Vindecarea de nesimtire

Vindecarea de nesimtire Mareste imaginea.

Atenţia şi intenţia
Pentru vindecarea de nesimţire, pentru alungarea demonului acesta, avem nevoie să ne cultivăm atenţia, care ne este furată şi risipită şi amorţită. Trezirea atenţiei duce la o stare de priveghere prin care nu ne mai lăsăm robiţi de „pilotul automat" instalat în noi de nesimţire şi de sugestiile lumii acesteia. Mintea noastră se lasă influenţată de intenţiile care ne sunt sugerate; ea lucrează cu ele însuşindu-şi-le. Să dăm atenţie fiecărei intenţii pe care o avem în minte şi s-o judecăm în lumina poruncilor sfinte. Să alegem întotdeauna o intenţie bună. Ce intenţie ai când mustri pe cineva? Să-i demonstrezi că este prost? Să-l înveţi minte? Acestea sunt sugerate de diavol sau vin din deprinderile făcute pe baza acestor sugestii. Dar dacă intenţia ta este să-l ajuţi, să-i pui limite sănătoase, să-l trezeşti dintr-o stare de nesimţire, atunci eşti pe calea cea bună. Alege asta! Dacă porneşti mânat de o intenţie rea, opreşte-te puţin, roagă-te, şi harul te va ajuta să-ţi schimbi intenţia, chiar în focul unei trăiri rănite de patimi.

Dar să luăm aminte că intenţiile minţii reflexive, chiar bune fiind, nu ne sunt suficiente pentru alungarea uriaşului demon al nesimţirii. Aţi constatat cu toţii câte intenţii bune au sfârşit rău, nu? Uimitor, doar mintea a gândit bine! Dar inima? Ai intenţia să nu-i mai spui nimic, eşti supărată pe el, dar gândeşti că n-o să-i zici nimic. Şi, fără nici o intenţie, când vine acasă, gura începe să spună lucruri rele. De unde ies? Din inimă! în inimă se află puterea care ne determină până la urmă atitudinea şi comportamentul. Această putere este dorinţa care s-a rupt de Dumnezeu prin cădere şi s-a sfărâmat în mii şi mii de dorinţe-pofte prin păcate şi patimi. Aşadar, e nevoie să ne ocupăm şi de curăţirea inimii, pentru că inima este cea care transformă gândul în faptă. Gândul, deci şi intenţia, nu se transformă în faptă decât dacă se uneşte cu inima, cu simţirea noastră şi cu voinţa noastră. Aşadar, să luăm aminte, să ne cercetăm dorinţele ascunse ale inimii noastre.

Să vă dezvălui un caz povestit de Părintele Constantin Mihoc, Dumnezeu să-l odihnească în împărăţia Lui! Era în primii lui ani de slujire, undeva la ţară. Plin de har şi foarte rugător fiind, i se dusese vestea şi prin satele vecine. Aşa a ajuns la sfinţia sa un om care i-a cerut să se roage pentru ginerele lui care-l prigonea, îl lovea şi chiar îl dăduse afară din casă. Părintele îi primeşte pomelnicul, îi promite că se va ruga şi-l roagă şi pe el să se roage pentru ginere, să se spovedească, să se pocăiască pentru păcatele sale şi va primi ajutor de la Dumnezeu. După vreo trei săptămâni, vine omul acela la părintele cu un curcan şi-i spune: „Vă rog, părinte, să primiţi acest curcan drept recunoştinţă pentru minunea care s-a întâmplat cu rugăciunile sfinţiei voastre". Şi povesteşte minunea: la câteva zile după ce venise la părintele, ginerele şi-a rupt un picior şi, fiind în ghips, nu putea să facă faţă treburilor din gospodărie. Ca urmare, i-a cerut socrului să-l ajute, apoi l-a rugat şi aşa s-au împăcat şi acum se înţeleg foarte bine. Părintele nu a vrut să primească curcanul, însă ţăranul plângea şi spunea că acel curcan e darul lui Dumnezeu. Aşa că l-a primit.

Apoi, părintele spune că omul acela a venit împreună cu o vecină a sa care avea un mare necaz cu un vecin. Părintele o ascultă pe femeie, iar aceasta îi arată cât de rău e acel vecin, pe care ar fi bine dacă l-ar lua necuratul definitiv. Părintele îi spune că se va ruga pentru ea şi pentru acel vecin ca să se îmbuneze, cu mila Domnului. Femeia se împotriveşte insistând că acela e atât de rău, încât nici Dumnezeu nu are ce să-i facă. Părintele insistă pentru acel fel de rugăciune, spunându-i că altfel el nu se poate ruga nici pentru ea. Femeia acceptă cu greu. Părintele merge în casă pentru a aduce hârtie pentru pomelnic. Când revine, femeia spune numele ei şi a acelui vecin, apoi adaugă: „Părinte, da' te rog să scrii acolo să-şi rupă şi el măcar un picior!"... Deci dorinţa inimii ei era ca celălalt să sufere, deşi raţional îşi schimbase intenţia. Aşa şi noi: putem avea în minte intenţii nobile şi în inimă dorinţe josnice. Să dăm, aşadar, atenţie acestor realităţi din sufletul nostru, să ne spovedim, să primim harul iertării vindecătoare, ca să ne putem elibera din robia cea rea.

Cum am mai spus, prin cădere, mintea s-a îmbolnăvit şi, în loc să primească informaţia de la Dumnezeu, primeşte informaţia de la lume, de la diavol, şi apoi lucrează singură, că e „deşteaptă"! Deşteptăciunea minţii căzute constă în conlucrarea cu imaginarul. Mintea noastră e bolnavă de imagini, e plină de imagini gata făcute. Deşteptul nu-şi mai bate capul să gândească personal, că are idei, păreri gata făcute pe care şi le însuşeşte şi le susţine. Când auziţi pe cineva spunând: „îţi spun eu adevărul, îţi spun eu cum stau lucrurile!", să ştiţi că e „deştept" şi să fugiţi de el. Sau, dacă vă surprindeţi cu astfel de gânduri ori constataţi că nu puteţi renunţa în nici un chip la părerea voastră, singura „adevărată", să ştiţi că mintea vă e bolnavă de această „deşteptăciune" şi să mergeţi degrabă la Doctorul nostru Cel milostiv, Domnul, cu pocăinţă şi rugăciune. Şi multă pace de la gânduri veţi avea.

Monahia Siluana Vlad

Fragment din cartea "Cum să ne aflăm odihna de la gânduri", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Cum să ne aflăm odihna de la gânduri"

 

Pe aceeaşi temă

12 Septembrie 2019

Vizualizari: 376

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE