„Prin multe necazuri se cade nouă a intra în împărăţia cerurilor" (Faptele Apostolilor 14, 22). Apostolii nu spun: „Prin multe pocăinţe se cade a intra în împărăţie" (deşi aceasta, s-ar părea, se potriveşte cu „comorile înţelepciunii şi cunoştinţei" cele ascunse în Hristos). După cât se vede, multe cunoştinţe sunt de folos, dar nu de trebuinţă neapărată pentru dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, vameşul a atins îndreptăţirea - şi, prin urmare, apropiata nădejde a împărăţiei lui Dumnezeu - nu prin multe cunoştinţe, ci prin multă smerenie; nu prin înalte contemplări, ci prin foarte simpla rugăciune: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" (Luca 18,13).

Nu spun: „Prin multă vreme se cade a intra în împărăţia lui Dumnezeu", cu toate că şi pe pământ multe lucruri se dobândesc în nu scurtă vreme, iar cerul este mai departe decât pământul. După cât se vede, lungimea vremii nu este o condiţie strictă a apropierii de cereasca împărăţie. De fapt, tâlharul de pe cruce a săvârşit calea de la porţile iadului la uşa Raiului în câteva ceasuri sau poate chiar minute...

Nu spun: „Prin multe osteneli şi nevoinţe se cade a intra în împărăţia lui Dumnezeu", deşi este adevărat, după cuvântul lui însuşi Iisus Hristos, „Impărăţia cerurilor se ia cu sila" (Matei 11, 12). După cât se vede, reuşita sforţărilor nu este adusă întotdeauna de greutatea ostenelilor şi de numărul nevoinţelor. Inelul de fiu al împărăţiei a fost dat fiului risipitor înainte ca el să termine osteneala de a încheia cuvântul de pocăinţă către tatăl pe care îl jignise. Abia a apucat să îşi zugrăvească nevrednicia: „Tată! Am greşit la cer şi înaintea ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu al Tău!" (Luca 15, 21), dar nici nu a apucat să aducă rugăminte, că i s-a şi dăruit mai mult decât ar fi cutezat el să dorească şi să nădăjduiască...

Nu prin multe cunoştinţe, nu prin multă vreme, nu prin multe osteneli, ci prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în împărăţia lui Dumnezeu. După cât se vede, necazurile sunt mai trebuincioase şi mai de folos decât alte mijloace spre dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Dar ce fel de nevoie este asta, a-l face pe om să pătimească pentru a-l face fericit pe urmă? De aici poate lua naştere presupunerea: oare învăţătura despre necazurile pentru împărăţia lui Dumnezeu nu îi priveşte doar pe cei dintâi creştini, care aveau de răbdat prigoane de la iudei şi de la păgâni spre întărirea creştinătăţii în lume? Dar învăţătura despre necazurile pentru împărăţia cerească nu e vremelnică doar şi particulară, ci dintotdeauna şi universală în creştinism. De aceasta nu este greu să ne încredinţăm din poveţele lui însuşi Iisus Hristos, care nu sunt întâmplătoare şi potrivite unor împrejurări deosebite, ci de temelie şi universale...

Oricât aţi şterge însemnătatea acestor spuse ale Domnului, tot nu aveţi cum să nu recunoaşteţi că prin ele următorului lui Hristos îi sunt prezise multe necazuri. Dacă tu vei lua crucea şi vei merge după Hristos, unde vei ajunge? Bineînţeles, acolo unde S-a dus, luând crucea, El însuşi: la Golgota, la pătimire, la răstignire.

A-ţi pierde sufletul pentru Hristos înseamnă, oare, a pătimi pentru El muceniceşte (lucru care, de altfel, nu e pentru oricine) sau a tăia şi a omorî în suflet mişcările pătimaşe, care alcătuiesc viaţa omului celui vechi, a seca pofta, a stinge iuţimea, a înfrâna pornirile propriei voi, a lepăda împătimirea de propria cugetare? Insăşi spusa „a-ţi pierde sufletul", prin care sunt zugrăvite nevoinţele următorului lui Hristos, dă de înţeles că aici au loc multe necazuri, mergând până la luptă şi ne voinţă de moarte.

Sfântul Apostol Petru învaţă: „Hristos, dar, pătimind pentru noi cu trupul, şi voi cu acelaşi gând întrarmaţi-vă" (I Petru 4, 1). Dacă Hristos, Care nu a făcut păcat, a pătimit, putem noi, păcătoşii, să cârtim împotriva pătimirilor? Dacă iubitul Mântuitor bea paharul pătimirilor, iubirea faţă de El nu trebuie, oare, să simtă setea împărtăşirii de paharul Celui iubit?

Dar dacă cineva nu se mulţumeşte să creadă cu simplitate, ci vrea adeverire, iată cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Că cel ce pătimeşte cu trupul a încetat cu păcatul, ca nu după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu să trăiască vremea ce i-a rămas în trup" (I Petru 4,1-2). Oare omul chiar nu poate să înceteze cu păcatul fără a fi pătimit cu trupul, măcar că are libertatea de a alege ceea ce-i bun şi, pe deasupra, ajutor spre bine de la harul lui Dumnezeu?..

Astfel, necazurile sunt în mâinile Proniei unelte curăţitoare pentru omul ce năzuieşte spre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu cea mai înaltă curăţire de multe vin cu precădere necazuri multe. „Multe sunt necazurile dreptului", zice psalmistul (Psalmi 33, 20). „Lipsiţi, strâmtoraţi, răul primiţi": prin trăsăturile acestea descria apostolul viaţa nevoitorilor vechi-testamentari ai credinţei, neavând grijă să numească numele lor, fiindcă găsea aceste trăsături a fi de obşte şi obişnuite la ei (Evrei 11, 37). Dacă ar fi să zugrăvim şi viaţa nevoitorilor nou-testamentari ai credinţei - apostoli, mucenici, cuvioşi - iarăşi s-ar potrivi aceleaşi cuvinte.

Să privim, fraţilor, în două oglinzi care nu mint: oglinda cuvântului lui Dumnezeu şi oglinda Vieţilor sfinţilor. Cum se cuvine mergem noi în împărăţia lui Dumnezeu?

„Ne lăudăm şi în necazuri", spune despre sine apostolul (Romani 5, 3). De la noi poate că este prea devreme să cerem asta. Se împlineşte, oare, în noi măcar alt cuvânt - mai mic - al apostolului:

„In necaz fiţi răbdători, la rugăciune stăruiţi" (Romani 12,12)? Primim, oare, necazurile cu răbdare şi, când aceasta slăbeşte, ne întărim, oare, prin rugăciune, ca să nu cădem în nerăbdare sau cârtire? Nu ne simţim, oare, până şi de necazurile uşoare şi obişnuite, de greutatea anumitor treburi, de neîmplinirea dorinţelor, de lipsirea de plăcerile vieţii? Măruntul necaz al unei vorbe jignitoare nu secătuieşte, oare, câteodată toată răbdarea noastră în aşa hal încât în locul dobândirii răsplăţii ne chinuim singuri cu necazul cel peste măsură şi vătămător al mâniei şi pomenirii răului?

Apostolul le-a spus creştinilor corinteni: „Acum mă bucur nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţi întristat spre pocăinţă, căci v-aţi întristat după Dumnezeu" (II Corinteni 7, 9). Ne întristăm, oare, pentru păcatele noastre cu necazul pocăinţei atât de sincere şi adânci, încât de necazul nostru să se bucure îngerii ca de o chezăşie a îndreptării şi mântuirii noastre?

Cine nu se supune de bunăvoie lucrării cură- ţitoare a necazului lăuntric al pocăinţei şi mustrării de sine şi cine nu primeşte necazurile din afară cu răbdare şi cu smerenie, acela nu-i încă pe calea arătată de Evanghelie spre împărăţia lui Dumnezeu.

Se întâmplă să auzim de la cel căzut în nenorocire plângerea: „Pentru ce pătimesc aşa?" Răspunsul e aproape: tu pătimeşti pentru însăşi această întrebare, fiindcă în ea se cuprinde gândul hotărâtor: „Nu merit să pătimesc aşa" ori: „Pătimesc pe nedrept". Dar cine a trimis - ori a îngăduit - asupra ta necaz? Nu Dumnezeu şi Pronia Lui? Aşadar, nu vezi că prin întrebarea ta te măreşti pe tine însuţi şi îl mustri pe Dumnezeu în inima ta, chiar dacă nu cârteşti împotriva Lui în chip vădit? Crezi, oare, că te poţi îndreptăţi prin faptul că acest gând nefericit s-a născut după nenorocire şi din însăşi nenorocirea?

Nu. In nenorocire tu eşti acelaşi care erai înainte de nenorocire. Gândul nesmerit şi nesupus lui Dumnezeu dormea la tine în inimă înainte de nenorocire, dar nu avea prilejul să se deştepte. Nenorocirea l-a trezit şi l-a scos afară. Aşadar, grăbeşte-te să îţi răspunzi cu dreptate singur la întrebarea cea nedreaptă: „Eu pentru păcatele mele sufăr" - căci „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi" (I îoan 1, 8) - „şi dacă nu văd păcate vădite, care să îmi atragă în chip vădit pedeapsă, atunci, Dumnezeule, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă (Psalmi 18,13)!"

Sunt stări de boală ce par de mică însemnătate şi neameninţătoare, dar împotriva cărora doctorul priceput găseşte de cuviinţă să folosească mijloace dure de tratament. Nici Doctorul Ceresc nu începe întotdeauna să vindece boala sufletească îndată ce a fost dată în vileag. Privirea Lui pătrunde în adâncul sufletului, pe care noi nu îl vedem, şi, descoperind acolo mlădiţa subţire a păcatului, facerii propriei voi, facerii propriului plac, amestecul subtil al răului şi necurăţiei cu înclinările şi dispoziţiile bune. Prin unealta ispitei, El scoate la iveală temeiurile acestea de boală spre vindecarea lor şi spre ridicarea sufletului la curăţia cea mai înaltă.

Nu aţi avut prilejul să vedeţi că oamenii înstăriţi aleargă cu drag la Dumnezeu atunci când se lipsesc de ceea ce iubeau mult (de pildă, copiii ori tovarăşul de viaţă, cinstea, slava sau avuţia lumească)? In acesta singur îşi concentrează viaţa, nu se pricep să se întărească prin cugetarea sănătoasă, de care înainte nu duceau lipsă; nu pot să se adune pentru rugăciune, în care înainte găseau dulceaţă. Credinţa, iubirea de Dumnezeu, încredinţarea în voia lui Dumnezeu sunt acum doar nişte nume şi sunete cunoscute, deşi înainte de nenorocire ei le simţeau puterea şi lucrarea?..

Ce să însemne aceasta? Ceea ce le era drag iubeau peste măsură şi mai mult ca pe Dumnezeu, deşi nici ei nu îşi dădeau seama de acest lucru. Copiii, soţul ori soţia, cinstea, slava, averea erau idolii inimilor lor. Si atunci, ce să facă Ştiutorul inimilor şi Iubitorul sufletelor, dacă nu să dea la o parte idolul şi să smulgă - deşi în chip dureros - nedreapta iubire de făptură din sufletul pe care vrea să-l umple de iubirea Sa cea dumnezeiască? El iubeşte, Se milostiveşte, curăţeşte, tămăduieşte şi pregăteşte pentru fericire. Iar noi ne uităm şi zicem: „Cât de grea e cercetarea Lui!"

Sunt şi năpaste cu privire la care nu ai deloc cum să întrebi: „Pentru ce?", ci poate numai: „în ce scop?" Pentru acestea nu trebuie să învinuim omul, ci doar să ştim să îndreptăţim şi să iubim Pronia. Aşa au fost necazurile lui Iov, ale prorocilor, apostolilor, Preasfintei Fecioare...

De vreţi să înţelegeţi măcar cât de cât ceea ce nu aţi pătruns încă, uitaţi-vă la cele pământeşti şi cugetaţi la cele cereşti şi dumnezeieşti. îţi iubeşti prietenul, el te iubeşte şi îţi face bine. Este cu totul îndestulată iubirea ta, dacă-i deplină şi curată? Eu cred că nu. Te poţi gândi: „Prietenul meu este, oare, încredinţat de sinceritatea iubirii mele? Nu bănuieşte cumva că iubesc mai mult binefacerile lui decât pe el însuşi?" Deci, să vină prilejul ca tu să înduri pentru prietenul tău osteneală, necaz, primejdie. De eşti un suflet nobil, cu câtă bucurie te vei învoi! Şi, răbdând pentru prietenul tău osteneală, necaz, primejdie, cum te vei bucura că acum va afla fără îndoială sinceritatea şi curăţia iubirii tale!

Foloseşte această pildă şi în privinţa celor ce îl iubesc pe Dumnezeu în bunăstare. Ei sunt încredinţaţi că Dumnezeu le cunoaşte inima, care îi e recunoscătoare, dar n-au încredere în ei înşişi. Ei pot - şi într-un fel sunt datori - să cugete cu grijă dacă recunoştinţa lor este desăvârşită, dacă iubirea lor este curată, dacă inimile lor nu se lipesc de binefaceri cu tainică împătimire...

Iată că se iveşte şi ispita: „Adu-l jertfă pe iubitul tău Isaac. Rabdă pentru Dumnezeu lipsirea de ceea ce iubeşti cel mai mult după Dumnezeu, îndură prigoană, necinstire, pătimire pentru numele iubitului Iisus." Cum se înaripează atunci sufletul iubitor de Dumnezeu! El este gata să intre în arena nevoinţei pătimitoare, să se dea focului ispitirii! Cum îl mai mângâie gândul că, în sfârşit, aduce lui Dumnezeu jertfă nu ieftină! Ce mărturie liniştitoare şi adeveritoare îi dă conştiinţa atunci când focul ispitirii nu-i schimbă aurul, când în cuptorul pătimirilor se aprinde mai puternic iubirea de Dumnezeu, când prin omorârea cea din afară a firii străluceşte viaţa harică dinlăuntru şi cerul din om întăreşte nădejdea că omul va fi în cer! Credeţi-mă, voi, cei necercaţi, că nu mint oamenii care vorbesc de bucuria "pe care o încearcă în pătimiri, că în focul năpastei ei cântă şi dau slavă lui Dumnezeu cu aceeaşi neprimejduire, libertate şi îndulcire ca cei trei tineri în cuptorul Babilonului!

„Dar ce", vor spune, „la toate acestea trebuie să se sortească fiecare creştin?" Porunca Domnului nu glăsuieşte atât de aspru. Nu este treaba noastră să ne menim soarta: datoria noastră e să o primim pe cea menită de către Domnul. Nici Hristos nu Şi-a ales şi nu Şi-a înmulţit pătimirile, ci le-a primit pe acelea menite de - şi în acea deplinătate menită de - înţelepciunea, dreptatea şi judecata Tatălui Său, iar de împlinit le-au împlinit fiii oamenilor, care nu ştiau ce fac.

Ar fi o cutezare şi o obrăznicie să ne sortim singuri multor lucruri anevoioase neputinţei noastre, care nici cele puţine şi uşoare nu poate să le poarte fără ajutorul Celui Preaînalt. Tocmai de aceea Domnul nu-i zice următorului Său în porunca Sa să-şi înmulţească pătimirile, să se răstignească singur pe sine, ci un lucru mai mic şi mai cu pogorământ: „Ia crucea ta" (Marcu 8, 34).

Ce înseamnă a-ţi lua crucea? A nu fugi de cercetarea necazurilor; a nu ne îndărătnici împotriva ei; a fi gata să le primim ascultători şi fără de cârtire atunci când încă nu s-au abătut asupra noastră, iar când se vor abate să ne lăsăm cu blândeţe duşi ca „oaia la junghiere", după chipul Mielului şi Păstorului Hristos, de trebuie să pătimim pentru dreptate; să purtăm fără crâcnire lemne spre propria ardere de tot, ca Isaac, dacă aceasta este voia Tatălui Ceresc, spre curăţirea noastră şi spre a fi aduşi în făgăduita viaţă veşnică...

Sfântul Filaret al Moscovei

Fragment din cartea "DEPĂŞIREA CRIZELOR EXISTENŢIALE", Editura Sophia

Cumpara cartea "DEPĂŞIREA CRIZELOR EXISTENŢIALE"

 

• Sfintii stiu necazurile oamenilor...
  Publicat in : Religie
• Necazurile
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: