Despre îndoita alcătuire a omului, despre rugăciune şi despre cămara lăuntrică
Omul are două laturi: cea dinafară şi cea lăuntrică, cea trupească şi cea duhovnicească. Cea dinafară este văzută, trupească, pe când cea lăuntrică este nevăzută, duhovnicească, sau, după cum zice Sfântul Apostol Petru, omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit (I Ptr. 3,4).
Şi Sfântul Pavel arată îndoita alcătuire a omului, grăind: chiar dacă omul nostru cel dinafară se trece, cel dinlăuntru se înnoieşte însă din zi în zi (II Cor. 4, 16). Aici Apostolul vorbeşte limpede despre omul dinafară şi cel lăuntric.
Astfel, omul dinafară este alcătuit din multe mădulare, pe când cel dinlăuntru se desăvârşeşte prin minte, prin luarea-aminte Ia sine însuşi, prin frica Domnului şi prin harul lui Dumnezeu.
Lucrurile omului dinafară sunt văzute, pe când ale celui lăuntric sunt nevăzute, după cuvântul Psalmistului: apropia-se-va omul, şi inima adânc ascunsă (Ps. 63, 7)1. Aşijdereâ şi Apostolul spune: cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? (I Cor. 2, 11). Numai Cel care cercetează inimile şi rărunchii (v. Ps. 7, 9) ştie toate tainele omului lăuntric.
Invăţătura este şi ea îndoită - dinafară şi lăuntrică: cea dinafară - a cărţilor, cea lăuntrică - a cugetării la cele dumnezeieşti; cea dinafară - a filosofiei, cea lăuntrică - a iubirii de Dumnezeu; cea dinafară - a retoricii, cea dinlăuntru - a rugăciunii; cea dinafară - a agerimii de minte, cea dinlăuntru - a căldurii duhului; cea dinafară - a meşteşugurilor, cea dinlăuntru - a gândurilor evlavioase; cunoştinţa dinafară îngâmfa (v. I Cor. 8, 1), pe când cea lăuntrică se smereşte; cea dinafără iscodeşte, voind să ştie toate, pe când cea lăuntrică ia aminte la sine şi nu doreşte altceva decât să îl cunoască pe Dumnezeu, dimpreună cu Prorocul David grăindu-I: Ţie a zis inima mea: „Pe Tine Te voi căuta”; faţa Ta, Doamne, voi căuta (Ps. 26, 13), şi: în ce chip doreşte cerbid izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu de Tine, Dumnezeule (Ps. 41, 1).
Şi rugăciunea este de două feluri - dinafară şi lăuntrică, făcută vădit şi făcută în taină; sobornicească şi făcută aparte; cea la care cheamă datoria şi cea pe care o face omul fiindcă aşa vrea el. Cea dintâi, făcută după tipicul bisericesc, sobornicească, se săvârşeşte la vremuri anumite: miezonoptica, utrenia, ceasurile, liturghia, vecernia şi pavecerniţa, la care oamenii şi sunt chemaţi prin sunet de clopot, pentru că pe acestea sunt datori să le aducă prinos zilnic, ca pe o dare, Cerescului împărat.
Cea făcută în taină, de bunăvoia omului, poate să nu aibă o vreme dinainte hotărâtă; omul o săvârşeşte atunci când vrea, fără a fi chemat, numai din pornirea duhului său.
Prima rugăciune, adică cea bisericească, cuprinde un anumit număr de psalmi, de tropare, de canoane şi de alte cântări şi de lucrări preoceşti, pe când cea de-a doua, nefiind legată de o vreme anume, nu cuprinde un număr statornicit de cântări, pentru că fiecare se roagă atât cât vrea - uneori îndelung, alteori puţin.
Cea dintâi este rostită în auz cu gura şi glasul, pe când cea de-a doua numai cu mintea. Cea dintâi este rostită în picioare, pe când cea de-a doua nu numai stând sau mergând, ci şi odihnind în pat - pe scurt, oricând s-ar întâmpla să ne înălţăm mintea la Dumnezeu.
Cea dintâi, sobornicească, se săvârşeşte în biserică sau, după împrejurări, într-o casă unde se adună câţiva oameni - pe când cea de-a doua, în singurată, se săvârşeşte în cămara închisă, potrivit cuvântului Domnului: Tu însă, când te rogi, intră în camara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este într-ascuns (Mt. 6, 6).
Şi această cămară este îndoită: dinafară şi lăuntrică, materială şi duhovnicească. Cea materială este din lemn sau piatră, pe când cea duhovnicească este inima sau mintea - sau, după Fericitul Teofilact, gândul cel de taină. Toate acestea sunt totuna. Ca atare, cămara materială se află întotdeauna în unul şi acelaşi loc, pe când cea duhovnicească este împreună cu omul: oriunde ar fi omul, este totdeauna cu el inima lui, în care poace să se închidă cu mintea, adunându-şi gândurile, şi să se roage lui Dumnezeu în taină chiar şi atunci când se află în mijlocul oamenilor, stând de vorbă cu mulţi. Rugăciunea lăuntrică (dacă i se întâmplă cuiva să se pornească spre ea cu duhul aflându-se în mijlocul oamenilor) nu are trebuinţă nici de gură, nici de carte, nici de mişcarea limbii, nici de glas, ci doar de înălţare a minţii spre Dumnezeu şi de adâncire în sine, lucru care este cu putinţă în orice loc.
Cămara materială îl cuprinde numai pe omul care se linişteşte în ea, pe când cea lăuntrică, duhovnicească, îl încape şi pe Dumnezeu, încape şi împărăţia cerurilor, potrivit cuvintelor evanghelice ale lui Hristos: împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul vostru este (Lc. 17,21). In Cuvintele Cuviosului Macarie Egipteanul aceste spuse sunt lămurite precum urmează: inima este un vas mic, dar în el pot încăpea toate lucrurile. Acolo este Dumnezeu, acolo sunt îngerii, acolo este viaţa şi împărăţia, acolo sunt cetăţile cereşti, acolo este comoara harului.
In cămara lăuntrică, a inimii, omului i se cuvine să se închidă mai des ca între pereţi şi, adunându-şi toate gândurile acolo, să-şi înfăţişeze mintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină cu toata căldură duhului şi cu credinţă vie, iar totodată să deprindă cugetarea de Dumnezeu, ca să poată creşte până la măsura bărbatului desăvârşit.
SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI
Fragment din cartea "ÎNVĂŢĂTURI ŞI PRAVILE DE RUGĂCIUNE", Editura Sophia
Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI ŞI PRAVILE DE RUGĂCIUNE"
Nota:
1 Potrivit traducerii folosite de autor (n. tr.).
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
Publicat in : Religie -
Rugaciunea
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea sotilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.