Saracia este o stare in care persoana umana face experienta lipsei. Iar lipsa o traieste aceasta, potrivit naturii sale dihotomice, atat in cele ce tin de suflet, cat si in cele ce tin de trup.
Prin actul creator omul a fost adus la existenta ca o fiinta caracterizata de nevoi. Neexistand prin sine, ci prin dragostea lui Dumnezeu, nevoia fundamentala a omului este aceea a relationarii intru iubire cu Creatorul Sau, cu Izvorul vietii sale, dar si cu semenii si cu lumea. Dar, in acelasi timp, aflam din Sfanta Scriptura ca Dumnezeu a adus omul la existenta ca stapan si imparat al intregii creatii. Desi omul a fost dintru-nceput nespus de bogat, era deschis saracirii precum si imbogatirii continuue.
Urmand nevoii sale fundamentale, aceea a impartasirii de dumnezeire omul isi putea pastra nestirbite atat "chipul" imparatesc, cat si "averea" sa. Prin pacat a ales sa se indeparteze de Dumnezeu. Aceasta instrainare l-a facut pe acesta sa cunoasca lipsa celor materiale, impreuna cu grija si efortul legate de plinirea ei. Imparatul lumii devine rob al ei. Acesta este momentul in care lumea si bogatiile ei au inceput a fi chivernisite in mod egoist. Tot acum se pune inceput claselor sociale, in cadrul carora saracii vor avea un rol extrem de important, pana la sfarsitul chipului acestei lumi.
In Biserica, intalnim subliniate diferite chipuri ale raportarii la saracie, toate asumate in perspectiva mantuirii.
Saracia ca lepadare de lume
Saracia este unul dintre cele trei voturi monahale. Omului contemporan ii poate parea bizar cum poate cineva renunta de bunavoie la bunastarea materiala imbratisand cu bucurie traiul auster. Monahul raspunde insa prin acest act chemarii adresate de Mantuitorul tanarului bogat din Sfanta Scriptura: "daca vrei sa fii desavarsit, du-te si vinde-ti averea ta, da-o saracilor, si vei avea comoara in cer; apoi vino si-Mi urmeaza Mie (Mat. Cap. 19). Tanarul din pilda, a plecat intristat. Raspunsul monahului este insa intru bucurie, pentru ca tanjeste dupa desavarsire si dupa comorile cele ceresti. Singura sa "bogatie" este Hristos. Saracia ca alegere personala de bunavoie sporeste libertatea si bogatia spirituala. In acest caz, asa cum observa Cuviosul Isaac Sirul, pe cat omul se lipseste de bunuri, pe atat mila lui Dumnezeu il insoteste si il sprijina dumnezeiasca iubire de oameni. In chipul saraciei monahului din aceasta lume putem regasi cel mai usor, desi numai in parte, atat chipul bogatiei originare a omului, cat si chipul bogatiei veacului ce va sa fie.
Saracia spirituala
Raportarea noastra la bunurile materiale este in mod direct legata de modul in care ne raportam la bunurile spirituale. Saracia poate fi privita astfel dintr-o dubla perspectiva, aceea a scarii sociale si cea a scarii virtutilor. Pozitia noastra de pe scara sociala nu corespunde, de cele mai multe ori, celei de pe scara duhovniceasca a virtutilor. Poti fi extrem de bogat, fiind situat pe ultimele trepte ale scarii sociale, dar sa nu te afli nici macar pe prima treapta a scarii virtutilor. De asemenea, poti fi sarac dar sa ai o viata virtuoasa, imbogatita de Hristos.
In lumea secularizata de astazi, primeaza depasirea conditiei sociale, in defavoarea depasirii masurii noastre duhovnicesti. Satisfacerea simplelor nevoi vitale, precum hrana, de exemplu, am ajuns sa o insotim cu capricii si patimi de tot felul. Saracim spiritual pentru ca ne-am obisnuit sa vietuim intr-un univers contrafacut. Din nefericire, nu multi mai putem trai o viata redusa la esential.
Saracia ca provocare
Saracia a ajuns sa fie privita ca un dat al lumii in care traim. Insa, ca si moartea, saracia este o stare nefireasca, lucru evidentiat prin faptul de a fi greu de asumat. Chiar si in omul cazut, supus pacatului, se pastreaza aceasta nostalgie a apartenentei la "neamul imparatesc", la bunastarea materiala si sufleteasca legata in mod firesc de ea. De aceea, Biserica ne cheama ca prin milostenie, rugaciune si alte fapte bune, sa fim in sprijinul celor saraci, a celor aflati in nevoie.
Atunci cand saracia este involuntara si nu este corect abordata, il poate duce pe om la pierzanie. Dupa cum bogatia poate duce la impietrire si trufie, tot asa si saracia il poate impinge la disperare si indiferenta morala. Aceste situatii extreme sunt totdeauna critice. Corecta lor abordare necesita o puternica intrarmare morala si spirituala.
Multi pot vedea in existenta saracilor, a celor catre traiesc la limita supravieturii, o nedreptate din partea lui Dumnezeu. Nedrept este insa modul nostru de a vedea lucrurile. Dumnezeu permite saracia sub chipul unei provocari adresate atat celor care o traiesc, cat si celor care pot ajuta. Saracia este una din nenumaratele cai prin care Dumnezeu ne cheama la cunoasterea Sa prin asumarea ei in Hristos si prin milostenie. Saracia este o chemare permanenta la parasirea modului de viata egoist, individualist. De aceea spuneam, la inceputul articolului, ca saracii vor avea un rol extrem de important, pana la sfarsitul chipului acestei lumi. Existenta lor face ca pilda bogatului nemilostiv si saracului Lazar sa ramana mereu actuala. Dar numai de fiecare dintre noi tine ca aceasta pilda sa fie si nerepetata.
Radu Alexandru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.