Despre rugaciune si trezvie

Despre rugaciune si trezvie Mareste imaginea.

1. Timpul este scurt şi nu se ştie când se termină. Prin urmare, să luptăm, să fim atenţi şi să alungăm orice gând rău cu mânie şi rugăciune fierbinte.

Şi dacă vărsăm lacrimi vom beneficia enorm, căci lacrimile curăţă sufletul şi îl fac mai alb decât zăpada. Să fim gata de luptă plini de curaj, căci noi luptăm împotriva puterilor întunericului, care niciodată nu-şi fac aliaţi şi nu-şi potolesc atacurile. Prin urmare, să ne deşteptăm şi să nu mai moţăim, căci la mijloc este vorba de viaţa noastră veşnică. Dacă pierdem biruinţa, ne-am pierdut sufletul, am pierdut cu totul veşnica odihnă şi bucurie în Domnul şi ne-am condamnat pe noi înşine la cea de-a doua moarte, care este veşnica despărţire de Dumnezeu - fie ca niciodată să nu se întâmple aceasta.

Practicând trezvia, să fim atenţi cu gândurile. Cădem în păcat din pricina gândurilor noastre. Deci, să luptăm cu tărie împotriva gândurilor noastre şi să nu le îngăduim să se întărească în noi din pricina neglijenţei noastre, ci, de îndată ce ele sosesc, să alungăm nălucirea şi cu mânie să apucăm sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu - adică „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă“. Aşadar, de îndată ce-L chemăm pe dulcele Iisus, El se grăbeşte imediat să ne ajute, iar demonii fug de îndată. Noi nu trebuie să spunem rugăciunea neatenţi, ci cu un duh fierbinte să strigăm din adâncul sufletului: „Stăpâne, mântuieşte-mă că pier!“ (Luca 8, 24). Lupta de a alunga gândurile la început e mică. Dacă noi le îngăduim să se întărească, atunci lupta devine dificilă si adesea suntem înfrânţi şi răniţi. Dar atunci când ne ridicăm şi strigăm, bunul căpitan Iisus vine din nou şi îndreaptă corabia spre portul liniştit şi calm.

Doar în ceea ce priveşte lupta cu gândurile noi putem să fim fie vătămaţi şi întinaţi, fie să progresăm şi să fim mai bine. Din această pricină, să ne fixăm mintea - adică atenţia noastră - în inimă, care este paznic de nădejde, înarmaţi cu curaj, rugăciune, tăcere şi învinuire de sine. Dacă luptăm în acest fel, rezultatul va fi o dulce pace, bucurie, curăţie, filozofie duhovnicească şi rugăciunea, care, ca o tămâie prea înmiresmată va tămâia templul lui Dumnezeu, omul lăuntric. „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi!“ (I.Cor. 3,16).

Scriu aceste lucruri pentru a vă deştepta sufletele la trezvie duhovnicească, aşa încât să puteţi afla pacea lăuntrică a lui Dumnezeu şi să vă bucuraţi. Amin. Aşa să fie.

2. Să postim după puteri; dar în postul simţurilor, minţii şi al inimii, să luptăm împotriva vrăjmaşului sufletului nostru cu toată puterea. Copilul meu, păzeşte-ţi simţurile şi, mai ales, ochii. Ei sunt precum tentaculele unui miriapod care apucă orice se mişcă dinaintea lor. Ei prind prada păcatului mai uşor. Din cauza ochilor turnuri duhovniceşti au căzut şi s-au pierdut.

Atunci când David a fost neatent cu ochii, a comis ucidere şi adulter, chiar dacă era mare prooroc al lui Dumnezeu care avea har şi darul prevederii.

Copilul meu, deoarece te afli în centrul tuturor ocaziilor pentru înfăptuirea feluritelor păcate, fii atent cu simţurile. Mai presus de orice, fii atent cu mintea ta, navigatorul, „pasărea cea mai neruşinată", după Awa Isaac Sirianul. Mintea îşi bagă nasul în tainele acţiunilor aproapelui; ea poate fi un artist necurat atunci când zugrăveşte lucruri ruşinoase. Prin urmare, cu orice preţ, ai grijă să-ţi păstrezi mintea curată prin a alunga de îndată orice gând şi nălucire păcătoasă, având drept ajutoare tari rugăciunea lui Iisus şi acel fel de mânie pentru care s-a spus: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi “ (Efes. 4,26).

3. Să fii neîncetat vigilent în ceea ce priveşte paza minţii tale căci viaţa şi moartea sufletului nemuritor depind de silinţa sau lâncezeala noastră în lucrare.

Totul porneşte de la latura imaginativă a minţii. Nu există păcat sau virtute care să nu-şi aibă facultatea imaginativă a minţii ca început sau punct de pornire al său. Prin urmare, sfântul ţel al mântuirii este atins prin a ne îngriji cu atenţie de acest punct de pornire mintal. Trezvia duhovnicească înseamnă în mod esenţial de a ne păstra mintea curată de imaginaţii pătimaşe şi de a ne opune oricărui atac al vrăjmaşului prin cuvântul Scripturii şi sfântului nume al lui Iisus. Fără trezvie, curăţia sufletului şi a trupului nu se dobândeşte, în care caz Dumnezeu nu este perceput de simţurile minţii şi ale inimii.

Dacă Domnul nu vizitează sufletul unui om, acesta rămâne în întunericul păcatului în mod nedefinit. Noi, totuşi, ca monahi ce ne-am închinat viaţa atingerii curăţirii lăuntrice de patimi întru Hristos, ar trebui să fim pregătiţi foarte bine în această extrem de importantă lecţie a trezviei, prin care noi ne vom apropia de Dumnezeu prin
simţurile inimii. Diavolul luptă intens împotriva acestei prea mântuitoare practici a trezviei şi întrebuinţează orice mijloc pentru a o împiedica, creând ocazii pentru păcat si atacându-ne cu tot felul de gânduri. Dar şi noi, trebuie să facem tot posibilul să-i rezistăm pentru a atinge răsplata curăţirii lăuntrice şi să fim încununaţi de Judecătorul luptei, Hristos, Dumnezeul nostru. Nu şovăi dinaintea atacurilor satanice ale vrăjmaşului nostru comun, ci luptă cu curaj şi nădejde în Domnul nostru, Care nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre.

Prin urmare, fiţi curajoşi, copiii mei, şi mergeţi înainte cu dulcea nădejde în Hristosul nostru şi în puternicul sprijin al Prea Sfintei noastre Născătoare de Dumnezeu; iar eu cred cu tărie că vom dobândi viaţa veşnică cu toţi cei ce au luptat bine şi au fost încununaţi în Biserica Triumfătoare din cer. Amin. Aşa să fie.

4. Era un om sfânt care alunga demonii - demonii se temeau de el. Unul dintre ucenicii lui l-a întrebat:

- „Gheronda, de ce se tem demonii de tine?"

- „Copilul meu, îţi voi spune", zise Bătrânul. „Am avut un război mintal cu gânduri trupeşti, dar niciodată nu mi-am îngăduit a mă supune lor. Am aranjat în aşa fel bătălia încât frontul războiului să se oprească la linia de asalt şi niciodată n-am permis diavolului să avanseze dincolo de această linie. Şi întrucât am avut parte de un permanent război, Dumnezeu mi-a dat această binecuvântare, acest har că, în ciuda nevredniciei mele, demonii se tem de mine şi sunt alungaţi".

Gândiţi-vă - el ţâra ispitele în afara uşii, de îndată ce băteau la uşă; el nu deschidea uşa deloc.

De ce nu deschidea? Ce avea el în sine care îi împiedica? El avea sfinte amintiri care-i ocupau mintea. Ispitele băteau din afară, încercând să intre, dar nu era loc pentru ele; nu li se oferea spaţiu să-şi pună gândurile înăuntru - el le oprise cu aducerea aminte de Dumnezeu. Prin această permanentă izbândă acest om sfânt primi harul de a fi temut de demoni şi de a-i scoate afară din oameni. Era o mare izbândă ca cineva să reuşească, cu harul lui Dumnezeu, să-l ţină pe diavol la linia de asalt. Nu există vreun muritor, vreun om duhovnicesc, vreun luptător care să nu fie supus asalturilor vrăjmaşului, adică orice fiinţă omenească trebuie să se aştepte să fie ispitită. Dacă oamenii îşi lasă uşile şi ferestrele deschise - aşa cum procedează, de obicei, cei din lume, care nu au cunoaştere de Dumnezeu - atunci vrăjmaşul înaintează şi biruieşte. Oamenii duhovniceşti luptă să nu-i deschidă vrăjmaşului nici măcar o uşă, o fereastră, sau, cel puţin, o gaură. Este adesea dificil să comiţi un păcat în faptă - nu un păcat care este comis în inimă, ci un păcat făcut cu gura sau în fapte. Multe lucruri trebuie să coincidă pentru ca un astfel de păcat să fie comis. A păcătui cu mintea este foarte, foarte uşor.

Omul poate în tot ceasul, locul şi în toată vremea să comită un păcat cu mintea fără ca cineva să ştie. Faptele dinafară nu au loc adesea, nu numai fiindcă mulţi factori trebuie să coincidă, ci şi din ruşine. Din contră, un păcat lăuntric, făcut de minte, poate să-l facă pe om să comită crime lăuntrice, fără a fi observat. Acest inuai lăuntric nu este vizibil; oamenii nu-l văd - dar Dumnezeu îi vede. Iar dacă noi nu ne temem de oameni şi nu ne ruşinăm, căci ei nu văd păcatul, ar trebui să ne temem de Dumnezeu, căci această crimă morală făcută cu mintea are loc în prezenţa Sa. Mulţi oameni sunt amăgiţi; în adânc aceasta se datorează egoismului - el este acela care aduce cea mai mare vătămare. Această trădare are loc mai întâi lăuntric, iar mai apoi se exprimă prin membrele trupului.

Aşadar, e nevoie de o intensă şi constantă atenţie, aşa cum am spus - o intensă vigilenţă. Trebuie să existe o gardă şi o santinelă înăuntrul nostru, care observă gândurile care vin şi pleacă, verificându-le identitatea, aşa încât spionii să nu intre şi să producă un război civil în suflet. Ochiul sufletului trebuie să fie foarte curat şi puternic pentru a-l vedea pe vrăjmaş de departe şi de a lua măsurile potrivite. Ce mare varietate de gânduri ne asaltează tot timpul! Fiecare patimă atacă cu propriile sale gânduri.

Dacă sufletul vede limpede, el taie gândurile de departe. Chiar după „mirosul'* lor el înţelege care patimă e pe punctul de a-şi face apariţia şi imediat se pregăteşte, pune santinele, sapă tranşee şi se pregăteşte să înfrunte atacul acelei patimi. Oamenii devin captivi. Patima este ca un şarpe care are otravă în el. Se spune că sunt şerpi mari cu răsuflare veninoasă care otrăvesc orice lucru viu din preajmă pentru a-l putea devora.

Acelaşi lucru este valabil pentru şarpele păcatului: împrăştie otravă - plăcerea - de departe, iar mintea este paralizată; puterile sale sunt paralizate. Omul este atras de patimă şi captivat de ea şi fără voie este purtat spre rău. Atunci când oamenii se află în această stare de captivitate, ei protestează şi spun; „Dar sunt incapabil să rezist; în momentul respectiv nu pot face nimic. Răspunsul este: ei trebuie să ia măsurile corespunzătoare, aşa încât mintea şi inima să nu ajungă până acolo încât să fie capturate şi dezarmate. Din experienţă, de îndată ce şarpele spiritual îşi împrăştie otrava, în timp ce este încă departe şi înainte de a ajunge la noi şi de a ne otrăvi mintea şi sufletul, noi trebuie să luăm măsuri pentru a scăpa de pericol. Căci de îndată ce suntem otrăviţi, nu mai suntem în stare să acţionăm deloc. Atunci când omul se supune nălucirilor şi este biruit de gânduri păcătoase, este de acolo, de la imaginaţie, de unde vine tot răul! Şi atunci când acesta a suferit multe naufragii spirituale la nivelul minţii şi a fost rănit în mod repetat de năluciri hedoniste, atunci, de îndată ce satana se întoarce din nou cu năluciri asemănătoare şi le înfăţişează minţii, de îndată omul este captivat. De aceea omul nu trebuie să li se supună, aşa încât patimile şi nălucirile să nu devină tari şi puternice.

5. Să-ţi ţii larg deschişi ochii sufletului tău; păzeşte-ţi simţurile, atât cele ale trupului (mai ales ochii), precum şi cele ale sufletului (mai ales înfrânarea minţii de la vagabondaj). Acest lucru este necesar deoarece numai prin aceste simţuri se furişează toţi germenii otrăvitori ai bolilor spirituale. Şi astfel, în timp, creştinul neglijent contractează numeroase boli şi îşi pierde sănătatea de nepreţuit a nemuritorului său suflet. Adulterul sufletului apare foarte uşor atunci când noi îngăduim gândurile necurate dimpreună cu nălucirile ce le însoţesc înăuntrul nostru ca să ne biruiască. Copilul meu, fii atent la priviri dacă vrei să biruieşti demonul desfrânării. Prin urmare, nu este mai puţin periculos să te uiţi la scene indecente, ziare, reviste.

6. Copilul meu, să duci lupta cea hună a vieţii celei veşnice. Să pui început bun pentru a avea parte de un sfârşit excelent. Păstrează-ţi mintea in întregime absorbită de aducerea aminte a lui Iisus, iar El va deveni totul pentru tine - bucurie, pace, întristare duhovnicească şi o mulţime de lacrimi de viaţă dătătoare, care îţi vor face sufletul rnai alb ca zăpada şi mai uşor decât un nor. Copilul meu, atunci când suntem tăcuţi şi spunem rugăciunea cu atenţie - adică atunci când mintea e atentă la rugăciunea rostită, fără să rătăcească spre altceva în afara rugăciunii - atunci mintea ta începe să se apropie de dulceaţa lui Iisus. Smerirea de sine permanentă îţi va fi de mare ajutor pentru a atinge acest ţel. Smerenia înseamnă să te învinuieşti pe tine întotdeauna la vreme de ispită sau în orice altă problemă şi să-ţi îndreptăţeşti mereu fratele.

7. Cel mai mare templu în care Dumnezeu se bucură să locuiască este acela pe care El cu măiestrie l-a zămislit cu propriile Sale mâini - întreaga noastră fiinţă, sufletul nostru, atâta vreme cât este curat. Curăţia inimii constă în faptul că mintea este golită de gânduri rele, din care izvorăsc sentimentele rele şi pătimaşe care fac ca trupul să fie tulburat într-un mod pătimaş.

Căci tocmai atunci atât sufletul, cât şi trupul sunt întinate, şi într-o anumită măsură curăţia şi neîntinarea lor se pierd. Primul gând rău şi pătimaş - dar, mai ales, nălucirea pătimaşă care-l însoţeşte - reprezenta punctul de pornire al tuturor formelor de păcat. Nici un păcat cu fapta nu se săvârşeşte dacă aceasta nu e precedată de un gând rău venit prin intermediul imaginaţiei.

Prin urmare, pentru a ajunge la binele suprem - curăţia în adevăratul sens al cuvântului- e nevoie să ne curăţim mintea de năluciri şi gânduri păcătoase.

Doar în acest fel se dobândeşte curăţia cu o temelie solidă. Dacă vrem să nu mai facem fapte rele fără să dăm atenţie gândurilor, ne străduim în zadar.

Când ne-am asumat grija de a ne curăţa sufletul, Dumnezeul slavei se va sălăşlui în el, iar acesta se va face templul său sfânt şi prea frumos, oterindu-I mireasma rămâii rugăciunii celei neîncetate.

8. Care este rostul de a trudi şi de a se osteni trupeşte zi şi noapte, dacă lăuntric nu ne îngrijim să scoatem rădăcinile din care tot răul răsare? Avem absolută trebuinţă ie trezvie şi rugăciune neîncetată pentru a elimina răul care stă la pândă înăuntrul nostru şi să-l înlocuim cu binele duhovnicesc. Asigură-te că lucrul tău din timpul zilei nu se lipseşte de rugăciunea orală; rosteşte prea slăvitul şi prea dulcele nume al Hristosului nostru şi nu peste mult timp El va veni să te ajute şi să te mângâie.

Ce se întâmplă oare că binecuvântata rugăciune nu se poate înrădăcina şi renaşte?

Nevoieşte-te în rugăciune; de ce trebuie ca mintea noastră să rătăcească în toate părţile şi să nu se îndrepte către lisus, când pentru El am lăsat totul şi pentru El păţim totul?

9. Ştii din experienţă că starea de cucernicie prin tăcere, rugăciune, meditaţie, lacrimi curăţitoare, pocăinţă adevărată şi contemplarea dumnezeieştilor lucruri înnoieşte aspectul fizic, cât şi pe cel duhovnicesc al celui ce luptă. Asceza ajută, desigur, atunci când trupul e puternic, dar când acesta este slab, mulţumirea pentru mate şi învinuirea de sine ţine loc de asceză. Cucernicia şi trezvia atotcuprinzătoare înseamnă totul, ele sunt semnele adevărate ale unui suflet care trăieşte in Hristos
Atunci când acestea lipsesc şi omul practică asceza unilateral, fie că acesta se foloseşte puţin, fie că este complet pierdut căci ajunge să se umfle in pene de laudele altora, precum şi de propriile sale gânduri. Fără trezvie - acea lumină atotcuprinzătoare a sufletului, inestimabilă ca valoare - el îşi pierde toate strădaniile. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi asceţi ai pustiei care şi-au pierdut sufletul cu totul, aşa cum aflăm din scrierile Părinţilor Pustiei.

Asceza este zugrăvită de Părinţi ca frunzele unui copac, în timp ce trezvia este rodul (Awa Agaton). „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Mt. 7, 16) - sunt roadele care ni s-a poruncit să le aducem. Fie ca Dumnezeu să ne lumineze cum să umblăm, căci adevăratele călăuze au dispărut şi fiecare merge după capul lui. Fie ca Dumnezeu să fîe o adevărată călăuză pentru noi toţi.

10. Copiii mei, orice lucru dureros vă aminteşte diavolul, vrăjmaşul sufletelor voastre, faceţi un efort să-l alungaţi imediat, fără întârziere, căci orice întârziere aduce cu sine consecinţe neplăcute. Diavolul este complet biruit cu rugăciune şi trezvie. Esenţa trezviei constă în a fi treaz cu mintea permanent, neadormit, îndreptând-o împotriva gândurilor şi nălucirilor pătimaşe ale răilor demoni. De aceasta depinde viaţa sau moartea, degradarea sau progresul. Cu alte cuvinte, un suflet care se roagă cu mintea şi detestă şi dispreţuieşte feluritele gânduri rele se curăţă şi se sfinţeşte cu timpul.

11. In războiul trupesc, doar fuga ne salvează - adică, noi trebuie să alungăm şi să fugim de năluciri şi gânduri de acest fel de îndată ce acestea apar.

Nu zăbovi deloc pentru a examina sau a purta discuţii cu nălucirile! Imaginaţia este o mare şi teribilă capcană; lucrurile pe care le evităm cu ochii şi cu atingerea, sunt abordate cu cea mai mare uşurinţă de imaginaţie. Luptă să-ţi îndepărtezi mintea de la a-şi imagina orice lucru lumesc dinafara mănăstirii voastre. Doar un singur gând ar trebui sâ le înlocuiască pe toate - aducerea aminte a adoratului nostru Iisus. Dacă ceva anume din chilia ta îţi aduce aminte de cineva, trebuie imediat să scapi de acel obiect, pentru a evita prin toate mijloacele orice ocazie de război. Fă un efort să-ţi ştergi complet trecutul. Când se stârneşte singur şi încearcă să te înăbuşe, cheamă-L pe Iisus, iar El va fi gata să te ajute.

12. Copilul meu, păzeşte-ţi mintea de gânduri rele; de îndată ce acestea vin, alungă-le imediat cu rugăciunea lui Iisus. Căci precum albinele zboară atunci când este fum, la fel şi Duhul Sfânt pleacă când simte mirosul respingător al gândurilor ruşinoase. Şi la fel precum albinele se duc la florile care au nectar care face miere, la fel procedează şi Duhul Sfânt Care se duce la mintea şi inima unde este produs nectarul virtuţilor şi al gândurilor bune. Fără a-şi imagina ceva, mintea trebuie să dea atenţie cuvintelor rugăciunii, care sunt rostite fie de minte , fie de gură. Obiectivul şi punctul central al tuturor metodelor este de a te ruga fără a-ţi imagina ceva, îndreptându-ţi atenţia asupra cuvintelor rostite fie cu mintea, fie cu gura.

AVVA EFREM FILOTHEITUL

COMORI DUHOVNICEŞTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS, EDITURA EGUMENITA

Cumpara cartea "COMORI DUHOVNICEŞTI DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS"

Pe aceeaşi temă

02 Martie 2018

Vizualizari: 1243

Voteaza:

Despre rugaciune si trezvie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

rugaciunea trezvia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE