Nu pot să afirm că mi-ar fi trebuit să trec prin experienţa „lepădării" atunci când am hotărât să primesc monahismul. Când am părăsit „lumea", eu nu am simţit vreo luptă lăuntrică cu mine însumi, altfel spus, greutatea de a renunţa la ceva ce m'ar fi atras în viaţa lumii. Nu am respins nimic, nu am dispreţuit nimic. Am intrat în mănăstire pentru că mi-a fost duhovniceşte imperativ să aflu un asemenea chip de viaţă unde aş fi putut să mă dau deplin lui Dumnezeu, adică cu toate gândurile mele, cu toată inima, cu toată puterea fizică şi psihică a fiinţei mele. Totuşi aceasta nu m'a cruţat de o lungă perioadă de luptă duhovnicească între rugăciune şi dragostea pătimaşă pentru pictură.
Arta era pentru mine o cale către cunoaşterea fiinţei. Aşa o înţelegeam eu, aşa trăiam în ea. Ea îmi cerea întreaga fiinţă; ba chiar mai mult decât „întreaga". Fără a te da în întregime artei, ea nu va deveni niciodată una adevărată, adică una care să ducă pe slujitorul ei dincolo de hotarele vremii şi spaţiului. Adevărat artistică este numai opera ce poartă în sine elemente de-ale veciniciei; fără aceasta, ea rămâne doar un factor „decorativ" al locuinţelor noastre. Gândul veciniciei m'a însoţit încă din anii copilăriei. Rugăciunea, adâncindu-se înlăuntrul meu, mă ducea cu mai multă putere către simţământul veciniciei. Şi ea a biruit.
Mai departe, călugăria mi-a pus problema „persoanei". Ştim din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire, atunci când poartă, mai mult sau mai puţin desăvârşit, caracterul unei iubiri personale, a dat oamenilor experienţa unei oarecari „vecinicii", adică a unei stări în afara vremii, ieşirea din hotarele înguste ale existenţei individuale. Cei cari au trecut prin această experienţă au cercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o „taină" în sine: biruinţa asupra egoismului, contopirea a doi întru o „unire". Astfel, un theolog la Paris a ajuns până acolo unde să înceapă a afirma că în afara unei astfel de experienţe nu este cu putinţă să ajungi să înţelegi dogma Unimii Treimice.
Eu nicicum nu pretind a şti toate. In vârtutea condiţiei existenţei noastre pământeşti, nimeni nu poate să treacă prin toate, în experienţa sa personală. Sântem puşi înaintea inevitabilităţii unei alegeri, unei hotărâri, neapărat de ordin categoric. In ajutor ne vine nu numai faptul de a observa viaţa celor ce ne înconjoară, într'o covârşitoare majoritate a cazurilor purtând în sine pecetea năruirilor, dezamăgirilor, dar în acelaşi timp şi un început de înţelegere, în ce priveşte realităţile fiinţei, prin rugăciune. Nu poţi smulge sufletului nădejdea către ceva mai bun chiar pentru el. Inchipuirea desenează un minunat tablou al căsătoriei armonioase. Dar în cazul meu a biruit rugăciunea. In ea se descoperă „persoana", neasemănat mai adânc decât în unirea a două persoane care se iubesc. Rugăciunea faţă către Faţa lui Dumnezeu, introduce duhul omului în tărâmul Luminii Nezidite, pline de o dragoste aparte şi de o minunată pace. De asemenea, rugăciunea pentru lumea întreagă, pentru întreagă omenirea, ne descoperă noi sfere ale fiinţei - experienţă pe care nu o poate da nunta.
Toată întâlnirea cu adevărat omenească răsfrânge însăşi frumuseţea vieţii cosmice. Fiecare om aşteaptă de la noi întreaga luare aminte către sine. Dar, pe lângă atrăgătoarea întâlnire cu o persoană vie, în rugăciunea pentru lumea întreagă sufletul zăreşte măreţia realităţii atotcuprinzătoare, şi de acum nu mai poate părăsi orizonturile care i s'au deschis. Minunat lucru - dragostea pentru o persoană iubită, dar a se ruga este ceva şi mai mare.
Ca să ajungem la rugăciunea neîncetată, poruncită nouă (Ef. 6: 18 ; 1 Thes. 5: 17), neapărat trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât ea să devină un singur neîncetat act de înainte-stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii în faţa Marelui Dumnezeu. Experienţa istorică a arătat că cel mai bun chip pentru a atinge acest sfânt ţel s'a dovedit a fi monahismul. Absenţa datoriei de a apăra existenţa cuiva - fie nevastă, fie eventuali copii şi altele asemenea - dă monahului libertatea de a-şi risca întreaga viaţă în nevoinţa postului, a privegherii, a uitării nevoilor sale trupeşti, precum hrana, îmbrăcămintea, conforturile. Mintea monahului este slobodă neîntrerupt a petrece întru pomenirea lui Dumnezeu; ea în chip firesc se mişcă în sfera rugăciunii curate; cearcă atingerea vieţii vecinice; trăieşte vederea Luminii Nezidite care purcede de la Faţa lui Dumnezeu, răspândeşte mireasma iubirii ce se pogoară de sus.
Când, după o nuntă cu adevărat binecuvântată - nu una de scurtă durată, nu una prea mărginită la cele trupeşti, ci una într'o adâncă dragoste personală - unul din soţi moare, lăsând pe celălalt singur, atunci cel (sau cea) care rămâne se simte pierdut, rupt, „înjumătăţit". Lumea îi devine pustie. Şi puţini, printr'o rugăciune fierbinte, şi-au biruit singurătatea, au dobândit libertatea pentru o mai bună înălţare la Cer. Şi astfel nunta, chiar în forma ei cea mai bună, poartă în sine primejdia îngustării personalităţii omeneşti. Monahismul izbăveşte de o astfel de înmicşorare. Neîncetata împreună-grăire cu Tatăl cel Ceresc, în absenţa nevoii de a comunica în planurile de mai prejos ale existenţei noastre, lărgeşte inima monahului spre a cuprinde viaţa cosmică, ce nu se ia de la el prin moartea trupească. Persoana lui se dezvoltă şi primeşte trăsătura universalităţii asemănătoare cu Hristos. Monahului i se dă de sus a simţi în cuvintele Domnului oglindirea vieţii Celui Fără de început, însuşi Tatăl a dat cuvintele Fiului Său, iar Fiul le-a împărtăşit oamenilor.
Arhim. Sofronie Saharov
Nasterea intru Imparatia cea neclatita, Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Nasterea intru Imparatia cea neclatita"
-
Cel mai frumos dar de Nunta
Publicat in : Editoriale -
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica -
Nunta - suprema intalnire
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.