De obicei, omul are un vis al vieţii lui, a cărui împlinire o urmăreşte până la moarte. De exemplu, sunt monah şi visez să ajung misionar. Sau, eşti misionar şi vrei să ajungi monah. Sunt monah în chinovie şi vreau să ajung pustnic. Un altul este pustnic şi vrea să ajungă monah în chinovie. Dar cine a intrat într-o obşte de oameni şi de îngeri, într-o obşte monahală, cine a acceptat calea sfinţeniei nu are gânduri şi nici vise ale vieţii sale, ci a semnat că s-a hotărât şi că vrea să ajungă sfânt. Cu toate acestea, între hotărârea cuiva de a ajunge sfânt şi împlinirea hotărârii există o distanţă. Această distanţă depinde de vehiculul în care urcăm sau nu urcăm, şi acesta este egoul.
Odată, Sfântul Paisie Aghioritul a vizitat o mănăstire, iar Stareţul l-a rugat să spună un cuvânt monahilor, pentru că aveau gânduri. Atunci Sfântul Paisie a privit mânios şi a spus: „In Serbia sunt îngropaţi nenumăraţi oameni sub dărâmăturile cutremurelor, şi călugării au gânduri? Lumea se chinuie de naufragii, de boli, de foamete, cu adevărate probleme, înfruntă zdruncinături, familiile se destramă, împărăţiile cad, regimurile statale se schimbă, spitalele sunt pline de bolnavi, dintre care cei mai mulţi au cancer, iar călugării au gânduri?"
Avea dreptate Sfântul Paisie! Dar de ce avem gânduri? Mai întâi, din cauza neghiobiei; în al doilea rând, din cauza impresiei foarte naive că părerea noastră trebuie să fie ascultată, din cauză că „ştim ce e viaţa". La mănăstire însă, nu ştii nimic. Singurul lucru pe care îl ştii este că eşti un păcătos. Cu toate acestea, vrem să ne impunem celorlalţi, să simţim că suntem vii. Din această cauză, orice ne-ar spune ceilalţi, avem gânduri. Dar gândurile sunt o boală sufletească sau duhovnicească. In cel mai bun caz, cine are gânduri este un sat fără câini. Se poate ca şi sfinţii să fi avut gânduri, dar acestea nu i-au influenţat, rămâneau afară.
De exemplu, te rogi şi spui; „Doamne, lisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Atunci vicleanul te săgetează cu gânduri, dar rămân în afara ta, ca şi cum ai fi înconjurat de o fortificaţie. Dacă însă va găsi înlăuntrul tău dorinţa, ideea sau voia corespunzătoare, atunci gândurile intră înlăuntrul tău. Aşa cum paratrăsnetul atrage trăsnetul, tot aşa se întâmplă şi cu gândurile noastre, fiindcă dinlăuntru ies, zice Hristos, pofta, materia gândurilor, visele, clocotele şi schimbările noastre sufleteşti (cf. Mc. 7, 21-23).
Se poate ca şi sfinţii să fi avut la început gânduri, dar, la un moment dat, au zis: „Voi ajunge sfânt, sau mă voi chinui tontă viaţa cu gândurile? Voi merge înainte, sau înapoi? La munte, sau in prăpastie?" Si au preferat aerul de munte, au ajuns sfinţi. S-au străduit sa nu aibă gânduri... Gândurile dau conţinut egoului nostru pentru a se susţine. De aceea, când un om vrea ceva, găseşte întotdeauna justificări ca să-şi susţină dorinţa.
In astfel de situaţii, când omul are gânduri. Dumnezeu îi dă boli şi necazuri. De ce? Ca să aibă ceva de care să se ocupe, ceva de care să se scârbească. Gândurile nu pleacă, bineînţeles, dar înţelegi, încet-încet, că, având gândurile tale, nu te vindeci de boală, medicamentele nu te ajută, şi aşa alergi la Dumnezeu. Ceri să ţi se facă maslu, agheasmă, să se roage Maicii Domnului sau la sfântul care are harisma vindecării bolii de care suferi şi, încet-încet, intri iarăşi în legătură cu Dumnezeu şi îţi uiţi egoul.
In toate bolile există un anumit traumatism. Strădaniile de vindecare a bolilor, sufleteşte sau trupeşte, urmăresc refacerea de pe urma traumatismului. Otrava bolii iese cu otravă. Trauma organismului este o pierdere a continuităţii pielii, muşchilor, în funcţie de traumatism. Medicamentele şi strădaniile medicilor, precum şi sfaturile lor, urmăresc să oprească cursul bolii, chiar şi la nivel de amintire, în cazul bolilor sufleteşti serioase. Cu alte cuvinte, creăm o altă rană cu altă fracturare a personalităţii, ca să izbutim unificarea puterilor trupesti şi sufleteşti, dat fiind că acestea depind una de cealaltă.
De cele mai multe ori, bolile se datoreaza neputintelor sufletesti. P unul il doare capul pentru ca s-a indragostit de o fetişcană, iar ca l-a părăsit; sau dorea să ajungă general, dar l-au făcut caporal, a vrut să fie recunoscut în anturajul său, dar nu l-au recunoscut. Intristarea loveşte de îndată, de exemplu în stomac. Omul merge la doctor, i se prescriu medicamente, care, in esenţă, urmăresc oprirea cursului bolii sufleteşti, şi de aceea au în compoziţie, pe lângă alte substanţe, şi unele care produc calmarea nervilor şi somn. Medicii vor să-i facă pe bolnavi să-şi uite trecutul şi să trăiască o viaţă nouă. In continuare, cu cât bolnavii se îndepărtează de rădăcină, de viaţa de mai înainte, cu atât devin alţi oameni, iar boala li se vindecă, pentru că a fost îndepărtată cauza. In acest fel, medicii produc o deviere a cursului vieţii, generează ceva nou.
Prin urmare, după ce mă vindec, se poate ca boala să reapară? E valabilă şi aici aceeaşi lege care guvernează şi viaţa duhului. Să presupunem că sunt un mare păcătos. Mă prinde Dumnezeu, îmi iartă păcatele şi mă face un om plin de har, făcător de minuni. Imi ridic mâinile şi fac ca nu numai şuvoaie de apă să se reverse din cer, ci şi stelele să se pogoare pe pământ. Dar îndată ce elementul unificator al omului vechi, numit ego, devine iarăşi obiectul atenţiei mele, de îndată ce îl sărut din nou, de îndată ce îl îmbrăţişez din nou, mă întorc la patimile mele, pierd harul dumnezeiesc, tot aşa se petrece şi cu cei bolnavi trupeşte şi sufleteşte.
Când omul revine la vechile lui concepţii, idei, moduri de reacţie, dorinţe, pretenţii, atunci el se îmbolnăveşte din nou. De exemplu, am fost în tabără şi, pentru că eram favoritul şefului grupei mele, credeam că voi fi favoritul întregii tabere. Acolo însă, am văzut că erau două sute de copii, un director şi un adjunct străini. Ce sunt eu acolo? Nimic. La început, o să mă pierd cu firea, mă voi zăpăci, iar apoi voi începe sa mă împotrivesc. Astăzi nu mă trezesc, mâine o sa mă doara capul si rămân în cameră. Ceilalţi mă caută, vin si mă găsesc. Astăzi am izbutit să atrag puţintică atenţie din partea taberei. Imi trece prin minte că şi directorul ar putea să vină să mă vadă. Dacă nu vine, a doua zi mă va durea şi stomacul. Vine medicul, mă consultă, îşi face probleme ca nu cumva să fie o problemă respiratorie, şi nu stomacul, pentru că durerea iradiază. Dar dacă e ceva grav?
Directorul este informat si hotărăşte să vină. Atunci mă fac bine - în mod miraculos, ar putea zice cineva.
Asa mi se scurg zilele. Când reusesc uneori să-mi depăşesc problema şi să înţeleg că ceea ce are valoare pentru mine este uitarea, să nu-şi aducă aminte de mine, atunci voi deveni un om nou. „Ales-am a fi mai degrabă lepădat în casa Dumnezeului meu“, zice Psalmistul (Ps. 83, 11). Când îmbrăţişez dorinţa de a nu-şi aduce aminte nimeni de mine, de a nu se gândi nimeni la mine, de a nu mă iubi nimeni, atunci vine şi dezlegarea problemei mele. Mi se schimbă sinele, mă înnoiesc, mă refac, rugăciunea mea prinde aripi, simt că îi iubesc pe toţi, sunt sociabil, trăiesc slujbele.
După înnoirea mea, dacă, din întâmplare, revin la cele vechi şi doresc ceea ce doream înainte, atunci se reface legătura. Aşa cum locomotiva trage vagoanele, tot aşa şi vechiul meu sine, care poarta greutatea trupului, atrage la el omul cel nou şi, atunci, omul nou se învecheşte iarăşi.
Tocmai de aceea copiii care sunt iubiţi sau au fost iubiţi mult în viată sunt, de obicei, persoane cu probleme. De ce? Pentru că s-au învăţat să îşi slujească egoul. Desigur că nu toţi copiii, ci depinde şi de echilibrul părinţilor. In familiile de odinioară, cănd aveau un copil, se purtau cu el cu dragoste şi libertate, dar şi cu asprime.
Să luăm un exemplu recent de-al nostru. Un tânăr, încă mirean, deşi era bucuros şi zâmbăreţ, când veneau la mănăstire străini suferea adeseori de dureri de cap. Intr-o zi, sună telefonul şi de la mănăstirea vecină suntem informaţi că vine la noi un ieromonah străin. Până atunci tânărul nostru se simţea foarte bine. Îndată ce i-am spus că vine un străin din Elveţia şi că trebuie să meargă să-i deschidă şi să-i ofere o trataţie, l-a apucat de îndată durerea de cap. De ce: Pentru că de mic a vrut să înveţe limbi străine, dar, pe vremea lui, oamenii nu învăţau limbi străine, în Grecia nu se aflau străini. El voia să înveţe, pentru că tatăl lui lusese în străinătate şi îi spusese cum trăiesc străinii. In cele din urmă, n-a avut ocazia să înveţe limbi străine, obiceiul epocii sale l-a târât după sine. Aşadar, când venea un străin, el îşi aducea aminte de visul său. Plecau străinii, îl uita. Vedeţi? Dezlegarea şi continuarea. Biserica insă reuşeşte să-l unifice pe omul fărâmiţat.
Chiar şi un gând firesc, care, în viaţa de zi cu zi, nu e rău, este o fărâmiţare a persoanei unificate lăuntric. Gândul este firesc, pe de o parte, dar, dacă îl ai, cum te vei putea ruga? Dacă satana vrea să te ispitească pentru câ trăieşti în curăţie, n-o să-ţi spună să desfrânezi, pentru că vei răspunde: „Mergi înapoia mea, satano” (Mt. 16, 23). Dar, dacă îţi va spune: „ Te caută Stareţul!’ , de îndată îi vei da atenţie. Cu toate că este un gând firesc, reprezintă o fărâmiţare a sinelui nostru şi pierdem uigăuimea. Nu numai păcatul sau egoismul ne faramiteaza, ci şi orice altceva. Când începe cineva să se intoarca spre Dumnezeu, trebuie să-şi ţină cu tărie persoana unificată. Chiar şi natura ne poate fărâmiţa. Dacă vedem un peisaj frumos, flori multicolore, păsări căutătoare, raze de soare care se oglindesc în mare, îndată se produce o fărâmiţare a existenţei noastre.
Dar oare se poate ca această fărâmiţare să nu se producă cu noi, monahii? Dacă nu se poate, atunci ce putere are Dumnezeu, de vreme ce monahul a fost chemat la viaţa monahală tocmai pentru aceasta? „Sa-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, si din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi din toată puterea ca“, zice Sfânta Scriptură (Lc. 10, 27). Ce înseamnă aceasta şi pe temeiul cărui principiu Biserica preţuieşte mai mult fecioria decât căsătoria? O preferă, ca să nu existe fărâmiţările fireşti ale vieţii de familie. Când Scriptura vorbeşte despre un om căsătorit - „femeie mi-am luat şi nu pot să vin, perechi de boi mi-am cumpăra” (Lc. 14, 19-20) acestea nu sunt lucruri ale firii?
Sigur că Dumnezeu nu poate să facă nimic dacă omul nu vrea. Dar, dacă vrea, atunci pe toaute le face Dumnezeu. Un singur lucru nu poate sa faca, sa ne lipsească de voinţă.
Să presupunem că tu, care eşti înalt invatat, un om „duhovnicesc", în adâncul sufletului vrei să ajungi arhondar, ca să te vadă vizitatorii. Vine Anul Nou, şi auzi: „O să duci gunoaiele la tomberon!" Atunci vii, plin de împotrivire, şi îmi spui că nu poţi să faci asta, şi aduci multe îndreptăţiri: şalele tale, stomacul, că la noua slujire nu poţi să te rogi. Toate câte le spui sunt corecte, dar eu insist. Atunci te întuneci, simţi o înăbuşire, o greutate. Nu te interesează ce-ţi spun eu, ci te interesează să scapi de greutatea noii slujiri.
Un alt exemplu. Mergi undeva şi simţi că vei avea multe greutăţi. La un moment dat însă, îţi spui: „Fa- că-se voia lui Dumnezeu, las' să ajung un gunoi! Voi face ce îmi spune celălalt! De îndată simţi înlăuntrul tău o bucurie. Te doare capul? O să-ţi treacă. Eşti bolnav cu stomacul? Durerea o să treacă. Ai probleme cu inima? Vor trece. Astfel de situaţii se întâmplă de multe ori, în fiecare zi, e de ajuns să avem sinceritatea de a le vedea.
De aceea se spune că nu există un Dumnezeu, ci doi: adevăratul Dumnezeu şi imaginarul „ego“, care este pentru fiecare om un dumnezeu.
Dumnezeu ne poate izbăvi prin curăţire şi nepătimire de acest dumnezeu al nostru şi ne poate transforma în îngeri, de ajuns fiind să vrem să ne izbăvim de patimi. Să lăsăm sinele nostru în mâinile lui Dumnezeu, ca să ne modeleze aşa cum socoteşte El, şi atunci „toate le vom putea întru Hristos, Cel ce ne întăreşte” (Flp. 4, 13)!
Fragment din cartea "Asteptarea lui Dumnezeu. Despre boala, suferinta si moarte", Editura Nectarie
Cumpara cartea "Asteptarea lui Dumnezeu. Despre boala, suferinta si moarte"
-
Sa lepadam cat mai repede gandurile rele
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.