvârşit, şi îndeobşte pentru toată păcătoşenia şi răutatea noastră.

Fără cea dintâi nu se poate, că pierim; dacă nu te căieşti de păcat, rămâi în păcat, te tai din Biserică şi te lipseşti de harul dătător de viaţă.

Şi sunt trei chipuri ale ei: mai întâi, e pocăinţa cu care suntem datori îndată ce-am săvârşit păcatul; apoi, la vremea cercetării cugetului, seara, când iarăşi ceri iertare de la Dumnezeu pentru păcatele făcute; în sfârşit, mărturisindu-ţi păcatul şi căindu-te de el la spovedanie.

Pentru fiecare, aflăm la el învăţături amănunţite.

Spovedania ne dă iertarea deplină şi nestrămutată a păcatului mărturisit. Din clipa aceea, e cu totul şters şi uitat, iar noi putem începe o viaţă nouă.

Dar şi căinţa care te cuprinde îndată după păcat ne-aduce iertarea lui Dumnezeu, de e păcatul mic ori de sunt numai gânduri. „De ai gând rău, şi te căieşti, voind ca altul să-ţi fie cugetul şi lucrul, păcatul ăsta-ţi este şters pe dată".

Cel mai mult vorbeşte părintele Serghie despre pocăinţa de la sfârşitul zilei. Atunci e vreme temeinică de pocăinţă; uitând de treburi şi de osteneală, măcar câteva clipe să stăm să ne socotim, judecând duhovniceşte ce întrebuinţare i-am dat noi zilei ce-a trecut: câte rele am făcut, şi ce puţin bine, ori de-am făcut binele cu gând viclean şi rău.

Şi cu lacrimi să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru că n-am ascultat de El şi-am călcat voia Sa. Să fie în căinţa noastră părere de rău pentru cele trecute, împreunată însă cu hotărârea tare de a nu mai face rele de-acum înainte, ci numai ce e bine şi plăcut Iui Dumnezeu. Iar voia asta nouă şterge semnele rănilor din suflet şi din minte şi întristarea deşartă pentru tot ce-a fost. Că pocăinţă nu înseamnă să rumegi tot mereu păcatul săvârşit, nici să priveşti pururea cu durere la viaţa ta trecută. Părintele Serghie ne îndeamnă, dimpotrivă, s-o rupem cu trecutul păcătos şi să începem în fiecare zi o viaţă proaspătă şi nouă. Că dracii vor să ne socotim una cu păcatul, ca să ne deznădăjduim de mântuirea noastră; să nu cădem în cursă, ci să spunem răului: nu te ştiu pe tine, îmi eşti străin.

Părintele Serghie vorbeşte încă şi de o altă pocăinţă, mai înaltă: plângerea din tot ceasul, zdrobirea inimii pentru întreg noianul de păcate (penthos-ul de care vorbesc Sfinţii Părinţi), tot atât de trebuitoare omului ca şi cea dintâi.

E mai întâi căinţă pentru păcatele din neştiinţă. Cum vine asta?, spui. Sunt de vină şi voi da seama pentru răul făcut cu bună-ştiinţă, adică atunci când am ştiut că-i rău şi am voit să-l fac. Sufletul creştinesc însă se judecă mai cu asprime şi de aceea cere în rugăciune iertare pentru tot păcatul, ştiut şi neştiut, de voie sau fără de voie. De câte ori oare n-am făcut rău celui de lângă noi fără să ne gândim şi fără să ne dăm seama! Nu i-am vrut răul, dar el a suferit. Iar înaintea lui Dumnezeu nu-i om să nu greşească în toată clipa, numai că suntem orbi cu duhul şi nu vedem. De aceea, cu căinţă să suspinăm cerând iertare şi pentru păcatul pe care nu ni-l ştim.

Să ne căim apoi de toată slăbănogeala noastră, adică pentru tot ce suntem datori să facem de dragul lui Dumnezeu, şi nu facem, şi pentru tot ce nu împlinim cu duh creştin. Să ne căim, dar, că n-avem dragoste desăvârşită de Dumnezeu şi de fratele nostru, nici milă îndeajuns, nici rugăciune...

Vine apoi căinţa pentru păcătoşenia în care ne-a aruncat păcatul strămoşesc, zestrea oricărui om venit pe lume, adică pentru înstrăinarea de Dumnezeu, care de nu-i din vina noastră, rămâne însă vina firii omeneşti. „Căieşte-te că eşti aşa cum eşti", spune Părintele Serghie, adică pentru toate ponoasele despărţirii de Dumnezeu, pentru nedesăvârşirea, slăbiciunea şi neputinţa omenească.

Suntem datori să ne căim încă şi pentru întreaga lume ce zace în păcat. Tot neamul omenesc boleşte de răul ce-a cuprins zidirea. Se simte aici duhul creştinismului rusesc, prins în cuvântul Stareţului Zosima din Fraţii Karamazov, care spune: „fiecare din noi e vinovat pentru toţi".

Pentru neputinţele noastre însă n-avem cuvânt de dezvinovăţire; păcătoşenia lumii nu îndreptăţeşte greşelile noastre; să ne căim de ele, de le avem.

Nu-i om să n-aibă nevoie de pocăinţă, pentru că toţi suntem păcătoşi din fire. Minte şi se minte cel ce zice că n-are păcat şi n-are de ce să se căiască. De aceea „Dumnezeu îl iubeşte mai mult pe păcătosul care se căieşte decât pe cel care se socoteşte drept".

Pocăinţa necontenită e a sufletului ţintuit în frica de Dumnezeu, în pomenirea morţii şi în smerenie, ce-şi vede căderea şi nimicnicia.

Cu această simţire, să ne căim, dar, iute, ca tâlharul, că nu ne ştim ceasul morţii, şi singură căinţă, într-o clipă, ne duce în împărăţie, alături de Hristos.

Pocăinţa e „cheia vieţii duhovniceşti", leac al tuturor relelor, de folos la greu, scăpare a sufletului de primejdii.

Cerând iertare de la Dumnezeu, cu pocăinţa dobândim iertare; neiertat rămâne numai păcatul de care nu-ţi pare rău. Ea ne spală de cugetele rele şi ne fereşte de reaua împătimire. Ne scoate iute sufletul din orice stare rea, risipind tristeţea, moleşeala şi negrija. Pleacă inima la rugăciune, o face curată pentru rugăciune şi o ţine în rugăciune, şi o îndreaptă de se roagă rău, fără luare-aminte. Că poate - ca şi smerenia, de care nu-i niciodată despărţită - să pogoare şi să ţintuiască în inimă mintea ce rătăceşte.

Să ne folosim de ea la vreme de nevoie, căci orice e stricat, pe dată drege.

Nu doar că spală de păcate vechi, dar şi fereşte în toată clipa de păcat şi de năvala cugetelor rele. Iar mintea o adăposteşte în inimă; „şi-o dată intrată în inimă, scapă de primejdii".

Mare păcat e lipsa de căinţă. S-o dobândim prin osteneală şi silinţă, că de la sine vine rar.

Părintele Serghie ne învaţă un lucru cu totul nou şi nemaiauzit: că se cuvine să ne căim pentru că n-avem căinţă; că trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu că n-am cerut iertare. Şi mai mult încă, de n-ajungem Ia căinţă, să ne căim că n-am ajuns la ea, ca întotdeauna să biruie căinţa. Şi aşa, pururea ne vom căi, şi pururea vom sta în căinţă.

Să nu crezi însă că dobândeşti căinţa cu singură osteneala ta. Statornicirea ei în suflet se face cu harul lui Dumnezeu, cerşit cu multă rugăciune, nu doar o dată, ci întotdeauna, de nenumărate ori. La asta-i bună rugăciunea lui Iisus, că pururi cheamă şi pururi dobândeşte ajutor de la Dumnezeu.

Căinţa de fiecare clipă a sfinţilor se cuvine s-o aibă tot creştinul. S-o dorim din tot sufletul şi cu rugăciunea să ne-o agonisim. Şi ni se va arăta ca puterea ce mişcă şi înalţă la ceruri viaţa noastră.

Jean-Claude Larchet

ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ŢINE CANDELA INIMII APRINSĂ"

Pe aceeaşi temă

28 Martie 2017

Vizualizari: 1878

Voteaza:

Despre pocainta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE