Martiriul - marturisirea credintei in viata bisericii

Martiriul - marturisirea credintei in viata bisericii Mareste imaginea.

Martiriul, asa cum este inteles astazi in Biserica crestina, este moartea pentru credinta crestina. Desi in intelegerea biblica primara moartea nu este inclusa in sensurile cuvantului martiriu (martirein, martiria, martirion) totusi experienta martiriului include si experienta mortii. Inceputul istoriei acestei experiente poate fi gasit in Noul Testament, iar mai tarziu in secolul doi era exprimata deja realitatea ca martirul era acela care prin moartea sa hotarata prin credinta, o moarte insa cauzata de dusmanii credintei, ia asupra sa o frumoasa marturisire ca marturie fidela a credintei in Hristos. De atunci si pana astazi martirul este marturisitor prin moarte. Aceasta scoate in evidenta faptul ca marturisirea si moartea au fost vazute in crestinism in legatura lor interioara.

Pentru a intelege mai bine trebuie sa stim ce este moartea. O astfel de intelegere insa trebuie sa aiba in vedere faptul ca taina mortii se concentreaza in taina martiriului si face pe aceasta insasi o taina. Moartea este o fapta a libertatii omului chiar daca ea se prezinta ca un fenomen indisponibil pentru om. Modul in care omul moare, cum intelege moartea, este legat de hotararea libertatii sale. El traieste moartea nu numai ca ceva indisponibil, ci ca ceva ales.

Omul este astfel liber sa se manifeste fata de moarte in viata sa muritoare. El este insa solicitat sa spuna cum vrea sa faca aceasta, deoarece isi vede sfarsitul de-a lungul intregii sale vieti. intrebarea care se pune este astfel cum intelege omul sfarsitul lui, caci el nu poate sa mearga spre sfarsitul vietii lui decat in libertate. In viata obisnuita, omul nu-si pune nici o intrebare teoretica despre moarte, insa traieste in mod tacut intr-o libera convingere ca in viata isi intelege si moartea.

Din punct de vedere crestin, trebuie vazut care este intelegerea corecta a acestei fapte ultime a omului, care este moartea, si daca omul se indreapta spre sfarsit ca moarte sau ca implinire. In legatura cu acest aspect, Karl Rahner vorbeste de o libertate impusa, pe care omul poate sa o urasca sau pe care nu o voieste. De aceea omul ar trebui sa-si ia libertatea sa liber si nu constrans, ar trebui s-o iubeasca, sa aiba curaj pentru ea. "El ar trebui sa primeasca moartea liber, sa existe liber intr-o libertate spre moarte. Cand omul se teme de moarte cu vointa surda de viata a animalului, se ascunde de ea, se asociaza cu teama vitala a fiintei in fata suferintei nu este inca omul care trebuie sa fie."

Pentru Rahner libertatea aceasta nu trebuie sa fie numai o libertate pentru moarte, ci pentru un sens, adica sensul existentei. De aceea omul nu trebuie sa mearga spre moarte ca sfarsit pamantesc al existentei, care este implinirea vidului, scurgere a vietii in nonsens, ci catre o moarte care este adevarata implinire a existentei.

Aceasta nu poate sa aiba loc decat prin credinta, caci moartea este o cadere si numai prin credinta caderea aceasta poate fi inteleasa ca o cadere in mainile Dumnezeului Celui viu care este Tatal. Interpretarea aceasta afirmativa a mortii, arata Rahner, ca dispunere peste intregul vietii ce poate avea loc prin harul lui Hristos, are in vedere faptul ca in ordinea intunericului lumii, intregul vietii poate fi stapanit numai prin harul lui Dumnezeu, prin care omul nu mai moare moartea lui Adam, ci moartea lui Hristos, caci numai aceasta moarte ne-a adus acest har.

Afirmatiilor acestora juste ale lui Rahner trebuie adaugate cele privitoare la libertatea omului facute de Parintii rasariteni. prin care acesta poate intampina si moartea nu este libertatea unei naturi umane luate in sine-insasi, ci a unei naturi configurate de harul lui Hristos prin Duhul Sfant.

Sublinierea acestui adevar este necesara pentru a arata in cadrul marturisirii martirice ca puterea libertatii spre marturisire si in moarte ii vine omului nu exclusiv din natura lui, ci din ajutorul puterii dumnezeiesti aflata in el de la inceput, adica din har, ca "ceva mai mare ca el (omul n.n.)", cum corect afirma Vladimir Lossky.

Aceasta realitate o arata in Omilia I la Sfintii Macabei si la maica lor prin aducerea in fata a imaginii paralele a organizarii de intreceri atletice si a luptei dusa de Sfintii Macabei si de mama lor. Organizatorii de intreceri atletice, spune Sfantul Ioan, considera ca motiv de foarte mare lauda aducerea in stadion la intreceri a atletilor tineri cu trupuri armonioase si pline de sanatate. In lupta Sfintilor Macabei, deschisa de Hristos, dimpotriva, nu sunt adusi de El in lupta atleti tineri si robusti, bazati pe puterea naturii lor, ci "niste baieti" si odata cu ei "un batran" si "o femeie batrana, mama baietasilor":

"- Ce este asta, Stapane? Duci in stadion ca sa lupte oameni cu varsta subreda? Cine a mai auzit sa lupte o femeie atat de batrana? - Nimeni nu a mai auzit. Dar Eu am sa va incredintez chiar prin fapte, ne raspunde Hristos, ca e cu putinta acest lucru strain, nou si nemaiauzit. Eu nu sunt un organizator de lupte ca aceia, ca sa las totul in puterea celor ce se lupta. Eu stau langa ei, ii ajut; le intind mana atletilor Mei si cea mai mare parte din faptele lor de vitejie se datoreaza ajutorului Meu."

La luptele atletice din stadion, arata Sfantul Ioan, se cauta si varsta, si firea, si vrednicia. in lupta martirilor insa, stadionul este deschis tuturor oamenilor, de orice conditie, varsta sau fire, deoarece puterea lui Hristos se desavarseste in slabiciune (II Corinteni 12, 9). "Cand copiii si batranii au o tarie mai presus de firea lor, atunci se vede lamurit prin toate acestea harul lui Dumnezeu care lucreaza prin ei."

Lucrarea harului o arata Sfantul Ioan si in cazul mamei Macabeilor, a carei mucenicie sau suferinta pentru martiriul fiilor a fost mai mare decat mucenicia copiilor. In sufletul mamei, Sfantul Ioan vede un intreit foc: focul pe care-l aprinsese tiranul, focul pe care-l aprinsese dragostea de mama si focul pe care-l aprinsese Duhul Sfant. Datorita dragostei de mama sufletul ei ardea mai mult decat copiii in martiriu, insa se stapanea datorita credintei: "Glasul sangelui se lupta cu harul; si biruinta a fost a harului. Credinta a biruit glasul sangelui, focul a biruit focul, focul cel duhovnicesc pe cel firesc si pe cel aprins de cruzimea tiranului."

Spre deosebire de moartea din viata obisnuita, in care omul nu mai dispune de el insusi si de faptele sale, a credintei lui arata o moarte care ne descopera natura ei, in care putem cunoaste cum a murit acesta. Este o moarte in care se descopera ceea ce se petrece in ea, fiind o moarte buna, deoarece in ea adevarul interior si aparitia coincid. O astfel de moarte este o marturisire buna dupa modelul suprem al marturisirii lui Hristos Care "a marturisit marturisirea cea buna" (I Timotei 6, 13).

In moartea martirica, Rahner vede petrecandu-se ceva mai mult decat in alta moarte, care, datorita provocarii ei de catre o forta din afara poate fi evitata. Dimpotriva, moartea crestina este primita liber: "Nimeni nu-mi ia viata, eu insumi o dau". Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care "n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic". De aceea "s-a dat pe sine osandirii": "Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez."

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh: "Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere."

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul : "Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia."

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar: "Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului." Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si "a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian".

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, monatanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa "De fuga". Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor.

Impotriva montanistilor, Biserica foloseste textul scripturistic de la Matei 10, 23 "Cand va urmaresc pe voi in cetatea aceasta, fugiti in cealalta." Retragerea voluntara insotita de confiscarea bunurilor este numita de Sfantul Ciprian de Cartagina (De lapsis, 8) a doua treapta a martiriului. Privitor la locul de la Matei 10, 23, Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza un aspect important ce priveste raportul natura-har in marturisirea credintei.

Accentul nu este pus unilateral pe lucrarea harului lasand in umbra contributia naturii umane sau nemaifacand-o vazuta pe aceasta, ci este scoasa in evidenta si lucrarea naturii in colaborare cu harul: "Vezi - spune Sfantul Ioan -, ca Domnul nu ingaduie totul harului, in orice imprejurare, ci porunceste ca si ucenicii Lui sa-si aduca si ei partea lor. "Daca va temeti, fugiti!" le spune El. Aceasta a aratat prin cuvintele "Fugiti" si "Nu va temeti!" (Matei 10, 28). Nu le-a poruncit ca ei sa fie cei dintai care sa fuga, ci sa plece atunci cand sunt prigoniti."

In Biserica primara, pe langa multimea nenumarata de martiri care prin lucrarea harului dumnezeisc au primit puterea sa-si dea liber viata pentru marturisirea lui Hristos, accentul s-a pus pe pregatirea sufleteasca permanenta pentru marturisire. Aceasta o arata Origen care vorbind de martiri trimite la locul scripturistic din Apocalipsa 6, 9 unde Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spune ca ei au fost injunghiati pentru numele Domnului Iisus langa altar. Cel ce sta langa altar, arata Origen, indeplineste slujbe preotesti ce constau tocmai in a se ruga pentru pacatele credinciosilor (Levitic 4, 20).

Lipsa martiriului este vazuta de Origen ca lipsa a iertarii pacatului: "Tare ma tem ca de cand nu mai sunt martiri si s-au suprimat jertfele sfintilor, aduse ca victime pentru pacatele nostre, noi nu mai obtinem iertarea pacatelor. Nu mai suntem vrednici sa fim persecutati pentru Hristos, nici sa murim pentru numele Fiului lui Dumnezeu."

Cu toate acestea, Origen arata ca martiri sunt deja mereu cei care sunt pregatiti sufleteste dand marturie prin constiinta lor: "Totusi nu ma indoiesc ca in aceasta vreme, aceia pe care Domnul sigur ii cunoaste si care stau inaintea Lui sunt deja martiri, prin marturia constiintei lor, fiind gata, daca li se cere, sa-si verse sangele lor pentru numele Domnului Iisus Hristos. Si nu ma indoiesc ca sunt si azi unii care-si iau crucea si-L urmeaza (Matei 16, 24)."

Martiriul continua astfel in viata interioara a crestinilor sub forma mortii fata de patimi sau de omul cel vechi care la randul ei se hraneste din puterea mortii lui Hristos fata de pacat si prin aceasta a biruintei Lui asupra mortii ca urmare directa a pacatului. Biruintele din viata spirituala a crestinilor sunt reflectarea biruintei mortii si invierii lui Hristos in martirii marturisitori si a lucrarii Duhului Sfant prin care acestia sunt condusi tot spre o "jertfire" a vietii primind astfel harul innoitor al Duhului, dupa cuvantul lui Diadoh al Foticeii: "Da sange si ia Duh".

Indemnul spre un astfel de martiriu este adresat tuturor crestinilor si toti au puterea de a-l implini. In mod special insa, el este pus in practica de monahism si de aceea in viata Bisericii monahismul a primit numele de "martiriul negru".

Lector Doctor Vasile Cristescu

08 Iunie 2012

Vizualizari: 6000

Voteaza:

Martiriul - marturisirea credintei in viata bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE