„Să-ţi mai arăt, prietene, şi în ce constă deosebirea dintre lucrarea Duhului Sfânt, pe de o parte, care, într-o sfântă taină, vine să se sălăşluiască în inima celor care cred în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi, pe de altă parte, întunecimea păcatului care se strecoară în noi ca un fur, la îndemnul diavolului şi, stârnită de acesta, îşi desfăşoară aici lucrarea.

Duhul lui Dumnezeu ne aduce aminte neîncetat de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrează întotdeauna în noi cu sprijinul Său: ne umple inimile de bucurie şi ne călăuzeşte paşii pe calea păcii.

Dar duhul diavolesc este meşter în a ne atrage pe o cale contrară celei a lui Hristos. Lucrările sale în noi sunt furtunoase, răzvrătite, pline de satisfacţia trupului şi a ochilor, de trufie şi de îngâmfare" (E. M., pp. 63-64).

Prăpastia dintre Duhul Sfânt, Care sălăşluieşte în inimile celor ce cred în Domnul, şi „întunecimea păcatului", care se furişează în noi ca un fur, îl pune pe credincios în faţa unei alegeri ce trebuie făcute, uneori după o luptă grea, de-a lungul întregii sale vieţi. Cuvântul „întunecime", „tenebre", folosit la plural, subliniază lucrările răufăcătoare ale duhurilor întunericului, lucrări furtunoase, de ordinul multiplicităţii, fracţionării, fisurării lăuntrice a fiinţei. Folosit la singular, oarecum personalizat, termenul „întunecime" cuprinde sub puterea sa toate manifestările funeste ale păcatului, subliniind obscuritatea înfricoşătoare a faptelor rele.

Duhul Sfânt vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (In 14,26), le spusese Iisus ucenicilor Săi. Prin lucrarea dinamică a Duhului, spusele lui Iisus devin cuvinte vii în inima oamenilor, păstrează continuitatea lucrării Sale în lume. Pentru Sfântul Serafim, Duhul lui Dumnezeu lucrează, operează transfigurarea: „ne umple inimile de bucurie şi ne călăuzeşte paşii pe calea păcii". Departe de a fi nişte simple metafore, bucuria şi pacea au fost îndelung pregătite, câştigate prin lupta în singurătate a monahului în faţa lui Dumnezeu, într-o luptă necruţătoare împotriva patimilor omeneşti, împotriva ispitei deznădejdii, împotriva demonilor - surse ale ororii.

„Despre acest har, arătat lumii întregi şi întregii omeniri în Omul-Dumnezeu, este spus în Evanghelie: «El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o» (In 1, 4-5).

In faţa învârtoşării inimii păcătosului, această Lumină a lui Hris- tos strigă către Tatăl: «Avva Părinte! Fie ca mânia Ta să nu fie neiertătoare cu această lipsă de pocăinţă!» Apoi, când păcătosul păşeşte pe calea pocăinţei, ea şterge până şi cele mai mici urme ale crimelor săvârşite, iar fostul criminal este înveşmântat într-un veşmânt fără pată, ţesut din harul Duhului Sfânt" (E. M., pp. 64-65).

Orice vindecare a sufletului se poate dobândi prin pocăinţă. In înţelesul său cel mai adânc, pocăinţa înseamnă o întoarcere a fiinţei, o revoluţie lăuntrică, o îndreptare către o nouă cale. In vremea noastră, mulţi oameni suferă de o tristeţe adesea greu de definit, un fel de stare depresivă care alungă orice simţământ de bucurie, sau suferă de nişte răni psihice în aparenţă de nevindecat, care împiedică pacea lăuntrică.

Dar pocăinţa, în sensul în care foloseşte termenul Sfântul Serafim, este rod al smereniei, care urcă din adâncurile fiinţei şi este luminat de har, această pocăinţă îngăduie regăsirea „veşmântului fără pată" al sufletului: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti", îi spune Domnul femeii prinse asupra faptului de adulter. Pocăinţa izbucneşte din acest adânc, stropită de lacrimi, înnoită de harul botezului.

Din lupta crâncenă purtată pe stânca sa, Serafim a ieşit învingător: a alungat spaima morţii. Atunci când sufletul s-a uşurat, prin har, de greaua povară a păcatelor, de spaima de a se şti condamnat la pieire, el devine uşor, diafan, strălucind de bucurie, de singura bucurie neînserată.

Bucuria este o virtute profund evanghelică. Atunci când Iisus Se aşeza „la masa păcătoşilor", cum spunea Sfânta Tereza, în mijlocul unor bărbaţi şi femei nonconformişti, marginali, El le arăta, desigur, un chip agreabil, înveselit de plăcerea de a se afla în tovărăşia lor. O sursă a bucuriei la Sfântul Serafim venea din acel duh al copilăriei care nu-l părăsise niciodată şi care-l făcea să îndrăgească toţi copiii şi să fie îndrăgit de ei.

Când, în ziua înălţării, Iisus Se desparte de apostoli, aceştia se întorc la Ierusalim „cu mare bucurie", adevărata bucurie, cea de a şti că Domnul nu i-a părăsit pe oameni, ci este cu ei „în toate zilele, până la sfârşitul veacului", cea pe care creştinii din Faptele Apostolilor o trăiau cu intensitate, cea care ne este dat să o trăim pentru că Hristos, biruitorul morţii, este cu noi în toate zilele.

Plin de bucurie duhovnicească, Sfântul Serafim putea întâmpina pe oricine cu această exclamaţie: „Bucuria mea! Hristos a înviat!" Prin aceste cuvinte nu-şi exterioriza sentimentele, ci identifica persoana întâlnită ca „bucurie", având făgăduinţa învierii, prin care Domnul a trecut cel dintâi pentru a lua omenirea cu Sine pe calea împărăţiei.
Odată cu bucuria vine şi pacea. Nu pacea aşa cum o poate da lumea, care seamănă mai curând cu o stare neutră de nonbeligeranţă, ci pacea care este comuniune cu o persoană, izvor de pace care nu seacă niciodată: Pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu (In 14,27).

Ura, violenţa, distrugerea, războiul sunt contagioase. Nimic mai lesne decât să aprinzi fitilul discordiei, să strici armonia sufletească. Dar şi pacea poate fi contagioasă, poate face să domnească duhul blândeţii şi se poate împărtăşi celor care refuză să intre în ciclul violenţei.

Sfântul Serafim spunea: „Dacă tu eşti în pace, mulţimi de oameni în jurul tău se vor mântui." Fiind comuniune cu persoana Mântuitorului, această pace priveşte mântuirea, este mântuitoare. Iată de ce duhul rău caută să menţină o stare conflictuală înlăuntrul omului, o stare de revoltă împotriva creaţiei aşa cum a voit-o Dumnezeu, de concentrare pe plăcerile trupeşti, în care omul îşi consumă energiile negative de mândrie deşartă, care se află la rădăcina tuturor relelor.

Prin lupta sa, prin asceză şi prin refuzul descurajării şi al oricărei violenţe, Sfântul Serafim se numără printre cei care au primit de la Domnul făgăduinţa Fericirilor:

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema."

Fragment din cartea "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Serafim de Sarov", Editura Sophia

Cumpara cartea "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Serafim de Sarov"

• Odihna si linistea mintii
  Publicat in : Editoriale
• Linistea mantuitoare a sfintelor lacasuri ortodoxe
  Publicat in : Religie