Nu este lesne nicicum a ajunge până la iubirea desăvârşită. Adevărata dragoste către Dumnezeu şi către aproapele se dobândeşte cu mare trudă duhovnicească. Insă doar truda de sine nu este suficientă. Pentru că dragostea creştină nu este o manifestare naturală, ci harică, depăşind mult graniţele însuşirilor fireşti ale omului. Să iubeşti pe aproapele tău, şi aceasta nu mai puţin decât pe tine însuţi, şi să te arăţi cu dragoste chiar către vrăjmaşi este însuşire suprafirească. Cine poate să dobândească aceasta? Nimeni, în afară de credinciosul care se trudeşte smerit să împlinească dumnezeieştile porunci şi care conştientizează că prin toate sforţările sale sincere nu este în stare să facă ceva, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor prin harul Său.
Deci, desăvârşita dragoste e darul lui Dumnezeu, însă un dar care se dă nu celor leneşi, ci acelora care se sforţează după puteri să-l dobândească. Celui ce are credinţă, smerenie şi osârdie, i se va da şi îi va prisosi acest dar. Iar celui ce nu are nimic din toate acestea, i se va lua lui şi cele puţine, pe care le deţine pe cale firească (Mat. 13,12). Până ce vom primi de la Dumnezeu acest dar, dragostea trebuie să fie ne voinţa noastră personală. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi sfătuiesc să săvârşim fapta dragostei măcar şi fără de dragoste, cu rugăciune statornică şi sinceră către Dumnezeu, ca El însuşi să încălzească inima noastră cu dragostea cea desăvârşită. Iar Dumnezeu, văzând bunele noastre osteneli, credinţa noastră, nădejdea noastră, osârdia şi răbdarea noastră, ne va da această dragoste.
Dumnezeu observă toate, chiar şi cea mai ascunsă şi bună sforţare de sine spre dragoste, şi nu o lasă fără ajutor. In această lume, plină de permanentă răutate şi rea-voinţă, El încurajează orice stăruinţă binecuvântată de se manifesta dragostea către El şi către aproapele. Şi, procedând astfel, El Se bucură, precum se bucură părinţii care observă primele manifestări de jertfelnicie ale copiilor lor. Orice manifestare a dragostei noastre către cei din jur atrage părinteasca şi dumnezeiasca dragoste asupra noastră. Şi atunci El ne trimite, văzând smerenie din partea noastră, harica Sa întărire, ca să ne ajute în lupta grea de a ajunge la adevărata dragoste statornică.
Multe sunt piedicile în înfăptuirea dragostei. In această examinare să ne aplecăm asupra următoarelor trei.
1. Piedici din partea noastră. Acestea sunt propriile noastre înclinaţii păcătoase: egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, nervozitatea, încăpăţânarea, bănuiala, necredinţa, neascultarea şi mândria. Aceste păcate ne fac întotdeauna să ne aşezăm pe noi înşine în prim plan şi să socotim interesul nostru înaintea folosului aproapelui.
2. In al doilea rând sunt oamenii din jur, cu care noi suntem în permanentă legătură. Ei au propriile lor slăbiciuni, asemenea nouă, sunt egoişti, iubitori de sine, irascibili, suspicioşi, mândri şi plini de toane. Din ciocnirea caracterelor noastre aspre cu ale acestora se nasc certuri, ură, vrajbe şi zâzanii, care nimicesc dragostea.
3. In al treilea rând sunt demonii, acele pline de cruzime duhuri ale răutăţii (Efes. 6, 12), acei blestemaţi urători de oameni. Ei nu pot să suporte relaţiile sincere, frăţeşti, între oameni şi de aceea permanent nasc conflicte între ei.
Prima şi a treia dintre aceste piedici sunt reale, serioase şi pline de temei. A doua nu are însă susţinere.
Să examinăm în parte pe fiecare dintre ele!
1. Inclinările noastre păcătoase şi patimile înrădăcinate - egoismul, iubirea de sine, nerăbdarea, încăpăţânarea, mândria şi celelalte - sunt, într-adevăr, o mare piedică în calea dragostei. Da! Ele sunt un mare obstacol, şi, dacă creştinul nu se ocupă de îndreptarea sa, niciodată nu va fi în stare să dobândească dragoste frăţească şi sinceră către cei din jur.
Invăţător al dragostei este însuşi Hristos, întruchiparea Dragostei. El cere de la noi, cei ce păşim în şcoala dragostei, să ne lepădăm de noi înşine (Mat. 16, 24), adică de păcatele noastre,de voia noastră păcătoasă şi de toate patimile înrădăcinate în noi. El cere însă şi ceva mai mult - în numele dragostei, să ne urâm pe noi înşine şi propria noastră viaţă păcătoasă (Luca 14, 26). Să dorim crucea suferinţelor curăţitoare înaintea plăcerilor egoiste şi să alegem chiar moartea în locul unei vieţi în păcatul plăcerii de sine, al finei iubiri de sine şi al permanentelor înclinaţii ale patimilor. In fapt, ştie ce cere de la noi!
După dumnezeieştile porunci, fiecare om care se iubeşte din cale afară pe sine însuşi inevitabil devine duşman al său, păgubindu-se. Pe de altă parte, cel ce se „păgubeşte pe sine" pentru Hristos şi dragostea Lui, acela se va mântui. Insă cum se tâlcuieşte „a se păgubi pe sine" pentru Hristos? Aceasta vrea să spună că pentru dragostea poruncită de El către aproapele noi trebuie să mergem până la a uita chiar şi propriile noastre interese. In numele dragostei trebuie să jertfim, dacă e nevoie, înclinaţiile noastre dragi şi să suferim de bunăvoie lipsurile. Aceste sfaturi împotriva propriilor noastre interese, această socotire a lipsurilor înaintea satisfacţiilor egoiste, această îmbrăţişare a amărăciunilor înaintea bucuriilor egoiste, această jertfire chiar şi a vieţii noastre pentru aproapele (Ioan 15, 13) - iată ce este „păgubirea de sine", despre care am adus vorba aici. însă această „păgubire" de sine este, în realitate, mântuire din adevăratele păcate egoiste care ne păgubesc.
Duşmanul nostru duhovnicesc - diavolul - ne înşală, cum că totul se termină întru moarte şi că de aceea nu se merită ca omul să se lipsească de bucuriile pământeşti. El ne învaţă la o falsă „mântuire", mântuirea din vremelnicele necazuri, în ciuda faptului că acestea sunt inevitabile şi foarte folositoare pentru noi. El ne sfătuieşte să nu ne jertfim sufletele noastre pentru aproapele, ci să le păstrăm pentru noi, afierosindu-ne numai mâncării şi băuturii şi oricăror plăceri trupeşti îngăduite ori neîngăduite. însă cine ascultă pe diavol şi merge pe calea satisfacţiilor păcătoase se va înstrăina de Dumnezeu şi de adevăratele bucurii duhovniceşti începute aici şi continuate în veşnicie.
Sufletul oricărui egoist este pierdut în întunericul păcatelor şi pe atâta este de pierdut, încât egoistul nu-şi mai aminteşte de el. Cel ce doreşte să-l mântuiască trebuie în primul şi în primul rând să-l caute pentru a-l afla. Insă cum poţi, atâta timp cât eşti întru întuneric, să afli un lucru pierdut? Trebuie să aprinzi lumânarea pentru a-l descoperi. Tot astfelşi în acest caz, dacă doreşti să-ţi afli sufletul tău pierdut în întunericul egoismului, aprinde făclia dragostei de Dumnezeu şi de aproapele! Şi vei descoperi sufletul tău în pulberea iubirii de sine şi în noroiul plăcerii de sine. Indată ce-l vei afla, spală-l în lacrimile pocăinţei, încredinţează-l lui Hristos şi afieroseşte-l în slujba aproapelui. Numai în acest chip, îmbrăţişând mâhnirea plină de căinţă şi nevoinţa dragostei, vei intra în bucuria celor ce se mântuiesc.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Inima noastră cuprinsă de multe patimi iubeşte desfătarea şi netulbura- rea, nu rabdă amărăciunile şi necazurile, nu iubeşte să fie deranjată şi să fie rugată să facă ceva bun pentru cineva. Iar Domnul a poruncit să îndepărtăm această greşită netulburare a trupului şi să ne facem slugi tuturor, aşa cum El însuşi ne-a dat pildă. El nu a cunoscut odihnă pe pământ în slujirea Sa pentru mântuirea noastră. Apostolii înşişi ni s-au făcut pildă, mai ales Sfântul Apostol Pavel".
Spunând aceasta, Sfântul Ioan de Kronstadt continuă: „Domnul a poruncit: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15, 17). Inima noastră cu putere seîmpotriveşte acestor cuvinte întru lucrarea lor, în viaţa obişnuită, în ciocnirile de zi cu zi cu aproapele. Ea este iubitoare de sine, mândră, îndrăzneaţă, rea, întunecată, lipsită de simţire, neliniştită, plină de patimi. Pe o astfel de inimă a noastră trebuie să o răstignim... Suntem datori să-i tăiem voia ei şi în toate să facem voia lui Dumnezeu".
Astfel, prin silirea de sine, se ajunge până la săvârşirea faptelor lucrării dragostei. Iar aceste fapte, săvârşite chiar şi fără dragoste, deja ascund întru ele răsplata dragostei.
2. A doua piedică este aparentă şi pe deplin neîntemeiată. Ca temelie a neiubirii aproapelui, toţi subliniază de obicei slăbiciunile lui. Uitând slăbiciunile sale, omul ia aminte la cele străine: mândria, reaua-voinţă, nesin- ceritatea, egoismul, iubirea de sine, faptul că se supără, insulta, mânia, răutatea, răzbunarea - şi astfel îşi închide inima sa către fratele aflat în păcat. Condus de un egoism orb şi deplin încredinţat de dreptatea sa, el aruncă asupra aproapelui vina înstrăinării sale de acesta.
Unii spun deschis: Ştim că de aproapele nostru atârnă mântuirea noastră şi că, dacă îl iubim ca pe noi înşine, Domnul ne va milui. însă cum să-l iubim, dacă el singur, prin manifestările lui rele şi caracterul lui insuportabil, este cea mai mare piedică de a ne manifesta dragostea către el?"
Oare cugetă drept aceşti creştini? Oare se poate să fi scăpat din vedere acest fapt chiar şi pentru o clipă şi să se contrazică pe sine Evanghelia lui Hristos cum că piedica mântuirii noastre este, chipurile, tocmai acela în care se ascunde mântuirea noastră? Este vădit că aici se află vreo oarecare greşeală din partea noastră şi această greşeală este înlăuntrul nostru. La drept vorbind, la astfel de păcate ne conduc slăbiciunile noastre, care ne prezintă ca imposibilă dragostea pentru aproapele, pe motivul relelor lui însuşiri. Nedesăvârşirile celor din jur sunt, prin urmare, o temelie înşelătoare de a nu iubi pe aceia pe care suntem datori să-i iubim.
Dacă analizăm cu atenţie şi motivele duhovniceşti ale manifestării ne- iubirii aproapelui, vom vedea că nu-l iubim nu numai pentru însuşirile lui rele, cât şi din pricina relelor noastre însuşiri. Exagerata noastră iubire de sine nu poate să suporte iubirea lui de sine. Egoismul nostru se irită din pricina egoismului lui. Mândria noastră se simte înjosită de mândria lui. Nerăbdarea noastră dă dovada că nu putem suporta caracterul lui. într-un cuvânt, exagerata iubire de sine ne împiedică să ne manifestăm iubirea către cei din jur.
Cel ce a depăşit prima piedică a iubirii aproapelui - egoismul, iubirea de sine, mândria şi celelalte acela nu află în scăderile celor din jur temei suficient de a nu-i iubi. Implineşte porunca lui Hristos - să te urăşti pe tine însuţi (Luca 14, 26) - şi te vei convinge că este posibil să iubeşti pe aproapele tău chiar şi în nedesăvârşirile Iui morale! Atunci vei trăi o minune: urându-te pe tine, îţi vei afla fericirea în dragostea de aproapele.
Ce înseamnă cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Purtati-vă sarcinile (adică slăbiciunile) unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos (Gal. 6, 2)? Oare nu aceea că neputinţele aproapelui pot să fie o piedică în manifestarea dragostei către el? Este tocmai pe dos. Aceste neputinţe trebuie să îndemne dragostea noastră către nevoinţă, căci creştinească este doar acea dragoste care biruie orice piedică.
Domnul lisus Hristos nu a spus nicăieri: „Poţi să iubeşti pe aproapele tău dacă el este desăvârşit, dacă nu are un caracter rău, dacă se poartă bine cu tine, dacă nu te supără, dacă nu te insultă şi nu te urăşte". Dimpotrivă, în Evanghelie citim: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc! (Mat. 5, 44). Aceasta înseamnă: iubiţi oamenii aşa cum sunt! Dacă cineva îţi este duşman, nu socoti legătura lui către tine ca motiv de a nu-l mai iubi! Dimpotrivă, străduieşte-te atunci din ce în ce mai mult ca să-l iubeşti şi ca să-i fad bine, ca să împlineşti adevărata porunca a dragostei. Dacă cineva te blestemă, binecuvântează-l! Dacă cineva te urăşte, tu fă-i vreun oarecare dar pe placul lui! Dacă cineva te insultă, să-ţi fie milă de el, că împlineşte cele insuflate de demoni, şi roagă-te pentru el! Iată, astfel vei împlini porunca lui Hristos.Astfel, dacă iubeşti pe cei care te iubesc, ce lucru creştinesc săvârşeşti? Nu fac acelaşi lucru şi vameşii, şi păgânii? (Mat. 5, 46-47). Dreptatea ta trebuie să întreacă dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, ca să poţi intra în împărăţia Cerurilor (Mat. 5, 20).
Cât de puţin noi, creştinii de astăzi, înţelegem porunca lui Hristos despre dragoste! Aceasta este nevoinţă, iar noi ne-o închipuim ca pe vreo oarecare plăcere! Ea cere de la noi jertfe, iar noi tocmai pe ea o aducem ca jertfă propriei noastre tihne şi ca plăcere pentru patimile noastre! Dacă s-ar gândi omul care sunt adesea căile „întemeiate" de a nu iubi pe aproapele şi de a nu putea să-l răbdăm, şi dacă ar pune faţă în faţă aceste „temelii" cu măreţele cuvinte ale lui Hristos despre dragostea de vrăjmaşi, s-ar ruşina de micimea lui plină de păcat, în spatele căreia stau. nu altceva decât ascunsa ori vădita imoralitate şi văditul egoism.
Iată un tablou al vieţii unor oameni cu caractere diferite: sunt oameni care se descriu făţarnic înaintea altora ca oameni culţi, ce nu întorc spatele aproapelui lor, nu-1 amărăsc intr-un mod simplu, ci spun doar că nu pot să-i suporte manierele, că-i irită faptul că el strănută tare ori îşi soarbe zgomotos supa la masă, că mirosul gurii lui îi face să-şi întoarcă capul, că necurăţenia lui îl face respingător, că nu iubesc vizita lui, pentru că el nu-şi şterge bine pantofii, lăsând noroi în cameră, murdărind covoarele!... Acestor oameni le place să vorbească adesea despre dragostea de aproapele, însă în mod practic se străduiesc să se ţină cât mai departe de el, pentru că la fiecare întâlnire cu aproapele îi apucă durerea de cap şi nervii ori pentru că le ocupă timpul preţios, ori că le cere bani împrumut, ori că îi roagă să înnopteze în casa lor. Iar ne- tulburarea lor e mai importantă decât nevoile aproapelui.
Alţii găsesc „mai întemeiate" pricini în relaţiile lor neprietenoase către aproapele. „Cum să-l iubim? - spun ei. „E un ticălos!" Ori: „Ne urăşte!" Ori: „A vorbit în lipsa noastră lucruri rele despre noi!" Ori: „El ne-a înşelat în cutare şi în cutare fel!" Ori: „E nesincer!" şi altele.
Iisus Hristos mărturiseşte acestor creştini în adâncurile propriilor lor conştiinţe: „Dar voi cum sunteţi? Oare nu sunteţi asemenea lui? Oare nu aveţi slăbiciuni ca ale lui? Şi, în ciuda acestora, vă iubiţi pe voi înşivă! Cum voi, păcătoşii, nu vă urâţi pe voi înşivă, datori sunteţi să iubiţi şi pe fratele vostru care v-a greşit! Dacă voi, nedesăvârşiţii, vă suportaţi cu bine pe voi înşivă, suportaţi cu mărinimie şi nedesăvârşirile oamenilor din jurul vostru! Tocmai prin iubirea către cei nedesăvârşiţi, voi înşivă veţi deveni mai desăvârşiţi, arătând dragoste către oamenii neputincioşi; îi veţi ajuta astfel să iubească şi ei calea desăvârşirii şi să apuce pe ea".
Plăcuţii lui Dumnezeu află că una dintre cele mai mari piedici în a ne manifesta dragostea de aproapele este lipsa mustrării de sine. Toţi învinuiesc pe alţii şi nimeni nu se învinuieşte pe sine însuşi! Din aceste reproşuri reciproce se nasc mii de certuri şi intrigi pline de răutate. Nu ar fi fost aşa dacă toţi s-ar fi luptat cu propriile lor slăbiciuni, osândindu-se pe sine însuşi.
„Odată au venit la mine - scrie Avva Dorotei - doi monahi, care erau unul împotriva celuilalt. Cel mai în vârstă spunea despre cel mai tânăr: «Când îi orânduiesc să facă ceva, el se mâhneşte. Iar eu mă supăr, gândind că dacă el avea supunere şi dragoste către mine, ar fi primit cuvintele mele cu credinţă». Apoi, cel mai tânăr a spus: «Iartă-mă, avva, căci el deloc nu-mi vorbeşte cu frică de Dumnezeu, ci îmi porunceşte ca un stăpân; şi mă gândesc că pentru aceasta inima mea nu încearcă încredinţare către el»...
Luaţi aminte cum ei, reciproc, se mustrau unul pe celălalt şi nimeni nu se învinuia pe sine însuşi..., şi că ar fi trebuit să procedeze după cum urmează: primul trebuia să spună: «Eu vorbesc fratelui meu ca un stăpân şi de aceea Dumnezeu nu-i dă vestire către mine». Iar celălalt trebuia să gândească: „Fratele meu (mai în vârstă) îmi porunceşte cu smerenie şi dragoste, însă eu sunt neascultător şi nu am frică de Dumnezeu". Insă niciunul dintre ei nu a găsit calea osândirii de sine; dimpotrivă, amândoi se învinuiau reciproc. Iată pentru ce noi nu reuşim şi nu primim folos din nimic, ci tot timpul îl petrecem în împotrivire unul cu celălalt, şi astfel pe noi înşine ne chinuim. Toţi se cruţă pe ei înşişi fără a împlini ceva, iar aproapelui îi cer să împlinească toate poruncile. De aceea noi nu putem să ajungem până la cunoaşterea binelui, deoarece, cum învăţăm un lucru mărunt, îndată cerem de la aproapele ca el să-l împlinească!"
Concluzia Avvei Dorotei este că toţi trebuie să ceară de la sine împlinirea strictă a poruncilor dumnezeieşti şi fiecare să se mustre pe sine, iar către ceilalţi să se manifeste cu iubire şi îngăduinţă.
Mântuitorul a aşezat înaintea noastră dragostea către aproapele ca pe o nevoinţă, ca pe o înaltă sarcină. Această dragoste nu vine de la sine. Ea trebuie să fie dobândită. Pentru a o dobândi, noi trebuie să ne urâm pe noi înşine. Din ura de sine se naşte dragostea către aproapele.
Şi cum ar trebui să iubim pe aproapele mult mai exact ne-a arătat Domnul, Care a spus: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! (Mat. 22, 39). Cum ne iubim pe noi înşine, în ciuda slăbiciunilor noastre, tot aşa trebuie să iubim pe aproapele nostru, în ciuda slăbiciunilor lui. Aceasta nu înseamnă că trebuie să iubim viciile lui, ci că trebuie să-l iubim, în ciuda viciilor lui. Să iubeşti păcatul aproapelui tău şi să te îndulceşti din aceasta este o nelegiuire strigătoare la cer. Iar a iubi pe aproapele tău vicios, deosebind viciile lui şi urându-le, e însuşire îngerească.
Toţi Sfinţii Părinţi şi plăcuţii lui Dumnezeu au ajuns la iubirea către aproapele prin ura de sine ori, mai exact, a răului din sine şi printr-o statornică luptă cu patimile lor. Celui ce se iubeşte cu tărie pe sine însuşi nu-i rămâne loc în inimă pentru iubirea celor din jur. Sfântul Serafim de Sarov ani de-a rândul a prigonit patimile din sufletul său, l-a curăţit pe el de toate cele neplăcute lui Dumnezeu şi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, a biruit păcatul, atâta dragoste osebită către Dumnezeu şi către aproapele răz- bătea din sufletul lui, că pe oricine îl întâlnea, el îl saluta cu îngerescul cuvânt: „Bucuria mea!" Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele a fost cea mai minunată trăsătură a caracterului său plin de har.
Prin sincere sforţări, cu ajutorul Atotputernicului, toţi creştinii neputincioşi pot să ajungă la suportarea cu blândeţe a slăbiciunilor aproapelui şi la frăţeasca disponibilitate de a-i sluji lui în nevoi. In acest scop ei trebuie să se silească permanent a iubi chiar şi pe cei nevrednici de a fi iubiţi.
Gândindu-se la Dumnezeu, la Infricoşătoarea Judecată şi la păcătoşenia lor, le va fi mult mai uşor să se poarte cu dragoste către cei păcătoşi asemenea lor.
Iar această dragoste răsplăteşte în chip bogat pe cei ce se ostenesc întru ea. „Dacă ai dragoste creştină către aproapele tău - scrie Sfântul Ioan de Kronstadt -, tot cerul te va iubi. Dacă ai părtăşie duhovnicească cu aproapele, vei avea părtăşie cu Dumnezeu şi cu cele cereşti. Pe cât eşti de milostiv către aproapele, pe atât de milostiv va fi şi Dumnezeu către tine, şi tot aşa şi îngerii, şi sfinţii. Dacă te rogi pentru aproapele, şi pentru tine va interveni întregul cer. Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru, şi tu vei fi tot aşa!"
Nimic nu ne aproprie mai mult de Dumnezeu decât dragostea către aproapele, şi niciuna dintre virtuţi nu ne împodobeşte într-atâta pentru El ca dragostea către vrăjmaşi. Pentru că Dumnezeu e bun şi către cei nemulţumitori, şi către cei răi (Luca 6, 35). Cel păcătos e vrăjmaş al lui Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu iubeşte pe vrăjmaşii Săi şi a dat pentru mântuirea noastră pe Fiul Său Cel Unul-Născut (Ioan 3, 16), tot astfel suntem datori să iubim pe vrăjmaşii noştri, pentru a deveni fii ai Părintelui Ceresc.
Să nu încercăm sa venim cu argumente împotriva dragostei de vrăjmaşi, căci nu ne foloseşte la nimic faptul că ei ar fi oameni răi. Sfântul Ioan de Kronstadt învaţă: „Orice om care săvârşeşte vreun rău, care şi-ar satisface vreo patimă este deja pedepsit din destul de răul săvârşit de el, prin acea patimă căreia el îi este rob, şi, mai mult, de faptul că el s-a îndepărtat de Dumnezeu şi că Dumnezeu S-a retras de la el. De aceea a arăta desconsiderare către un asemenea om ar fi o ne- înţelepciune foarte mare şi o neomenie de cea mai înaltă factură. Aceasta ar fi ca şi cum ai împinge în apă un om nefericit care deja se îneacă, ori a-i da brânci în foc cuiva care este mistuit deja de flăcări. Spre un astfel de om, ca şi către cel ce piere, trebuie să arătăm îndoită dragoste şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, iar nu să-l osândim şi să-l apăsăm în necazul său!
„Iată, anume aceasta se numeşte vedere duhovnicească a lucrurilor. Noi, creştinii trupeşti, urâm pe vrăjmaşii noştri, pentru că iubim foarte mult interesele noastre pământeşti. Dacă am fi dispreţuit cele pământeşti, înălţându-ne deasupra lor, am fi plâns de pieirea acelora care ne fac rău. Pentru că, înaintea noastră, ei şi-au făcut lor inşilor rău. Pentru răul acestora făcut nouă, noi nu vom fi judecaţi, ci, dimpotrivă, vom fi chiar răsplătiţi dacă l-am suportat cu smerenie şi răbdare creştinească. Insă ei, sărmanii, petrecând întru relele lor pe pământ, vor plânge în veacul veacului pentru păcatele lor, dacă nu vor fi făcut pocăinţă pentru acestea!
Arhim. Serafim Alexiev
Fragment din "Dragostea. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"
Cumpara cartea "Dragostea. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.