Rugaciunea cu Numele lui Iisus

Rugaciunea cu Numele lui Iisus Mareste imaginea.

Toate aceste tehnici nu reprezintă rugăciunea contemplativă, ci o asceză eliberatoare pur negativă, care pregăteşte o formă a acesteia. Abia atunci când atenţia este unificată şi localizată până în punctul în care se ajunge la o concentrare deplină, lucrarea duhovnicească. In aceasta, rugăciunea în sine ar trebui să fie un factor stabilizator; nu ar trebui să distrugă unitatea prin apelul la o singură parte a fiinţei umane - intelectul, sentimentul sau voinţa -, ci mai degrabă să înfăptuiască înlăuntrul său/în sine concentrarea şi unitatea şi să fie instrumentul prin care se realizează unirea cu Dumnezeu în minte, trup şi suflet.

Omul este chemat să fie, prin fire, una cu lumea creată şi să devină, prin har, una cu Dumnezeu, unind făptura cu Creatorul. Aceasta implică nu doar înfăptuirea integrităţii omului răscumpărat şi reînnoit în Domnul nostru, nu doar ca omul să stea faţă în faţă cu Dumnezeu, ci, în lucrarea sinergică dintre Dumnezeu şi om, transfigurarea fiinţei umane, după cum spune Sfântul Petru, „părtaşi dumnezeieştii firi", printr-o îndumnezeire reală, nu metaforică.

Ţelul omului, scopul şi vocaţia care i-au fost stabilite, este ca prin şi dincolo de unirea sa cu Dumnezeu să facă acest Dumnezeu Atotprezent şi Transcendent - Care învăluie şi pătrunde toate, „în Care trăim, ne mişcăm, fiinţăm", dar Care rămâne necunoscut lumii, de necunoscut, într-adevăr, din afară -, să-L facă lăuntric şi imanent omului, iar prin om în lume, inseparabil unit cu făptura Sa, însă fără confuzie, separat, dar nu străin, totuşi El însuşi, personal, Dumnezeu - mai apropiat sufletului decât propria-i respiraţie.

Rugăciunea în Numele lui Iisus împlineşte acest lucru - Hristos este primit de închinătorul ortodox în desăvârşitul chivot al tăcerii lăuntrice.

Având o formă scurtă, ea călăuzeşte sufletul la măsura concentrării şi-l aşază faţă către faţă cu Dumnezeu. Cuvintele acestei rugăciuni unesc toate puterile omului, spirituale, mintale şi trupeşti, într-un singur act de închinare autentică - adorarea iubitoare [a lui Dumnezeu]. Ea îmbracă fiinţa în neclintire.

In acelaşi timp, Rugăciunea cu Numele lui Iisus dezgoleşte sufletul de toată subiectivitatea, egocentrismul şi-l aşază în obiectivitatea tărâmului dumnezeiesc. Este şi cale, şi împlinire a lepădării şi a negării de sine. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că omul care se izolează se chirceşte în jurul vidului nimicniciei sale lăuntrice, despărţit şi de univers, şi de Creatorul a toate.

Numai în Dumnezeu este individul şters, în timp ce persoana reînvie şi înmugureşte. Antiteza acestor doi termeni, puţin cunoscută în Occident, merită o scurtă explicaţie. Individul este singurul obiect al cunoaşterii noastre empirice a omului, singura temelie a antropologiei păgâne. In teologia biblică, el este ultimul termen ireductibil al fragmentaţiei, aducând mărturie despre căderea protopărinţilor noştri. „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi." (Fc. 3) Individul este recunoscut prin contrast, definit prin antiteza trăsăturilor sau a însuşirilor specifice unui grup, aparţinând firii obşteşti a omenirii pe care indivizii o divid şi o împart bucată cu bucată, crezând că şi-au însuşit-o şi dorind să facă astfel. Persoana este inefabilă, nu poate fi explicată prin contrast, este dincolo de toţi termenii de comparaţie, unică, pe cât de greu de definit, pe atât de sigură precum este tonul unei voci. Despre existenţa şi taina sa ni se vorbeşte în Apocalipsă: „Fiecare dintre aceştia primeşte un nume nou pe care îl ştie numai Dumnezeu şi primitorul". Persoana nu fiinţează nici prin excluziune, nici prin deosebire, ci prin refuzul său de a-şi însuşi firea obştească, prin deplina lepădare de sine; ea există pentru şi către celălalt, după modelul Cuvântului lui Dumnezeu „Ce era de la început" (1 In 1,1).

Conceptul de persoană este inseparabil de cel de fire; fiecare există în şi prin celălalt. Natura/firea în starea ontologică pură, aşa cum a fost înainte de căderea lui Adam, este inaccesibilă nouă ca persoane, dar avem sugestii despre aceasta, fiindcă avem persoana, prin individ, aşa cum prin analogie putem avea noţiunea de trup spiritual prin şi dincolo de trupul carnal.

Şi aşa cum Dumnezeu cel Unu în Preasfânta Treime este unu după fire şi întreit în persoane, tot astfel omul este unu după fire şi multiplu în ipostazele sale. Asceza şi harul se unesc pentru a-l nimici pe individ, şi astfel eliberează din starea sa de confuzie firea şi persoana adevărată.

Pe scurt, bogăţia dogmatică şi duhovnicească a Rugăciunii lui Iisus este nemărginită: nu este doar rezumatul, ci credinţa în sine, iar enigma sa este desluşită în Hristos. Nu doar că ne vorbeşte de Dumnezeu, ci, datorită invocării neîncetate, ea este un adânc strigăt al făpturii către Dumnezeul său, ea aduce prezenţa lui Hristos pe Care-L invocă. El însuşi vine la făptura Sa, la cererea căreia El înfăptuieşte singura minune după care tânjeşte creaţia: El locuieşte împreună cu făptura, El Se uneşte cu făptura, pentru ca să nu mai fie doar o vietate ce trăieşte pur şi simplu, ci Hristos Care trăieşte în ea.

In afara condiţiilor deja menţionate care definesc asceza atenţiei, cel care doreşte să lucreze Rugăciunea lui Iisus trebuie să împlinească mai multe condiţii preliminare, cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub îndrumarea părintelui său duhovnicesc. Prima este conştientizarea, limpede sau confuză, a groazei în care este afundat omul ce se află „în afara lui Dumnezeu", zidit în izolarea mortală a propriului ego. De asemenea, credinţa că viaţa nu se află decât în Dumnezeu. Apoi dorinţa de convertire, definită drept o răsucire, o întoarcere pe plan spiritual, care ne face irevocabil străini în lumea ce s-a despărţit de Dumnezeu şi ne aşază pe un nou plan de existenţă, cel al lui Dumnezeu însuşi şi al lumii în Dumnezeu.

Astfel, când apucă acest drum, creştinul trebuie să se împace cu Dumnezeu, cu propria conştiinţă, cu oamenii, cu lucrurile; să îndepărteze orice grijă de sine, să urmărească neabătut uitarea de sine, nu să se cunoască, ci să ucidă în sine toată dorinţa, chiar şi dorinţa de cele spirituale, pentru a-L cunoaşte numai pe Dumnezeu.

Să-ţi părăseşti iubirea faţă de această lume şi de dulceaţa ei aşa cum omul îşi părăseşte visul. Alungă grijile ei, dezbracă-te de gândurile deşarte, leapădă-te de trup.

Căci rugăciunea nu urmăreşte altceva decât să fii străin în lumea văzută şi nevăzută. Este în ceruri ceva ce mă farmecă? Nu, nimic. Şi ce doresc de la Tine pe pământ?

Nimic; eu doar mă agăţ de Tine în rugăciune neîmprăştiată. Unii doresc bogăţii, alţii slavă. Eu, unul, nu doresc nimic altceva decât să mă agăţ de El şi să nădăjduiesc că El îmi va curăţi trupul de patimi. (Sfântul Ioan Scărarul)

Prin urmare, închinătorul trebuie să se elibereze de legătura lumii prin ascultare necondiţionată - deplina, smerită, făcută cu bucurie şi imediată; el trebuie să-L caute pe Dumnezeu cu simplitate, fără să-şi ascundă vreo neputinţă, fără să-şi pună vreo nădejde în el însuşi, în această voluntară lepădare de sine înaintea lui Dumnezeu pe care am numit-o duhul trezviei lucrate în smerenie, cu adorare, cu o dorinţă sinceră de a fi convertit, mai degrabă gata să moară, decât să renunţe la căutare.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Fragment din cartea "ASCEZA şi CĂSĂTORIA", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Asceza si casatoria"

 

Pe aceeaşi temă

21 Ianuarie 2019

Vizualizari: 353

Voteaza:

Rugaciunea cu Numele lui Iisus 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE