Despre semne, minuni si vindecari paranormale


De ce cauta omul semne, minuni si vindecari paranormale?

Parintele Adrian Fageteanu si Parintele Mihail Stanciu de la Manastirea Antim ne prezinta un indreptar pentru iesirea din ratacirile grele Izvorate din nestiinta si necredinta 

 

Despre credinta si credulitate in formele eronate de evlavie

 

Cu toate ca majoritatea romanilor se declara crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastra stramoseasca, evlavia multora dintre ei este deviata spre forme eronate de credinta. Mai mult, exista amestecata in motivatia lor religioasa o anumita obsesie terorizanta a farmecelor si a "facaturilor" necurate, care deseori ii paralizeaza in demersul lor rational catre Dumnezeu. Relatia lor de iubire cu Dumnezeu, libera si constienta, este astfel dispretuita si chiar inlocuita cu o relatie contractuala cu El, relatie marcata pregnant de o frica de natura oculta.

 

Adrian Fageteanu"Credinta este o putere de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnezeu Cel crezut". Ea este, deci, deschiderea omului, prin puterea harului dumnezeiesc, pentru dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinta angajeaza omul intreg, cu tot sufletul si cu tot trupul. Credinta nu e doar o adeziune intelectuala la invatatura crestina despre Dumnezeu, ci este un mod de viata sustinut de harul divin. Este acceptarea fagaduintelor lui Dumnezeu, Care se descopera prin Iisus Hristos si implinirea poruncilor Lui in viata. Credinta foloseste puterile ratiunii dar face omului sesizabile taine si realitati duhovnicesti si dumnezeiesti superioare limitelor ratiunii si, prin aceasta, da omului un nou impuls in cunoasterea lui Dumnezeu si a lumii zidite de El. Prin "credinta lucratoare in iubire" (Galateni 5.6), omul il intalneste pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneste iubitor si intelegator cu El, se face el insusi templu sfintit al lui Dumnezeu.

 

Mihail Stanciu

Credulitatea, insa, ca o acceptare simpla, fara discernamant si fara rezerve a unor invataturi, este o atitudine nefireasca si paguboasa a omului lenes in cele ale vietii morale si spirituale.  Acesta nu-si foloseste trezvia si ratiunea in posibilitatile lor firesti, ci si le adoarme printr-o nepunere a lor in lucrare si, prin aceasta, el decade din punct de vedere duhovnicesc spre forme inferioare de traire religioasa, devenind o tinta foarte usor de atins de cei ce nu doresc mantuirea oamenilor.

 

Speculand, astfel, nestiinta si naivitatea multora in materie de viata religioasa, numerosi "prooroci si vindecatori", aparuti mai ales in ultimii zece ani, unii mai exotici, altii mai traditionalisti, le exploateaza credulitatea intr-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi si nestiutori care cad in plasa inselarii aruncata de acesti impostori, pe langa paguba materiala suferita - nu mica -, deseori isi pierd si sanatatea fizica si spirituala. Si inca nu sunt putine cazurile de lepadare de ortodoxie si, deci, de nadejdea mantuirii, chiar de deznadejde, prin care diavolul si ucenicii lui isi maresc palmaresul lor criminal.

 

Falsul misticism

"Este semnul rusinos al unei stari religioase inapoiate sub raportul intelectual si moral, mai bine zis tristul certificat al ; caderii de la insasi starea de religiozitate la aceea de magie, icaracteristica popoarelor primitive stapanite de pacla groasa a ignorantei. Mai mult falsul misticism intretine aceasta stare de I inapoiere, de decadere religioasa, de marasm moral. De aceea I este, in primul rand, in interesul ridicarii sufletelor la adevarata  credinta, la credinta luminata, la spiritualitatea autentica, la o  viata morala superioara, ca Biserica sa urmareasca cu strasnicie purificarea vietii religioase a credinciosilor din sanul ei, de falsul misticism.

 

Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala." (Parintele Dumitru Staniloae)

 

Departe de aparentele atractive si performantele metafizice senzationale oferite de falsul misticism, viata spirituala in ortodoxie presupune o crestere morala a omului credincios,    crestere fara de care orice experienta religioasa isi pierde  legitimarea. Sfintii Parinti au formulat cel mai limpede invatatura despre treptele desavarsirii crestine sau ale urcusului duhovnicesc. Cea dintai treapta, totdeauna ocolita sau macar simulata de falsii mistici, este curatirea sufleteasca si trupeasca de patimi (treapta nevointelor ascetice) fara de care nimeni nu poate spori si nici nu-l poate vedea pe Dumnezeu. Apoi, urmeaza treapta contemplarii duhovnicesti a ratiunilor divine din natura si Scriptura. Elanul mintii de cunoastere iubitoare a lui Dumnezeu, dupa ce au fost depasite toate piedicile pacatului, se intensifica apoi pe masura unirii cu Dumnezeu prin rugaciune neincetata. Intrand, astfel, in odihna iubirii dumnezeiesti, omul paseste pe treapta a treia, a indumnezeirii prin har, a partasiei tot mai depline la viata si fericirea dumnezeiasca. Pe cand, "credinciosul angajat de dezechilibrul sau intr-o experienta falsa stabileste relatii arbitrare intre cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectiva si rationala dintre fenomene si se antreneaza in excese si generalizari unilaterale.


 

Mizeaza pe false intuitii si principializeaza sentimente nebuloase, accentuand pana la exclusivitate pe afectivitate in dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Parintii.

Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii in inima, care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea".(I.P.S. Antonie Plamadeala)


Plecand de la acest dezechilibru duhovnicesc intre ratiune si simtire, intre cunoasterea si improprierea trairii Traditiei Bisericii,"credinciosul" angajat in false experiente mistice se indeparteaza de reperele unei vieti religioase sanatoase, luandu-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii ii devin singurele normative), ci si de a le propaga intre credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerari si de erori dogmatice si mistice, uneori chiar fatale, calea mantuirii personale si comunitare prin Biserica.


Cauzele falsului misticism sunt multiple. De cele mai multe ori de se conjuga in proportii diferite de la caz la caz  nuantand intr-un fel specific fiecare deviere mistica. Unele sunt cauzele ivite dintr-o viata spirituala degenerata in superstitii si practici oculte. "Multi din cei ce practica formele magiei si ale superstitiei socotesc ca nu pacatuiesc fata de  Dumnezeu, ci chiar il servesc. Ceea ce da practicilor magice un  caracter de fals misticism e convingerea celor ce recurg la ele ca intra oarecum in contact cu lumea de dincolo, supranaturala." Ori tocmai aceasta oferta a contactului si a i ajutorului imediat ce vine din lumea nevazuta atrage pe multi i oameni spre domeniul magiei si ocultismului. Superstitia, erezia  si ateismul formeaza triada infernala cu care diavolul ameteste mintile oamenilor, deviindu-i de la dreapta credinta in Dumnezeu; spre multe cai de pierzare vesnica. Crizele patologice, bolile si deranjamentele psihice, produc si alimenteaza deseori falsul misticism. Unor stari de boala se , datoreaza multe din asa-numitele viziuni si comunicari cu fiinte ; din alte lumi. "Ele sunt sustinute insa si de o framantare religioasa in cei ce le produc, ca si in cei ce le accepta, spre deosebire de manifestarile ocultismului, care sunt lipsite de o framantare religioasa, desi sunt insotite si ele de un fior al  intalnirii cu nevazutul. Dar daca privim atent, observam ca si  framantarea religioasa la subiectele producatoare de false  viziuni e bolnavicioasa." Boala psihica, fie mostenita genetic, fie dezlantuita in urma unor socuri emotionale, genereaza apoi i in imaginatia omului unele idei fixe, obsesii si viziuni mai mult sau mai putin religioase.
 

"Dar falsul misticism se intretine nu : numai prin halucinatii, ci si prin iluzii. La halucinatie este mai intai ideea, reprezentarea mintala, apoi senzatia, sau imaginea cu aparenta de realitate. La iluzie este intai o senzatie reala si apoi o idee, o reprezentare falsa despre ea, o interpretare gresita a ei. Daca halucinatia este mai ales apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numaidecat o boala." Ea apare in general acolo unde este o perceptie superficiala a realitatii si a vietii religioase, o confuzie si o ignoranta propice raspandirii falsului misticism.

 

Intre cauzele morale ale evlaviei false amintim ignoranta, lacomia si prezumtia (inchipuirea de sine). Deseori, azi, magia, lacomia si prezumtia, se intalnesc in unul si acelasi impostor care, exploatand ignoranta poporului crestin, devine promotorul pe scara larga al unor experiente si fenomene paranormale. Insa "formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de inapoiere religioasa generala si un certificat rusinos pentru pastorii sufletesti ai unui popor. (...)

 

Nestiinta este, cum spunea Sfantul Marcu Ascetul, maica tuturor relelor. Ea este unul dintre cei trei uriasi puternici ai  diavolului (alaturi de uitare si nepasare), sub ocrotirea carora se furiseaza toate patimile in suflete. De aceea omul are datoria sa lupte necontenit pentru alungarea nestiintei din sine. (...) La adapostul ignorantei se instaleaza in suflet si falsul misticism." Din ignoranta si din nestiinta crasa a naturii si a legilor ei apare o grava confuzie intre lumea naturala si cea supranaturala, depreciindu-le pe amandoua si neapreciind  niciodata raportul just intre ele. Ori a pune interventiile supranaturale si personale ale lui Dumnezeu in rand cu manifestarile naturii impersonale inseamna a uita ca trebuie sa trecem prin granita invierii cu (si ca si) Mantuitorul Hristos pentru a ne intalni cu lumea supranaturala. Iar cine considera obiecte si lucrari ale naturii drept actiuni "divine" supranaturale, facand totala abstractie de relatia sa cu Hristos, acela nu se ridica la Dumnezeul adevarat, Cel mai presus de natura, ci se inchina Ia idoli, si prin ei la demoni.

 

"Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranta de ordin intelectual, ci si de o ignoranta de ordin moral. Datorita acestei ignorante, credinciosul asteapta scaparea de anumite greutati nu de la o indreptare a vietii sale, ci de la miracole care. il dispenseaza de eforturi morale in vederea indreptarii vietii sale. Asemenea miracole i se promit nu numai de vrajitori, ci, din pacate, si de unii pastori sufletesti, care prezinta rugaciunea lor ca deplin eficace prin ea insasi, fara sa fie insotita si de rugaciunea si indreptarea orala a credinciosilor. (...) Rugaciunea isi are, totusi, rolul principal tocmai in faptul ca se face piatra de hotar pentru o viata indreptata sau sustine o astfel de viata.  De aceea e necesara si rugaciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scaparea lui de necazuri. Orice preot ar trebui, prin urmare, sa faca ceea ce fac cei mai multi: sa foloseasca prilejurile cand credinciosii vin sa-i ceara ajutorul pentru a scapa de necazuri, ca sa le dea o invatatura despre viata pe care trebuie sa o duca. Sfintii Parinti arata necontenit cum intreaga fericire si mantuire a oamenilor depinde de virtutile lor. (...) Trebuie sa judecam lucrurile cu sinceritate si sa raspundem cinstit la intrebarea: in ce proportie se afla in credinciosii nostri preocuparea de jertfa si invierea lui Hristos, de mantuire prin impreuna rastignire cu El fata de patimi, fata de omul pacatului si al egoismului, in raport cu preocuparea de scapare din diferitele necazuri ale vietii, prin tot felul de practici care nu pot avea nici o legatura cu opera de rascumparare a Domnului si cu angajamentele morale ce decurg pentru fiecare credincios din ea? Sa recunoastem ca toti avem o parte de vina pentru aceasta situatie, daca nu pentru promovarea pozitiva a acestor practici si preocupari, semne ale necunoasterii maltei esente a crestinismului, cel putin pentru putina noastra ravna in opera de luminare a credinciosilor.
 

O a doua cauza morala, care creeaza fenomene de fals misticism, este lacomia. Lacomia sustine practicile vrajitorilor, dar o intalnim, din pacate, si la unii slujitori ai altarelor, indemnandu-l sa tolereze ignoranta religioasa a credinciosilor, dar si sa se dea facatori de adevarate miracole. invatarea credinciosilor ca scaparea lor de necazuri depinde in primul rand de o viata de munca si seriozitate morala, nu convine nici acestor falsi pastori, pentru ca pierd rolul de factotum bine remunerat, nici credinciosilor, la inceput, caci le pune povara unor indatoriri de viata si a unor responsabilitati, al caror gust nu se capata decat cu vremea, dupa o anumita crestere moral-spirituala a omului. Predica staruitoare, invatarea, sfatuirea credinciosilor, nu sunt insotite sau urmate numaidecat de o moneda, ca  hartiuta de la acatist. Si se prefera moneda credinciosului in locul mantuirii lui. Astfel, credinciosul e lasat in intuneric, in loc sa fie luminat necontenit asupra insusirilor lui Dumnezeu, asupra jertfei lui Hristos, asupra conditiilor morale cu ajutorul carora omul poate creste in unirea cu Hristos si se poate mantui. Creandu-si din interese materiale, fara multa greutate, in mod treptat o faima, acesti falsi pastori incep sa creada de la o vreme ei insisi ca au puteri miraculoase.

 

Si iata cum o a treia cauza morala care sustine falsul misticism este prezumtia. Prezumtia este specifica oricarei mentalitati magice. Caci in vreme ce mentalitatea religioasa cere smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magica, necunoscand pe Dumnezeu ca Persoana libera, ci crezand doar in forte impersonale, deci lipsite de libertate, socoteste ca poate dispune de ele, deci face pe credincios sa se creada superior lor. Dar in pacatul acesta cad usor si unii monahi. (...) Puterea lui Dumnezeu e ceruta cu smerenie, ramanand ca Dumnezeu sa o dea sau nu, dupa bunavointa Lui. Cine se bizuie pe puterile supranaturale ca pe niste puteri ce stau la dispozitia lui, se arata ca fiind stapanit de o mentalitate vrajitoreasca. Cand vreun preot sau calugar cere unei mame sa-i aduca fotografia fiului disparut si cand, dupa ce i se aduce si priveste la fotografie, declara pe un ton sigur "Ti-l aduc!", se comporta nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adica se socoteste nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunatorul de anumite puteri obscure."

 

Opusa mentalitatii acesteia s-a extins si la noi in tara, odata cu invazia sectelor neoprotestante, mentalitatea pasivismului  moral ce-ti trage seva din teoria rascumpararii in protestantism. Mantuitorul Hristos a savarsit totul pentru om, acesta neavand altceva de facut decat sa-L accepte formal ca Domn, fara nici o exercitare in sfintenie. Din cele prezentate pana aici se poate observa clar "o oboseala, o lipsa de curaj in fata vietii, o teama  de viata, un refugiu in falsa mangaiere ca Dumnezeu sau cine stie ce forta supranaturala face totul in locul omului. E a patra cauza morala a falsului misticism. E un alt aspect al starii nesanatoase pe care o sustine. (...) Omul trebuie sa imbratiseze realitatea si in ea sa lucreze. E gresit sa o lase pe aceasta in  seama lui Dumnezeu, iar el sa se refugieze fricos in lumea ireala a visurilor. Falsul misticism este in definitiv fuga de realitatea adevarata intr-o falsa realitate, e fuga de realitatea creata de Dumnezeu in intr-o realitate visata de om, o fuga de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu intr-una care n-are nici o iesire, nici un drum spre Dumnezeu."

 

Formele falsului misticism sunt multiple. Tragandu-si  izvoarele din sursele cauzale prezentate pana acum, putem diferentia cateva forme de manifestare astfel:                      

- domeniul ocultismului, al magiei si al superstitiei (se prezinta ca o cale comoda pentru ca nu cere nici un efort moral, dar tocmai de aceea este o panta pe care omul se rostogoleste de la demnitatea de fiinta libera si spirituala) cu urmatoarele tendinte: practicile vrajitoresti, descantecele, prezicerile (prin cuvant in stare de transa pe baza interpretarii semnelor si a visurilor), considerarea unor zile, numere sau evenimente ca norocoase, purtarea de talismane, spiritismul, astrologia, radiestezia, parapsihologia;

- domeniul patologicului;           

- domeniul ignorantei si al relei credinte.

 

Deseori, azi, aceste forme de fals misticism sunt amestecate, incat este foarte greu sa le distingi originile si scopurile dupa care se desfasoara in societatea contemporana, mai ales cand in spatele multor miscari de degenerare religioasa sunt si unele cercuri politice internationale anticrestine.

 

Pe baza premiselor expuse mai inainte, se profileaza o alta forma a  falsului misticism, o forma cosmopolitista, o integrare globalizanta a tuturor spiritualitatilor pagane (traditionale,

orientale si occidentale) in felurite sincretisme filosofico religioase care exalta mandria antropocentrica si spectacolul.

 

Este, intr-adevar, o mare performanta sa aduni intr-o aceeasi "noua spiritualitate" rationalismul sufocant si sentimentalismul nebulos, activismul social si imoralitatea, umanismul ateu si

panteismul inuman, reunind teorii doctrinare contradictorii intr-o sinteza care se propune treptat lumii ca "religia viitorului".
 

Tipuri de persoane pseudo-duhovnicesti

 

Promotorii unor invataturi si practici noi, exponenti ai falsului misticism, straini de Traditia si de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei insisi nelamuriti in probleme de morala,

de credinta si de viata bisericeasca. Alteori, insa, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metoda de imbogatire materiala si de alterare a bunei credinte a oamenilor cu care vin in legatura.

Tipul patologic, psihopatul, a carui vocatie mistica apare datorita unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, avand nenumarate "convorbiri cu Dumnezeu" si "vedenii de sus", prin care isi autoalimenteaza mandria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea intreaga.

 

Intre acesti "prooroci" autointitulati, unii sunt psihopati confirmati de stiinta medicala, si tratarea lor necesita cu precadere o interventie clinica (tratament, internare in spital).

 

Altii, insa, a caror boala nu e totdeauna si pentru toti evidenta, se dau drept reprezentanti ai unei spiritualitati autentice cucerindu-si adeptii prin credinta lor puternica in ceea ce spun, credinta sustinuta si prin manifestari exterioare agresive, uneori chiar ridicole si prin "retete" proprii de spiritualitate.

 

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare si tin neaparat sa fie considerati ca atare, mergand uneori pana la sacralizarea propriilor persoane si obiecte (delir de grandoare). Au adesea "vedenii in duh" sau "convorbiri cu ingeri", despre a caror valoare nu se consulta niciodata cu Biserica si pe care nu le raporteaza niciodata la reperele dumnezeiesti ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Duhurile cu care ei comunica le dau un fel de autonomie in cele spirituale, intarindu-le convingerea propriei infailibilitati, incat ajung sa se propovaduiasca pe ei, si nu pe Dumnezeu. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevarata, despre dreapta socoteala, despre deosebirea duhurilor, virtuti absolut necesare oricarui crestin dreptmaritor.

 

Toti acesti "prooroci", avand "comunicari directe cu Dumnezeu", se cred mai presus de Sfanta Scriptura chiar, pe care o folosesc doar ca sa-si argumenteze "misiunea" lor, facand de obicei propaganda de grup, sacrificand orice pentru grup, chiar si logica si bunul simt si omenia insasi; provoaca mari crize sufletesti in ascultatorii naivi si nepregatiti, terorizandu-i aproape, cu propriile lor obsesii si nelinisti. Langa ei nu ai sentimentul seninatatii, al odihnei si al bucuriei pe care-l traiesti la intalnirea cu un om sfant, ci o teribila incrancenare si teama; sunt facatori nu de pace, ci de panica. Apogeul dezechilibrului il ating fanaticii, manevrati clar din umbra de duhurile viclene care-i arunca in excese si exagerari cu totul straine de viata Bisericii.

 

Tipul primitiv, credulul, este omul sanatos la minte si la trup, dar care din motive de neputinta intelectuala, este aproape totdeauna ignorant; deseori se multumeste cu "lamuriri" strambe si poate fi ucenic credincios al unui "prooroc" de tipul intai. Totusi, se poate indrepta mai usor, se mai poate educa prin cateheza.

 

In predicile lui, acorda prioritate unor lucruri minore ca regulile de mancare, de somn, de imbracaminte, de respectarea ad literam a unor randuieli bisericesti; obsedat de tipic, are o credinta neluminata de ratiune, consumand excesiv carti si carticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mantuitorului, Visul Maicii Domnului, Evanghelia dupa Toma,...). De aici groaza aproape paralizanta care-1 indeamna sa execute, fara vreo cercetare lucida, tot felul de "retete sigure" care circula intre cei de o stare cu el.

 

Crestinul devenit "primitiv" este robul formelor care fara Duh sunt moarte, fara sens; practicarea automata, exterioara, dar riguros si fara cartire a acestor retete devine atunci un act de magie. In fond, atentia omului ii este deviata de la intalnirea constienta si vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele insele pot oferi senzatia falsa a unei vieti cat se poate de religioase. Gmul se poate desfigura treptat, cand isi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formala a unor randuieli (mai mult sau mai putin bisericesti) fara a-si lumina gandirea cu intelesul lor. Se crede lesne impacat cu Dumnezeu prin executia corecta si la timp a formulelor din reteta, dupa care isi poate lua libertati morale aparat de faptul ca aceasta impacare e astfel sigura si usoara. Tipul primitiv, frecvent atat printre habotnici si neinstruiti, cat si printre sectantii extremisti si adeptii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totusi pe oamenii care au o cat de mica cultura si pregatire religioasa si obisnuitul bun simt romanesc. El poate antrena, insa, multimi ramase inca la o mentalitate scazuta si poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece stramba cu totul spiritul larg si intelegator si iubitor al Ortodoxiei.

 

Daca tipul patologic trebuie internat si vindecat, tipul primitiv trebuie lamurit prin mijloacele pe care Biserica le are la indemana. Deseori insisi credinciosii ramasi la o mentalitate scazuta, mai ales femeile exaltate si cautatorii de sfinti la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajuta pe un asemenea "propovaduitor" sa ajunga "vedeta duhovniceasca" si mai ales cand acesta e calugar. Retetele lui sunt mult mai bine primite decat ale preotilor mireni (chiar cand acestia sunt traitori autentici, ireprosabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de masura a evlaviei.

 

Impostorul, sau "misticul" mascat, vine cu gand precis de a induce in eroare asupra persoanei si valorii sale, simuland sfintenia pe care n-o poate realiza de fapt si prin aceasta asemanandu-se cu intaiul impostor, ocrotitorul lui (adica diavolul). Precum acela a vrut sa fie ca Dumnezeu, asa si acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfant si luminat. Impostorul si fatarnicul, "lupi imbracati in haine de oi" (Matei 7.15), simuleaza si, in acelasi timp, deformeaza si discrediteaza continutul doctrinar al Ortodoxiei, urmarind cu intentie inselarea bunei credinte a celorlalti. Resortul interior care-i stimuleaza in avant si in perseverenta, uneori chiar in eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemasurat, o sete demonica de celebritate pe langa interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se misca, de a simula minuni, de a profeti, impostorul face "scamatorie" spirituala dezbinand credinta si pe credinciosi; el incepe in Biserica, dar sfarseste in afara ei. Impostorul se foloseste de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii si al credinciosilor, ci doar pentru folosul propriu.

 

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicesti, care apar de obicei peste noapte, provocand si curente (miscari) de evlavie falsa, se recruteaza in general prin imitatie; cei ce cad victime invataturilor si practicilor unor asemenea "prooroci mincinosi", ei insisi fac dovada credulitatii si a comoditatii (leneviei) duhovnicesti, a necunoasterii elementare a dreptei credinte in Traditia ei autentica.

 

Demascarea si combaterea lor

Omul cu adevarat duhovnicesc nu-si face si nici nu incurajeaza la altii reclama propriilor virtuti; "pozitia sigura in spiritualitatea ortodoxa este cea din smerenie; aceasta e de fapt si criteriul ei absolut. Cei care au fost si au ramas in smerenie, au putut sa se bucure de daruri duhovnicesti reale, au putut sa le pastreze si au putut folosi si pe altii cu dansele. Pe acestia ii impune insusi Duhul Adevarului, Duhul Bisericii intregi, Care lucreaza printr-insii, Duh care respira nevazut si discret prin toata lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajeaza in credinciosi nu cad sub cenzura indoielii. Daca un asemenea om are si o vocatie misionara, el o intreprinde cu sfat, fara graba, desrasurand-o progresiv, in timp, fara publicitate, fara "eu" la orice pas si fara adunare de partizani".

 

De aceea, din momentul aparitiei unui nou "prooroc", se cuvine imediat ca Biserica sa-l cerceteze si sa-1 demaste public dupa criteriile urmatoare:                                                                

1) In legatura cu persoana lui: daca este sanatos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscator al Ortodoxiei, lipsit de patimi;            

2) In legatura cu mesajul lui: daca nu e in contradictie cu datele Revelatiei dumnezeiesti, daca nu are contradictii interne, daca  nu inoveaza, daca e moral, daca e serios si limpede;                  

3) In legatura cu urmarile actuale sau eventuale pe care le-ar  putea avea promovarea si propovaduirea lui.                          

Biserica nu trebuie sa tolereze sau sa astepte maturizarea  cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinte greu de inlaturat pe masura ce timpul trece. Se pot forma deja traditii populare neortodoxe care pot genera secte si chiar erezii. Nu trebuie ingaduit (atentie!) ca turma lui Hristos sa fie dezbinata.
 

Primul lucru care trebuie facut dupa identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care randuiala bisericeasca le prescrie. Tratativele politicoase si asteptarea ca acesti "prooroci" sa dea singuri faliment nu sunt indicate intrucat le prelungesc autorizatia de a insela. Dialogul si cateheza cu cei cazuti in ratacire sunt metoda principala pentru , aducerea lor in hotarele Ortodoxiei traite si explicitate de Sfinti, in general, intr-o forma de fals misticism, inspirata sigur nu  de Duhul Adevarului, oamenilor li se ofera noutatea, senzationalul, mirajul unor experiente mai deosebite, accesul la unele "taine" descoperite doar catorva "alesi", aflarea unor profetii si chiar exersarea unor "semne si minuni paranormale". Aceste experiente, precum vedem, nu intra in viata normala a unui crestin ortodox, luminat, care-si pazeste sufletul pe drumul lin si drept al sfinteniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse in cele noua Fericiri ale Mantuitorului.

 

Daca in evlavia sanatoasa atentia omului este centrata pe relatia lui de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe pretuirea celuilalt prin smerirea de sine, in falsul misticism, in centru nu mai e Dumnezeu, ci propria persoana inchisa in sine, suficienta siesi, separata de semeni prin mandrie. De asemenea, iubirea semenului e inlocuita prin anumite noi "ritualuri de cult", nerecunoscute de intreaga Biserica. in Ortodoxie, toate randuielile bisericesti sunt creatoare de comuniune intre oameni   f si de smerenie, caci aduc credinciosului constient harul Duhului   , Sfant, harul Duhului Iubirii dumnezeiesti. Sa fim clar intelesi ca: aprinsul mecanic a 9 lumanari sau acatistele date la 7 biserici simultan sau chiar implinirea stricta a pravilei de post si rugaciune cu gura sau alaturarea in vreo grupare de "elita duhovniceasca" nu ne ajuta automat la mantuire, ci pazirea poruncilor dumnezeiesti in Duhul intregii Biserici. Traditia autentica de spiritualitate romaneasca s-a pastrat in cumintenie, in omenie, in lumina si in simplitate, pe cand falsele traditii (amestecate cu practici pagane, cu superstitii, cu magie populara) imprima omului o agitatie, o atmosfera oculta, intortocheata, o imagine rasturnata despre om - comunitate, lume - Dumnezeu, facand posibila justificarea unor exhibitii si bizarerii, straine Ortodoxiei.

 

Exemple de practici necanonice

Evitand intentionat (din motive pur pamantesti) sau nu catehizarea credinciosilor in directia cresterii lor morale si duhovnicesti, unii pastori sufletesti acrediteaza si intretin o serie de practici necanonice, practici care pe de o parte le duc faima de mari "facatori de minuni", iar pe de alta parte tin oamenii intr-o stare de confuzie spirituala ce degenereaza treptat intr-o mentalitate magic-fetisista. "Prin practici de felul acesta nu se mai serveste opera de educare si spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme crestine se serveste opera de scufundare a lor in imoralitate si in intunericul si robia unor puteri obscure care se dezlantuiesc prin practici de sugestie si de magie."

 

Desi, poate, unora dintre practicile enuntate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totusi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune intrucat sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Traditiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt intretinute de catre unii preoti sau calugari, altele de crestini mireni, bineinteles, promotorii lor incadrandu-se in tipologia expusa mai inainte.

 

Unele sunt inovatii si improvizatii liturgice, altele sunt deformari ale randuielilor liturgice consacrate in Traditia Bisericii Ortodoxe (toate putand fi denumite generic "inventii popesti", nu toate avand aceeasi gravitate) iar altele sunt de-a dreptul "retete babesti", cu origini in vrajitoria populara.

 

Iata o enumerare a catorva dintre cele dintai:

    - deschisul cartii (sau al pravilei sau al Psaltirii sau al Sfintei  Evanghelii, uneori la sfarsitul Sfantului Maslu) urmata de talcuirea fragmentului de text ce cade mai intai sub ochii "credinciosului" care eventual a tinut trei zile de post negru;

- impartitul de particele (miride) luate de pe Sfantul Disc si date "credinciosului" cu mentiunea ca "ele sunt mai mari in sfintenie decat aghiasma si anafura si se iau dupa o zi de post total" (de unde inventia aceasta?);

- oficierea contra cost a unor "rugaciuni si slujbe speciale" pentru cei sinucisi, eretici morti, avortati, lucru oprit de Biserica;

- "botezul" unor papusi sau carpe pe 7 ianuarie in locul copiilor avortati care-si "primesc" un nume fictiv de Ion-Ioana (aceasta inventie este opera "babelor" care descanta si ghicesc pe la tara, inventie preluata si de unii "popi mincinosi" care castiga bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustrati de catre Biserica, prin Canonul 47 al Sfintilor Apostoli, "ca unii ce-si bat joc de crucea si moartea Domnului";

- savarsirea Spovedaniei in grup la adulti, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmata chiar de Sfanta impartasanie, fara nici un canon dat cuiva;

-  savarsirea Spovedaniei gen ancheta sau in fata icoanei Mantuitorului, fara preot, acesta citind doar dezlegarea finala;

- folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, sau la Spovedanie de catre preotul duhovnic (lucru contrar randuielii din Aghiazmatar, care specifica limpede ca fiind obligatorie imbracarea felonului, ca la orice Sfanta Taina);

- omiterea exorcismelor de la Botez;

-  savarsirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare;

- rebotezarea celor bolnavi de epilepsie, sau a copiilor "pentru a alunga raul din casa";

- calcarea oamenilor in picioare pentru "a scoate diavolii din ei";

- impartasirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt in coma sau in agonie sau tocmai au murit (un adevarat sacrilegiu impotriva Sfantului Trup si Sange al Mantuitorului Hristos);

-  atingerea si pastrarea (40 de zile) pe si sub Sfanta Masa a unor icoane, fotografii, acte, haine si obiecte ca sa se "sfinteasca";

- saritul cu Cinstitele Daruri peste oameni si haine (lucru riscant pentru slujitor);

- atingerea capetelor credinciosilor cu Sfantul Potir de catre slujitor (din nou riscul e foarte mare);

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

-  citirea mai deasa (chiar de cateva ori pe zi) a Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare si a altor exorcisme apocrife (suspect este ca in acestea se pomeneste mai des numele vrajmasului decat al Mantuitorului);

- miruitul fotografiilor (practica magica inventata tot de "babe" dar incurajata de unii clerici);

-  impartirea de tamaie sau cenusa din cadelnita pentru a fi consumate de credinciosi prin mancare, cateva zile consecutive (riscul intoxicarii este evident);

-  oficierea unor "slujbe speciale" de "dezlegat (si spalat) cununiile si vrajile" (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasa prin cununii sau punerea ambelor cununii pe cap sunt tot inventii popesti si babesti ce tin de magie si de vrajitoria populara);

-  condensarea pentru aceeasi persoana a 2 sau 3 slujbe de pomenire a mortilor intr-un singur parastas;

- deschisul bisericii dimineata de catre unii tineri si tinere pentru grabirea casatoriei;

- punerea busuiocului sub perna fetei ca sa i se descopere ursitul in vis;

- incurajarea unor forme de evlavie catolica: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru maritisul fetelor, postul in ziua de marti (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui si tablouri religioase neortodoxe (Madona singura, Madona cu rochie decoltata...);

-  acceptarea si incurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii si vise profetice si chiar recomandarea pelerinajelor in asemenea locuri "speciale";

- acreditarea in biserica a gruparilor de elita religioasa;

- acceptarea si incurajarea doctrinelor sincretiste si practicilor de vrajitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

- promovarea unor invataturi si practici noi legate de isihasm straine de traditia filocalica si chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casa buna cu paganismele orientale;

... si unele retete de-a dreptul babesti:

- tinerea in mana a mai multor lumanari la Sfanta impartasanie (chipurile pentru cei morti neimpartasiti);

- daruirea unui cocos preotului slujitor in noaptea de inviere (chipurile pentru cei morti "nespovediti, neimpartasiti, fara lumanare");

- sarutarea icoanelor dupa Sfanta impartasanie;

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumanari puse in forma de cruce si lasate sa arda in 4 reprize (cate un sfert fiecare) separate prin cate 10 metanii, ultima repriza, obligatorie, fiind la ora 12.00 noaptea31;

-  folosirea si purtarea carticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia si Talismanul Domnului, Evanghelia dupa Toma s.a.; dusmanilor, uneori tinand o lumanare cu flacara in jos;

- datul in aceeasi dimineata, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, in timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericesti sau parti din ele in practicile vrajitoresti, s.a.

Asupra acestor practici (ca si a altora de acelasi gen) merita sa facem cateva

Observatii:

1) ele sunt "traditii" locale, unele foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfantul Sinod (inca din 1952) si chiar de toti crestinii sanatosi;    

2) in general, au raspandire printre oamenii cxeduli, neinstruiti, grupati de obicei injurai unui om - initiatorul "traditiei" - care este ajutat de un "colegiu" (acestia ii asigura "capului" publicitatea si propovaduirea invataturilor si practicilor inventate de el);

3) in general, initiatorii sunt barbati care-si iau "libertatile" si prestanta de a inova mai usor (cad mai usor prada duhului rau care le ofera calitatea de "intelept", "mentor", "prooroc"); ei sunt de tipul psihopatilor si impostorilor;

4) in special femeile sunt atrase de asemenea "traditii" noi pe care le raspandesc automat, fara a se interesa de raportul lor cu traditia autentica a Bisericii Ortodoxe; ele apartin tipului ignorantilor si primitivilor in credinta;

5) in cazul cand initiatorul e preot hirotonit sau mai ales calugar (si eventual dintr-o manastire faimoasa), credibilitatea "traditiei" lui creste intre aderentii la ea si intre viitoarele victime;

6)  totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, avand mai degraba un fond pagan decat crestin, care reduc actul credintei  la un simplu rit mecanic si magic;                                          

7) folosindu-se de unele traditii bisericesti adevarate, "traditiile"   false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urma  fiind un motiv serios de sminteala pentru intelectuali si de  injosire a Ortodoxiei de catre sectanti;

8) ele submineaza unitatea liturgica si de credinta a intregii

Bisericii Ortodoxe romanesti, creand motive de disputa si chiar dezbinare si intre clerici si intre credinciosi;                           

9)  cei ce savarsesc "exercitiile" duhovnicesti expuse au  impresia ca, in mod automat, in viitor "le va merge bine",  creandu-si iluzii si sperante desarte;                                      

10) desconsidera Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, dand  intaietate practicilor acestea oculte, esentializand accesoriile si pierzand din vedere esentialul insusi;                               

11)  principala ofensa este adusa Tainei Sfintei Spovedanii,  intrucat oamenii uita ca din pricina pacatelor Dumnezeu ingaduie  incercarile si necazurile; de aceeasi diavolii ii poarta, pentru mandria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocaintei, nu;       

12) unii isi reduc intreaga viata religioasa la un lant de asemenea practici pe care-1 strabat inconstient (cu discernamantul adormit); au impresia ca sunt pe calea mantuirii doar facand aceste "exercitii", permitandu-si fapte imorale uneori, chiar pentru indeplinirea lor (exemplu: multe femei se inghesuie, se cearta chiar, ca sa ajunga sa le puna preotul Sfantul Potir pe cap);

13) cei ce devin dependenti de aceste tehnici ajung obsedati de scrupulozitatea lor, pierzandu-si libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, incrancenarea si ingustimea gandirii lor  pot duce la urmari psiho-patologice, mai ales in cazul persoanelor labile psihic;

14) in continutul lor nu respira duhul smereniei si al iubirii de oameni; nici o tehnica in sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugaciunii comunitare, a asumarii semenului in iubire; sunt "exercitii" individualiste si reduse la folosul propriu, care agraveaza boala secularizarii si a individualismului credintei si chiar a Bisericii insasi; aceasta consecinta este cea mai grava, caci "din cauza inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci" (Matei 24.12) si multi se vor abate de la adevarata credinta in forme de idolatrie pagana si vrajitorie;

15) incurajarea mai mult sau mai putin tacita de catre preoti a unor asemenea forme de fals misticism si practici necanonice este o dovada de decadere moral-religioasa, pe care insisi

credinciosii n-o pot tolera multa vreme, iar descoperirea neadevarului din ele va insemna atunci si o grava imputinare a increderii lor in autoritatea preotului si a religiei. Crestinismul, ca

religie a Adevarului, n-are nevoie, ba e profund periculos, sa fie sprijinit pe minciuni care se dezvaluie rand pe rand ca atare;

16) toate aceste forme eronate de evlavie trebuiesc demascate si prevenite prin catehizarea credinciosilor in dreapta si autentica credinta crestina, prin educarea unui discernamant

minimal care sa le permita oamenilor observarea si evitarea abuzului si a exagerarilor evlavioase.

 

Concluzii

 Ortodoxia pune totdeauna in lumina Adevarul ca Persoana, pe Mantuitorul Iisus Hristos si iubirea Lui de oameni prezenta intre credinciosi, in Biserica, in randuielile ei sfmtitoare si mantuitoare. Orice inovatie, orice abatere de la Sfanta Scriptura si de la Sfanta Traditie a Bisericii Ortodoxe, orice "traditie"  mistica sau practica, ce iese din cumintenia Ortodoxiei, este limpede straina de Duhul Adevarului si, deci, nu duce la Adevar, nu duce la mantuire. Mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restranse sau mai raspandite, formele eronate de evlavie (formele si practicile falsului misticism), inainte de a se incetateni ca "traditii", trebuiesc combatute si eliminate fara rezerve.

 

In confuzia generala a lumii de azi, cand valorile sunt amestecate si rasturnate in fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei carti trece aproape neobservata de lumea oficiala a culturii si spiritualitatii romanesti. Fara sa aiba binecuvantarea Bisericii "Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" ;  (1 Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizata in fata publicului cititor, cartea "Icoane facatoare de minuni si vindecatori din Romania", aparuta la Total Press in 1997, este o veritabila capcana pentru crestinul ortodox, care mai cauta uneori "semne si minuni" pentru intarirea sa in credinta. Initial, la vederea copertei, am crezut ca respectiva carte este o colectie nevinovata de marturii referitoare la interventiile minunate ale lui Dumnezeu. Deschizand-o, insa, am avut o mare surpriza; nu era nici pe departe ce parea la prima vedere.

 

 

26 Iulie 2012

Vizualizari: 29488

Voteaza:

Despre semne, minuni si vindecari paranormale 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Cristina David Postat la 2010-02-28 02:20

    Un articol care se adreseaza unor probleme de ordin religios si spiritual care ma preocupa in mod deosebit in momentul de fata. Multumesc din suflet parintelui Adrian si parintelui Mihail

  • adriana adamPostat la 2009-07-13 18:16

    Extraordinar acest articol,f bun,raspunde la multe intrebari legate de credinta adevarata !

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.