Este indeobste cunoscut faptul ca in Biserica cantarea ocupa o pondere ridicata; majoritatea slujbelor din cultul Bisericii sunt alcatuite din rugaciuni si cantari ce se impletesc si se completeaza armonios, fapt ce confera cultului un ritm mereu nou. Cantarile sunt organizate pe diferite glasuri, lucru important de altfel in cadrul acestor slujbe, deoarece coloratura si ethosul fiecarui glas imprima credinciosilor stari sufletesti si trairi sfinte nebanuite. Melodia contribuie la adancirea sensurilor pe care le contin rugaciunile si textele imnografice, prin aceea ca stimuleaza factorul emotiv, afectivitatea, facand ca rugaciunea sa fie patrunsa si inteleasa cu ratiunea, dar si traita cu inima.

Parintii Bisericii au inteles "" ca fiind nu numai o simpla vorbire a omului credincios cu Dumnezeu, ci mai ales unirea mintii si a inimii cu Creatorul. De aceea, dorim sa subliniem ca teologia este rugaciune, iar rugaciunea este autentica traire teologica.

Cantarea bisericeasca se adreseaza deopotriva trairii si vorbirii despre Dumnezeu, reprezentand una dintre formele liturgice ale cuvantului puse in slujba teologiei crestine; prin intermediul cantarii cuvantul dumnezeiesc revelat este ridicat din planul cunoasterii pur intelectuale, al teologiei discursive si academice, si transmis planului trairii duhovnicesti. Altfel spus, cantarea, ca impletire a cuvantului cu muzica, incalzeste, prin dulceata sonoritatilor, invataturile dumnezeiesti si le poarta inspre inima si simtirea omului.

Referindu-se la , IPS Bartolomeu Anania observa ca aceasta "nu este altceva decat teologia in starea ei de gratie muzicala". Cantarea intareste puterea cuvantului, iar in cadrul cultului bisericesc cuvantul are intaietate. Muzica devine slujitoarea cuvantului, menita sa sublinieze si sa reliefeze cat mai concret mesajul textului sfant, in Biserica orice forma de manifestare este destinata punerii omului in relatie directa cu Dumnezeu. intregul cult bisericesc poarta motivatia experientei si trairii vii a legaturii sfinte cu Dumnezeu.

In sensul acesta, teologul Constantin Andronikoff afirma: "Intr-adevar, cultul opereaza ceea ce teologia de scoala este incapabila de a cuprinde si a intelege: el exprima ansamblul dogmei, fara a fi efectuat toate deductiile posibile si imposibile, si il impartaseste in mod viu inimii si mintii credinciosilor care fac experienta realitatii sale liturgice."

Referitor la forta si expresivitatea pe care muzica le transmite textelor psalmilor si , am putea invoca aici un precept patristic potrivit caruia "cel care canta se roaga de doua ori". Asupra rolului transfigurator pe care-l indeplineste cantarea Bisericii in inimile credinciosilor in timpul ritualului liturgic, parintele Dumitru Staniloae spune urmatoarele:

"Cantarea indulceste cuvintele de rugaciune si de slavire a credinciosilor si deci si inima celor ce le rostesc. Prin aceasta face mai dulce chiar continutul rostit in chip cantator si deci Persoana al carei nume este laudat si rugat in chip melodios. in felul acesta sporeste placerea sau bucuria fata de darul cerut sau primit si iubirea fata de Persoana al carei nume este rostit prin cantare. Bucuria sau iubirea aceasta se manifesta in avanturi de entuziasm, in accente de duiosie, de dor, de hotarare de a ramane atasat Persoanei careia i se adreseaza cantarea si voii Ei cu orice pret (...). Trezirea acestor sentimente sta in legatura cu faptul ca prin cantare se pun in relief adancuri de taina, valori cu neputinta de masurat ale realitatilor, persoanelor si darurilor cantate. Prin cantare, cel ce canta trezeste in sine o relatie afectuoasa cu ceea ce formeaza obiectul cantarii, mai bine zis cantarea il pune intr-o relatie totala prin fiinta intreaga cu ce este cantat (...). De aceea este modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre si Celui cu neputinta de cuprins in notiuni precise, limitate, si exprimat in cuvinte corespunzatoare acestor notiuni (...). Prin cantare spunem mai mult decat putem exprima prin indiferent care cuvinte. Prin ea dam coeficient nemarginit admiratiei, maretiei Lui, bunatatii Lui care intrece cuvintele noastre simplu rostite, exprimam inexprimabilul, apofaticul, dar si multumirea netarmurita fata de El, pe care nu o putem exprima prin simple cuvinte."

Textul prezentat reprezinta o pledoarie de o rara frumusete referitoare la importanta cantarii in relatia afectiva, deschisa, a omului cu Dumnezeu, in care cel care se roaga prin cantare simte prezenta si sprijinul lui Dumnezeu Care i Se deschide, i Se descopera, ii asculta glasul inimii si-i implineste cererile.

Pe aceasta cale omul il simte pe Dumnezeu ca fiind partenerul de dialog apropiat lui, intim, o prezenta tainica in inima si-n sufletul lui. Desi simple in cuvinte sub raportul continutului, cantarile bisericesti inaripeaza sufletul celui care le executa, ii dau putere, ii intaresc credinta, il fac sa devina un organ al Duhului care preamareste pe Dumnezeu; de aceea, intreaga lui viata este o doxologie inchinata Creatorului.

Pentru a exprima pe deplin sensurile textelor imnografice, muzica trebuie sa fie conforma cu acestea, sa puna-n evidenta sensul si muzicalitatea cuvintelor, sa dea dinamism acestora, sa le pecetluiasca in sufletele credinciosilor, ca sa devina din cuvinte fapte. De aceea, trebuie sa fie persuasiva, adica sa convinga si sa modeleze caractere crestine.

Imnografii sau melozii alcatuiau atat textul cat si melodia, care se plia perfect pe textul respectiv, punandu-l in valoare. Cele doua entitati, respectiv textul si melosul, erau neseparate; melodul compunea o anumita melodie pentru a reda cat mai fidel muzicalitatea imnului, accentuand in acelasi timp substratul teologic si duhovnicesc al cantarii. Cuvantul si melosul trebuie sa se gaseasca intr-un echilibru perfect, sa se determine reciproc; muzica nu poate fi gandita singular, izolata de cuvant, ci ca instrument al cuvantului, spre sensibilizarea credinciosilor. Melodia nu trebuie sa eclipseze valoarea si intelesurile dogmatice ale imnelor.

In practica unor cantareti se intampla sa apara , amplificari melodico-ritmico-ornamentale, abuzuri muzicale, acrobatii pe intervale melodice, care pun in umbra teologia adanca a cuvantului, pe care nu-l mai exprima. De aceea, subliniem aici ca orice exagerare in planul melodic devine necanonica, adica neconforma cu principiile referitoare la cantul bisericesc stabilite de Sfintii Parinti si, implicit, aceasta executie "deviata" intra in contradictie cu normele ce vizeaza sobrietatea in cantare. Melodia astfel prezentata isi pierde vocatia si functia ei de suport al cuvantului.

Riscul cel mai mare, care devine daunator credinciosilor, este acela de a canta o muzica in afara traditiei, fara a tine cont de menirea si finalitatea cantarii; cantarea se transforma in muzica pura si nu mai transmite mesajul invataturii dumnezeiesti. In sensul celor afirmate, Fericitul Augustin observa: "Totusi cand mi se intampla ca sa ma miste mai mult cantecul decat ceea ce se canta, marturisesc ca pacatuiesc, meritand pedeapsa, si atunci as prefera sa nu aud pe cel care canta."

Preot Zaharia Matei

• Teologia imnelor din slujba inmormantarii
  Publicat in : Viata liturgica
• Cantarile de origine nescripturistica
  Publicat in : Cantarea
• Imnografi si melozi
  Publicat in : Cantarea
• Epoca de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca
  Publicat in : Cantarea
• Canonul Sfantului Andrei Criteanul
  Publicat in : Viata liturgica