Pacea Mea o dau voua

Pacea Mea o dau voua Mareste imaginea.

Pe când Hristos îşi lua rămas bun de la ucenici, le-a zis: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Cum se poate împlini cuvântul lui Hristos în inimile noastre, cum se poate sălăşlui pacea în noi?

Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă... însă dacă e să întrebi pe cineva dintre dumneavoastră: „Fraţilor, vă doare inima?”, îmi veţi răspunde: „Ah, mă doare atât de mult, nu-mi găsesc loc, se alarmează din tot felul de motive, nu are absolut deloc linişte...” De ce ne doare inima, din ce cauze ne alarmăm neîncetat şi nu avem în noi pacea despre care vorbeşte Domnul?

Mai înainte de toate inima doare din cauza cugetărilor, gândurilor care o rod şi îi distrug liniştea. Uneori omul gândeşte: „Iată, eu voi muri şi copiii îmi vor muri în necredinţă!”, şi acest gând nu-l părăseşte, locuieşte neîncetat neliniştea în inima lui şi nu există pace în ea. Altul a rămas fără proprietate şi avere şi gândul despre cum va vieţui în continuare îl urmăreşte... Unii au duşmani - şi cine nu are! - şi iată că omul este chinuit de gândul răzbunării împotriva vrăjmaşului, căutând ce să-i facă, şi din cauza acestor gânduri îşi petrece turbat zilele... Cum e posibil să obţii pacea într-o asemenea stare a inimii ? Cum e cu putinţa să simţi cu inima ta liniştea (odihna) desăvârşită, cum vă poate cerceta pacea?

Pacea poate să se sălăşluiască în inima noastră dacă ne vom împotrivi gândurilor noastre rele, dacă ne vom lupta prin intermediul rugăciunii neîncetate. Insă trebuie să ne rugăm cu adevărat, nu aşa cum ne rugăm noi. Iată, se rosteşte ectenia şi se cântă: „Doamne, miluieşte”: ne însemnăm automat cu semnul Sfintei Cruci, repetăm în mod automat cuvintele cu buzele, dar în inimă nu avem credinţă în aceste cuvinte. Sau atunci când preotul zice: „Să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa...”, nu vedem sensul acestor cuvinte, nu aşezăm credinţă în aceste cuvinte, şi din această cauză şi rugăciunea noastră nu ne dă linişte, e moartă pentru noi. In rugăciune avem doar cuvinte, nu şi credinţă; Domnul nostru însă este astfel că, dacă omul are în inima sa măcar o picătură de credinţă, măcar gândul că crede, pentru aceasta El e gata sâ-i dea totul şi să-l liniştească cumva negreşit. Şi de aceea, daca vrem să primim pacea în suflet, trebuie să împletim cu credinţă rugăciunea noastră. De exemplu, atunci când se cântă: „Doamne, miluieşte”, se cuvine nu doar să repeţi aceste cuvinte, ci să adaugi: „Cred că mă vei milui”...

Vă amintiţi femeia cu scurgere de sânge? De ce s-a vindecat? Ea, precum ne spune evanghelistul, doar a gândit în inimă: „Mă voi atinge de haina Lui si mă voi vindeca” - si s-a vindecat cu adevărat. De aceea trebuie să luptăm împotriva gândurilor cu rugăciunea şi să ne rugăm totdeauna cu credinţă, măcar să avem gândul să credem, şi atunci inima ni se va linişti şi va avea pace. Domnul însuşi va da această pace pentru fărâmele de credinţă pe care le vei întinde spre El.

Inima ne doare şi pentru faptul că în general nu primim necazurile, că în mod continuu căutăm si vrem bucurie, veşnic vrem să ne bucurăm. Insă trebuie să ţinem minte că pe pământ nu există bucurie neîncetată, iar bucuria si necazurile alternează mereu. Căci dacă ne-am bucura neîncetat, am înnebuni de fericirea noastră, am înceta să-I mulţumim lui Dumnezeu si să ne rugăm Lui. De aceea, dacă avem necazuri, nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de deznădejde, ci trebuie să aşteptăm bucuria, pentru că după necaz va veni negreşit. Se vede că Stăpânul Dumnezeu a rânduit în asa fel viata noastră, că în ea se schimbă durerea si bucuria, precum şi David zice: „Seara se va sălăşlui plângerea, iar dimineaţa bucuria” (Psalmi 29, 5). Şi dacă avem necaz, atunci va h bucurie şi ea e deja aproape, pentru că Domnul este milostiv şi ştie ce şi când are nevoie omul. De aceea cel care procedează astfel, aşteptând totdeauna bucuria, acela va primi adevărata bucurie şi mângâiere de la Domnul. Acela nici în necazuri nu se va întrista atât de mult şi nici nu va deznădăjdui.

Se întâmplă că inima ne doare din cauza supărărilor. In acest caz trebuie să procedăm astfel: să nu-i judecăm pe cei din jur, ci să ne defăimăm pe noi înşine, pe noi să ne mustram, pe noi să ne considerăm bolnavi, zicând: „Eu însumi sunt bolnav, sunt cuprins de patimi, sunt râu şi pătimaş.” Şi dacă ne vom mustra mereu în acest fel şi nu-l atingem pe altul cu iadul judecăţii, atunci Domnul ne va ajuta şi aici: în sufletul nostru va fi linişte şi pacea lui Dumnezeu care covarseste orice minte va pătrunde în inima noastră (Filipeni 4, 7).

In sfârşit, inima ne doare din cauza păcatelor, greutatea apasă pe inimă şi aceasta nu are pace. Insă Domnul ne-a dat o cale pentru vindecare: se cuvine ca în fiecare zi, atunci când vom citi rugăciunile de seară, să ne amintim toate cele prin care L-am supărat pe Dumnezeu în ziua care a trecut şi să-I cerem iertare. Iar dacă păcatele sunt de moarte, atunci să le mărturisim înaintea preotului cu o totală frângere de inimă. Atunci sufletul parcă va primi din nou botezul, căci pocăinţa este botez prin lacrimi, şi va simţi odihna.

Deci putem primi şi acum de la Domnul pace pentru sufletul nostru, dacă ne vom ruga având credinţă, adăugând la cuvintele rugăciunii: „Cred, Doamne, că Tu vei face aşa!” Atunci când necazurile vin să aştepţi bucurie, când te supără oamenii să te delaimi pe tine însuţi, când te chinuie păcatele mustră-te în fiecare zi şi frânge-ţi inima pentru păcatele tale. Iar dacă vom proceda în acest fel, atunci Domnul va împlini şi asupra noastră cuvântul Său: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă”, şi va cerceta sufletul printr-o odihnă liniştită.

Să ne plângem astăzi asemenea copiilor de sufletul nostru şi să-I zicem: „Doamne, sufletul meu este bolnav de mândrie, invidie, ură, lene, slavă deşartă şi patimi trupeşti. Vindecă-ne, Doamne! Dacă nu ne vei vindeca, vom muri din cauza răului.” Există oare răspuns la acest strigăt al sufletelor bolnave? Da. Prin gura Apostolilor Săi, Domnul ne mângâie şi ne arată cum păcătosul poate veni la Dumnezeu, cum poate să dobândească pace in conştiinţa sa. Apostolul Pavel mărturiseşte ca acela care îşi frange inima pentru păcate şi se întristează pentru ele săvârşeşte o pocăinţă hotărâtoare spre mântuire. Iar Sfântul Apostol Ioan zice că acela care se roagă şi se întristează pentru alţi păcătoşi, insuşi se va salva: „Rugaţi-vă unui pentru altul, ca să vă vindecaţi” şi iarăşi: „Cel care va intoarce pe păcătos de la rătăcirea caii lui îi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de pacate" (Iacov 5, 16, 20). Ne este binecunoscut si vameşul din Evanghelie. El s-a întors îndreptăţit la casa sa după ce în biserică, stând departe de Sfânta sfintelor, nu voia să-şi ridice ochii la cer, ci îşi batea pieptul, zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13). Cine a lost Apostolul Pavel? Iată ce cuvinte mântuitoare spunea el cu frângere de inimă: „Adevărat şi vrednic de crezare este cuvântul că Hristos lisus a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15)...

Nu se va înmuia imediat pământul uscat de arşiţă, după rouă sau chiar şi după ploi mari, nu deodată se vor ridica spicele aplecate la pământ după stropirea cu apă. La fel şi sufletele noastre. Pentru ca să se înduioşeze şi să-şi simtă cu uşurinţă răutatea lor trebuie să ne ostenim în rugăciune, mătănii şi cugetare la mântuirea noastră. Să repetăm mai des suspinul de rugăciune al sfinţilor: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” „Dumnezeule Care m-ai creat, mântuieşte-mă!” „Fără număr am greşit, Doamne, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul!” „Stăpâna mea, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, izbăveşte-ne pe noi, păcătoşii!” „îngerul meu păzitor, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!”.. Să încercăm să pătrundem cu minteaşi rugăciunile bisericeşti.

De aici putem învăţa multe adevăruri ce mişcă sufletul... Adăugaţi la rugăciune mătănii dese, ele ne smeresc mândria şi stârnesc în suflet întristarea plină de pocăinţă. In sfârşit şi acasă, dimineaţa sau seara înainte de somn, să ne gândim măcar puţin la cât de scurtă este viaţa noastră, la cât de nestatornice sunt bunurile pământeşti, la faptul că neştiut este ceasul morţii; să ne gândim la chinurile îngrozitoare pentru păcatele pentru care nu ne-am căit şi la răsplata drepţilor; să ne amintim care sunt neputinţele noastre şi cât de multe sunt. Şi va sosi şi clipa când conştientizarea păcatelor noastre ne va durea. Atunci harul lui Dumnezeu se va atinge de sufletele noastre, piatra nesimţirii va cădea de pe ele şi ne vom simţi sărăcia, vom încerca să suferim, ne vom frânge inima pentru păcate, în suflet se va naşte nevoia de a arunca mai repede toată murdăria păcatului. In acest fel de ia întristarea sufletului Domnul ne va aduce la spovedania sinceră, cu frângere de inimă şi smerită.

Atunci când în trupul omenesc apare o inflamaţie, nici măcar nu poţi atinge locul bolnav fără suferinţe. In mod asemănător, atunci când în suflet, după exprimarea Cuviosului Nil Sinaitul, apare inflamaţia din cauza mândriei, atunci fie că ne va atinge cineva cu supărare, fie că ne doare inima, fie că ne vor numi cumva sau ne vor mustra - nu răbdăm, nu se împlinesc rugăciunile inimii noastre, deznădăjduim şi murmurăm. Cel care nu-şi va vindeca sufletul de această inflamaţie groaznică, acela nu va moşteni împărăţia cerească.

In timpul nostru, dupăprorociaSfântuluiNifon al Constanti- nopolului, oamenii se vor mântui în ascuns, fără semne uimitoare dese ale harului lui Dumnezeu, şi se vor mântui tocmai nimicind inflamaţia mândriei prin smerenia inimii. Există şi în prezent mulţi astfel de oameni smeriţi, aleşi ai harului lui Dumnezeu. De ei trebuie să ne alipim şi noi, prin două căi - smerin- du-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

A te smeri înaintea lui Dumnezeu înseamnă a simţi din toată inima şi a-ti aminti cu mintea, ca depindem în totalitate de Dumnezeu şi, fără ajutorul Lui, suntem nimic. Cine stârneşte în noi simţământul frângerii inimii pentru păcate, cine ne fereşte de pericolele cunoscute şi necunoscute şi ne întăreşte voinţa iu bine? Dumnezeu. El ne luminează mintea, ne bucura sufletele cu bucuria harului, ne mângâie prin miscările minunate ale puterii nevăzute inimile cuprinse de suferinta si îndurerate. Dacă El îşi retrage puterea, seacă şi putere noastra.  Aşa cum trupul moare după despărţirea de suflet, tot astfel şi sufletul care se desparte de Dumnezeu moare pentru umilinţa. Nu mai exisa atunci în el nici bucurie duhovnicească, nici pace, nici linişte... Inaintea oricăror treburi (osteneli) si in timpul săvârşirii lor chemaţi în ajutor binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu cu simţămintele robului ticălos, care nu valorează nimic din pricina păcatelor lui.

Iar a ne smeri înaintea oamenilor înseamnă a suporta cu blândeţe şi simplitate toate necazurile care ni s-ar întâmpla, şi tuturor să le arătăm dragoste, fără vreun interes, în măsura în care este posibil. Dragostea smerită, spune Apostolul Pavel, nu cântă ale sale (I Corinteni 13, 5), nu aşteaptă recunoştinţa binemeritată, amintire şi cinstire. Ea îşi deschide sufletul pentru fiecare om. Dacă vrem să ne smerim pentru Hristos înaintea celor din jur, atunci nu ne vom tulbura peste măsură şi nu ne vom supăra când acei cărora le-am tăcut bine sunt reci sau duşmănoşi. Vom repeta atunci spre mângâierea noastră cuvintele Apostolului - şi nu vom da nici o atenţie lipsei de bunăvoinţă întâlnite.

Uneori în familii copiii se ridică împotriva părinţilor, răspund dragostei lor cu obrăznicie, neascultare şi indiferenţă, uită ostenelile taţilor, bolile mamelor atunci când ele în întristare îi poartă sub inima lor şi, născându-i, suferă pentru viaţa lor. Să se smerească atunci pentru Hristos sufletul părintesc, să-şi poarte cu răbdare crucea spinoasă a grijilor părinteşti pentru copiii nerecunoscători nădăjduind răsplata cerească de la Dumnezeu pentru lacrimile şi ostenelile lor.

Se întâmplă sa aibă loc o încălcare a dragostei din partea vreunui prieten. Fie ca dragostea prietenului supărat să rabde cu smerenie această disensiune, să rămână neschimbată în tăria ei!

Adeseori înţelegerea între soţi este clătinată de neasemănarea caracterelor, obiceiurilor şi preocupărilor. Să higi oare atunci din familie, să ceri divorţul? Nu, ci trebuie să te smereşti, să rabzi. Fără greutatea crucii nu devin oamenii sfinţi şi fără amărăciuni nu dobândesc odihna nici pe pământ. Să nu aşteptăm deci recunoştinţă şi cinstire din partea oamenilor, ci, amintindu-ne de neputinţele noastre mari, să revărsăm dezinteresat razele binelui asupra celor cărora putem să le facem bine.

Să ne smerim deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu. Să cerem de la Dumnezeu, Ajutorul şi Apărătorul nostru, putere harică spre mântuire şi să arătăm unul altuia dragostea dezinteresată, care, după cuvântul Apostolului, nu va muta niciodată (1 Corinteni 13, 8). Amin.

Despre necazuri trebuie să ţinem minte că sunt o chemare, cea mai puternică chemare a Domnului. Pentru că aşa cum marea tulburată aruncă din ea nisip şi mâl, la fel şi sufletul strâmtorat de necazuri şi încercări aruncă din el mânia, răutatea, nedesăvârşirea, şi se deschide în el căinţa, pocăinţa - sufletul începe ai plângă. Iar acesta e cel mai scump lucru pe care-l putem aduce lui Dumnezeu. De aceea trebuie să privim necazurile ca pe o milostivire a lui Dumnezeu, ca pe chemarea Lui, căci fără necazuri nimeni nu s-ar mântui, de aceea s-a şi spus că oamenii ajung sfinţi prin necazuri.

Iar Domnul este milostiv. El le trimite tuturor încercări şi necazuri, pentru că îi iubeşte pe toţi... Domnul ne cheamă cu glas dumnezeiesc la împărăţia Sa cerească, ne cheamă prin predica bisericească, prin slujbe, prin necazuri, prin cuvântul Său. Trebuie să fim atenţi, să fim smeriţi, să avem inimă înfrântă, ca mima noastră să răspundă cu râvnă la chemarea Domnului şi să-i spună: „Vin la Tine!”

Episcopul Veniamin Milov

Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana, Editura Platytera

Cumpara cartea "Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana"


 

Pe aceeaşi temă

09 Ianuarie 2018

Vizualizari: 249

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE