Refrigerium in mitologia si in istoria poporului roman

Refrigerium in mitologia si in istoria poporului roman Mareste imaginea.

 

"Refrigerium" in mitologia si in istoria poporului roman

 

De origine latina, termenul "refrigerium" (refrigero, - are = a (se) racori, a se raci) este legat de practicile ritualului funerar, care se intal­neste mai la toate popoarele, din timpuri imemoriale.

 

In revista "Zalmoxis" (I, 1938, p. 203-208), Mircea Eliade a publi­cat in limba franceza un articol : "Locum refrigerii...", in care, recenzand lucrarea arheologului francez Andre Parrot, Le "Refrigerium" dans l'au - dela" (Paris, 1937), a adus in plus importante consideratii si re­ferinte privind valoarea documentara ce-o reprezinta "refrigerium" in istoria religiilor.

 

Lucrarea recenzata cuprinde in patru capitole conceptiile despre "refrigerium" in lumea Babilonului, in Anatolia si Siria, in Palestina, in Egipt si in paleocrestinism, care se rezuma la constatarea ca in toate religiile s-a purtat o deosebita grija ca sufletul defunctului sa nu su­fere de sete in lumea "de dincolo", setea fiind cea mai chinuitoare du­rere clin cele indurate de om. Cum defunctul urmeaza, in credintele popoarelor, existenta sa terestra si in lumea de dincolo, trebuiau sa i se asigure mijloacele concrete sau simbolice din aceasta viata. Lucrul cel mai imperios care trebuia asigurat defunctului era ca el sa nu sufere de sete. Libatiunile au avut in Mesopotamia si mai ales in Egipt o mare importanta pentru viata "post mortem". In Mesopotamia si in Egipt mai ales se construiau mici conducte sau fantani pentru a facilita dirijarea apei de la orice distanta posibila spre fundul mormintelor.

 

Acest "abreuvage" ( = adapare, racorire), mentioneaza Mircea Eliade, este cunoscut de mult ca are un sens religios, apa fiind conside­rata substanta vitala prin excelenta, iar cel care "bea" participa la rea­litate, la viata.

 

Dupa Andre Parrot, care insista asupra importantei concrete a ele­mentului "abreuvage", infernul, ca si pamantul celor in viata, este o regiune cu mari calduri si apa este necesara vietii fizice ca ea sa fie intretinuta si prelungita la infinit. Aceasta credinta se constata in spe­cial la popoarele ce locuiesc in tari insorite si in deserturi. Oamenii si-au reprezentat intotdeauna infernul ca totalitatea suferintelor pamantesti.

 

Referindu-se la crestinism, Andre Parrot mentioneaza locul cunoscut din parabola "Bogatul nemilostiv si saracul Lazar" (Luca, XVI, 14-31), cand bogatul nemilostiv chinuindu-se in iad "a vazut de departe pe Avraam si pe Lazar in sanul lui. Si el, strigand, a zis : Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie" (Luca XVT, 23-24).

 

In legatura cu aceasta pericopa evanghelica s-au formulat si ruga­ciunile la pomenirea sufletelor mortilor, ca si randuiala crestina de a im­parti apa pentru morti. In cultul catolic, in cadrul missei se rosteste ru­gaciunea de iertare : "Ipsis Domine et omnibus in Christo quiescentibus, locum refrigerii, lucis et pacis, ut indulgeas, deprecamur". In cultul or­todox, rugaciunea de iertare are formularea : "Insuti, Doamne, odihneste sufletul adormitului (N) in loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea". In limba romana, "locum refrigerii", este redat prin expresia "loc de ver­deata", care trimite, dupa parerea noastra, la cunoscutele "Campii elizee".

 

In folclorul traditiilor religioase, mentioneaza Mircea Eliade, se disting doua stadii in conditia "post mortem" : supravietuirea si nemu­rirea. Sufletul defunctului "supravietuieste" catva timp (pana la o noua reincarnare, pana la o ultima judecata), dupa care el ori piere, ori isi castiga ca in crestinism nemurirea. Dar supravietuirea sufletelor semni­fica in aproape toate religiile prelungirea larvara a existentei umane "care este dureroasa", "dramatica". Aceste "suferinte" si aceste "drame" sunt exprimate intotdeauna in termenii experientei umane in modul cel mai concret. In nordul Europei, de exemplu, unde suferinta umana se traduce in termenii "temperaturii scazute" (frig, ger, mlastina inghe­tata), numele infernului este "gwern" (= mlastina) si cele mai frec­vente epitete sunt: oer, oerfel (= frig) sau rhew (= gheata).

 

In timp ce in Orient si in Europa sud-estica cultul mortilor este bogat in libatiuni racoritoare, scandinavii cunosc o Walhalla unde raz­boinicii morti se incalzesc band lichioruri ametitoare, servite de Walkyri.

 

Citind pe Ananda Coomaraswamy, care a aratat, pe baza unei bo­gate documentatii arheologice si literare, valorile simbolice si metafizice ale apei in cultura indiana si indo-mesopotamiana, Mircea Eliade re­tine observatia ca defunctul se reintoarce intr-un stadiu larvar foarte aproape celui al "semintei". Aceasta nu insa in sensul concret, agri­col, cum se intalneste in Egipt sub influenta religiei asiriene. In afara de sensul "agricol" pe care il au libatiunile funerare in unele religiuni, se poate vorbi, afirma Mircea Eliade, de stadiul larvar intr-un sens mult mai general. Defunctul se reintoarce intr-un stadiu amorf (cu ex­ceptia "eroilor", mortii pierd memoria, "personalitatea", ex. Odiseea, XI). Din aceasta ratiune poate se obisnuieste inmormantarea defunctului in unele locuri si gol, dezbracat, adica, liber de toate "formele", de toate "limitele". Solidarizarea magica sau mistica (ex. botezul in semnificatiile sale precrestine, de initiere) a omului cu apa, ii confera posibilitatea noua de "germinare" intr-o "noua nastere".

 

Apa are pretutindeni acest sens general de stadiu primordial, bogat in virtuti germinative. Apele au precedat creatiunea. Cosmosul a prins forma pe si deasupra apelor (Ex. simbolul lotusului in iconografia indiana). Defunctul poate fi considerat deci ca o reintoarcere la unele stadii amorfe. In momentul decesului, corpul si apoi sufletul omului se detaseaza definitiv pentru a se reintoarce la stadiul sau preformal. Libatiu­nile funerare au ca scop sa faciliteze si sa asigure aceasta dezintegrare a defunctului in conditia primordiala, amorfa, "virtuala", care o simbo­lizeaza apa. Aceasta dezintegrare este compensata printr-o nadejde po­zitiva in o mai buna reintegrare in Osiris, Adonis, Dionisos etc, realizand un stadiu suprapersonal. Aceasta supraviata nu mai este nici ade­varata moarte si nici nemurire. In sens magic, apa care calmeaza setea defunctului opreste experienta sa, il ajuta sa moara in mod real, sa se detaseze definitiv de conditia umana (p. 207). In conditia umana, sufe­rinta, intr-un cuvant toata "experienta" traita in istorie a fost peste tot exprimata prin sete. Mesajele religioase au linistit, au potolit setea de viata a oamenilor. Culmea suferintei umane a fost intotdeauna exprimata prin "sete". Omul a suferit intotdeauna, fiind insetat de adevar, de bine, de frumos si iubire, de Dumnezu. Apa, in semnificatia sa mitica, readuce pe om la un stadiu de nondiferentiere, amorf, de "samanta" si il ajuta sa se nasca din nou, il linisteste si-i opreste in acest stadiu durerea sa. Se poate spune, fara paradox, afirma Mircea Eliade, ca numai dupa ce a ajuns in "refrigerium", si s-a adapat pana la satietate, defunctul moare in mod real (p. 208). Raportand cele expuse de Mircea Eliade la doctri­na crestina, amintim de citatul din Evanghelia lui Ioan, XII, 24, inscris si pe soclul statuii lui Dostoievschi din cimitirul manastirii Uspenski din Leningrad : "Adevar, adevar zic voua : bobul de grau, cand cade in pamant, de nu va muri, ramane singur ; iar daca va muri, multa roada aduce".

 

Acesta este cadrul larg, documentar al problemei "refrigerium" in istoria religiilor. In acest cadru, care este specificul propriu raportat la spatiul romanesc, adica la mitologia si istoria poporului roman ? Un studiu special consacrat acestei teme se impune, fiind legat de unele aspecte discutate ale mitologiei si istoriei vechi a poporului roman, dupa cum vom arata in continuare.

 

Vom aduce in discutie mai intai folosirea apei in ritualul funerar la poporul roman cu semnificatia ce se desprinde, in legatura si cu unele descoperiri arheologice geto-dacice despre care se poarta inca discutii.

 

Apa este folosita in ritualul funerar la romani, care priveste mai intai persoana defunctului, din momentul decesului si pe o perioada, de obicei, pana la 7 ani, si apoi este folosita pentru grupul defunctilor pe familii, pe neamuri, la sarbatori anuale, care le sunt consacrate in mod special, numite "sambetele mortilor" sau "sambetele mosilor", cunos­cute cu numele de "mosi", pe anotimpuri, mosii de primavara, de vara, de toamna si de iarna.

 

Cum afirma F. Cumont, "nimic nu este mai tenace decat conceptiile referitoare la cultul mortilor, nimic nu se conserva cu mai mare persis­tenta de-a lungul generatiilor ca obiceiurile funerare. Continuitatea este asigurata". Acest adevar al continuitatii romanesti se oglindeste cu evidenta in cultul funerar la poporul roman, in care "apa" ocupa un rol primordial.

 

Referindu-ne la actele individuale in ritualul de inmormantare, amintim ca atunci cand cineva a decedat, i se face indata "scaldatul". Ca si apa de la botez, apa aceasta se arunca la un loc curat, de obicei pe iarba sau in gradina de flori.

 

In Transilvania, ma refer in special la tinutul Zarandului, la satele de pe valea Crisului Alb : Blajeni, Buces, Mihaleni, Dupa Piatra, Zdrapti si altele, de unde am cunostinte personal din anii 1943-1946, slujba inmormantarii se oficiaza in casa decedatului si incepe cu sfintirea apei, "sfestania". Preotul stropeste cu aghiasma casa, cosciugul, mortul si pe cei de fata, amintind vechile lustratii dupa care urmeaza slujba inmor­mantarii, iar la sfarsit are loc "masa de despartire", "pomana mortului", amintind de "ospatul funerar". In timpul mesei, pe cosciug se pune o oala cu apa proaspata si o strachina cu mancare, de obicei cu varza fiar­ta. La cimitir, oala cu apa si strachina cu mancare sunt asezate in mormant. Este de retinut ca, ceasca si strachina se intalnesc in necropolele geto-dacilor pana astazi, si ele simbolizau "obiectele sacre cu care dece­datul trebuia sa participe in cer la ospatul nemuririi". Pe drum, de la casa mortului si pana la cimitir, cum mentiona din aceasta zona de pe valea Crisului Alb, din Zarand, in secolul trecut si Teofil Francu, in "Raspunsuri la chestionarul istoric, partea a II-a, Transilvania - Banat", al lui Nicolae Densusianu, acolo unde se fac opririle, de obicei la raspantii sau in fata troitelor, si cand preotul rosteste "ectenia de morti" si citeste evanghelia, se varsa apa la fiecare oprire, iar o femeie care poar­ta in desagi colacei cu numar impar, numiti pisarasi, ii imparte la copii, cu cate un ban "sa aiba mortul pentru trecerea vamilor". Totodata se duce si o oala cu apa sfintita la sfestania din casa si acolo unde preo­tul se opreste si citeste evanghelia, oala se pune la picioarele mortului, si stropeste de obicei in cele patru puncte cardinale, boii din jug si cosciugul mortului. Cand se ajunge la mormant, oala se pune in mormant. In alte parti, si aceasta aproape pretutindeni in tara, pe drumul spre cimitir, unde sunt cismele, se lasa sa curga apa pana trece corte­giul mortuar, iar unde sunt puturi sau fantani se scoate apa, se toarna in jgheab si se varsa pe drum inaintea cortegiului mortuar. Se obisnuieste ca si peste mormantul acoperit sa se toarne la sfarsit cate o oala de apa, cu formula "sa fie de pomenirea sau de usurarea sufletului lui (N)".

 

Gh. F. Ciausanu mentiona datina in Oltenia de a se purta o oala cu apa proaspata inaintea celui mort, datina pe care o aveau si roma­nii. Folosirea apei in asemenea momente cu sensul mitologic de a po­toli setea sufletului drumetului fara intoarcere este atestata in nume­roase culturi, si ea s-a aflat si la romani, ca si la geto-daci, si pana as­tazi la urmasii lor. Cum credinta este "atat de frecventa ca sufletul mor­tilor umbla sase saptamani de zile in jurul casei", urmasii mortului au grija, cum spunea Teodor Burada, ca trei seri de-a randul sa aprinda tamaie in locul unde mortul si-a dat sufletul si sa se puna acolo si o ulcica cu apa sau vin, o bucata de paine si toiagul aprins, adica lumina de ceara, impletita, cat statul mortului. In alte parti din tara, ulcica cu apa si ceva mancare se pun zilnic, fie la streasina casei, fie la geam sau chiar dupa usa timp de 40 de zile. In unele parti din Transilvania, dupa inmormantare, rudenii ale mortului se duc dis-de-dimineata la mormant si-l stropesc, cu apa adusa intr-un ulcior sau donita, il tamaiaza si apoi aprind "privighetoarea" sau toiagul de ceara. De fapt, acest obicei, din cate cunoastem personal, se practica si in judetele Ar­ges, Olt, Valcea, Gorj si Mehedinti. O practica, legata de cultul morti­lor la romani in legatura cu "refrigerium" este "slobozirea apelor", cu­noscuta din descrierea amanuntita a folcloristilor nostri inca din seco­lul trecut, in special de Simion Florea Marian si Teodor T. Burada. Simion Florea Marian arata ca la romani este datina ca, in aceeasi zi in care s-a facut inmormantarea, si anume nemijlocit dupa comandare, sa se randuiasca o fata ca sa duca apa pe la case in decurs de sase saptamani pentru sufletul celui mort.

 

Aceasta ducere sau carare de apa se numeste cu un termen poporal "slobozirea apei sau a apelor".

 

De fapt, ducerea apei; numita in popor "caratul apei", si "slobozitul apelor" sau "dezlegarea apei", care are loc cu un ceremonial aparte la 40 de zile de la deces, sunt doua momente distincte.

 

Fata care si-a luat misiunea sa care apa mortului sase saptamani are grija, spune Simion Florea Marian, ca fiecare galeata de apa sa fie in­semnata pe raboj (astazi se obisnuieste hartia si creionul, n.n.) pana se implineste numarul de 80 (astazi se obisnuieste numarul de 40, n.n.), cat are datoria sa duca.

 

Cand s-au implinit cele sase saptamani, si anume in ziua cand se face a doua pomana pentru mort, de obicei sambata, "mama, sora, vara sau o alta femeie a casei ia o azima de paine calda, un cocos negru sau o gaina neagra, carbuni de foc intr-un ciob, peste care se pun cateva boabe de tamaie, precum si o basma sau un testimel in care se pun la un colt cativa bani, iar la altul o lumanare de ceara si se duce la fantana (sau la o cismea, la un put, la o apa curgatoare, n.n.). In locul basmalei sau testimelului se ia panza pentru o rochie sau fusta, dupa posibilita­tile urmasilor decedatului. Fata care a carat apa mortului "se duce mai inainte la fantana si umple jgheabul de apa sub motivul ca daca cumva s-o mai fi uitat vreo galeata, sa fie umpluta acum. Femeia de casa ve­nind la fantana se asaza la margniea jgheabului cu apa, iar in partea opusa, adica in cealalta parte a jgheabului, sta caratoarea si martora sa", care o intreaba de trei ori daca a adus cele 80 de galeti (sau 40 de galeti) de apa si aceasta raspunde ca le-a adus, si la intrebarea cu ce dove­deste, aceasta ii arata rabojul pe care le are insemnate si le numara, iar la sfarsit frange rabojul si-l arunca pe apa. "Cand ispraveste cu mar­turisirile tamaie apa de trei ori si da caratoarei obiectele mai sus ara­tate". Acolo unde sunt ape curgatoare, rabojul frant, de care se lipeste o lumanare, in alte parti intr-un ciob de oala, strachina de pamant sau alte obiecte plutitoare, in care se adauga si un colacel, se randuieste celui decedat si se lasa in curgerea apei, numita si "apa simbetei". Ce­remonialul este insotit adesea si de bocet, ca in Oltenia, de exemplu, si in Banat, de unde Teodor T. Burada ne-a pastrat un emotionant bocet din com. Picinis.

 

In unele parti ale Transilvaniei mentioneaza Teodor T. Burada, "pentru ca mortul sa nu patimeasca de foame si de sete pe cealalta lu­me, este asemenea datina ca sa se dea de pomana apa, care o cara cate o femeie in numele lui, de la vreo fantana la o casa, in timp de un an".

 

In Muntii Apuseni, dupa inmormantare, mostenitorii mortului "cara pausu in timp de sase saptamani si, in fiecare zi, duc apa intr-o donita sau urcior, pe care il pun in drum pe unde nu e apa, ca sa bea trecato­rii". Teodor T. Burada adauga : "Pe la multe case, care sunt la drum, am vazut in calatoria mea prin munti, spre orasul Abrud, agatate ulcioa­re noua pline cu apa, pentru ca trecatorii sa aiba ce bea si, intreband pe batrani pentru ce fac aceasta, mi-s-a raspuns ca pentru sufletul mor­tului".

 

Am constatat si personal cele relatate de Teodor T. Burada in vara anului 1943 in com. Blajeni, satul Cris, jud. Hunedoara, cum pe tul­pina unui cires rotat de la marginea drumului satului, incarcat de ci­rese coapte era agatata o donita cu apa de izvor proaspata si deasupra ei era batuta in cuie o tablita de scandura de brad pe care era scris cu creion chimic vizibil invitatia de a servi cirese si rugamintea : "Po­meniti pe parintii nostri, Ion si Flurie". Asemenea datina era folosita si in comunele vecine din tinutul Zarand.

 

Am cautat sa prezint aceste datini, fiindca ele ne ajuta sa intelegem o dezbatuta problema arheologica, interpretarea inscriptiei de pe va­sul de lut de la Gradistea Muncelului (Sarmizegetusa Regia) : Decebalus per Scorilo.

 

Traducerea in limba romana a inscriptiei respective de pe vasul descoperit in sapaturile arheologice din 1954 la Gradistea Muncelului de sub conducerea lui C. Daicoviciu constituie inca o problema contro­versata, cum o dovedeste ultimul cercetator al problemei, D. Protase, care afirma ca "mult discutata inscriptie - stampila este de citit Decebalus per Scorilo (fecit) = Decebal prin Scorilo (a facut vasul)". Dupa cum s-a observat inca de la descoperirea si publicarea vasului respec­tiv, el nu avea un caracter utilitar, ci unul de cult. Dupa Constantin C. Petolescu, vasul "servea fie la indeplinirea unui ritual legat de cultul mortilor, fie mai degraba drept capac de urna funerara". In legatura cu descoperirea vasului, Ion Horatiu Crisan a aratat ca : "In cladirea poligonala de la Gradistea de Munte s-au descoperit doua vetre de foc. Una dintre ele avea suprafata ornamentata cu doua cercuri concentrice adancite si in jurul ei s-au gasit fragmentele vasului cu inscriptia. "Decebalus per Scorilo". Atat vasul cat si vatra trebuie sa fi avut un rol de cult". Precizarea este importanta, ca si mentiunea ca in jur nu s-au gasit urme de urna, ca vasul sa fi putut servi de "capac". Vasul avand un caracter de cult este firesc ca si inscriptia de pe el sa fi avut un caracter tot de cult, o inscriptie votiva, cu intelesul votiv, cum am cau­tat sa aratam si cu alt prilej. Forma vasului este a unei mari palnii conice, asemanator cupelor de argint dacice, cu varful ascutit si cu gura foarte larga, avand muchea buzei mult ingrosata si rotunjita, inalt de 0, 73 m, diametrul gurii 1, 26 m, diametrul bazei 0,06 m, grosimea buzei ele 0,06, cu patru orificii care strapung baza buzei. Sub buza au fost apli­cate pe pasta cruda, inainte de ardere, patru stampile in relief, asezate simetric la distanta de 0,45 m una de alta. Stampilele sunt alcatuite din doua parti deosebite. Pe una se citeste in caractere latine (rasturnate) numele DECEBALUS (intr-un cartus), iar pe cealalta (in alt cartus) PER SCORILO. Vasul nefiind intreg, din cele patru stampile s-au pastrat nu­mai doua intregi, iar din a treia numai prima parte : DECEBALVS. Lip­seste portiunea unde in mod normal ar trebui sa fie cea de a patra pereche de stampile.

 

Pentru vasul cu inscriptie descoperit la Gradistea Muncelului si da­tat din a doua jumatate a secolului I e.n., cum afirma arheologul I. H. Crisan, nu se cunoaste, deocamdata, nici o analogie in ceramica daco-getica, atat din interiorul cat si din afara arcului carpatic, incat poate fi socotit un unicum in cadrul ceramicii daco-getice. Forma lui se intalneste in lut sau in argint in tezaurele dacice, insa in proportii mult mai mici. Vasul de la Gradistea Muncelului nu se intalneste nici in cadrul repertoriilor de forme ceramice grecesti, celtice sau romane ce se cu­nosc, ceea ce dovedeste ca este un produs propriu si specific al daco-getilor. Dimensiunile mari ale vasului, ca si forma sa care nu poate sta in picioare decat cu ajutorul unui suport, duc la concluzia ca vasul a constituit o piesa rituala, in legatura cu religia dacilor, neavand o utilizare practica in viata cotidiana si, "este posibil ca tocmai datorita utilizarii lui in legatura cu cultul religios sa fi fost si stampilat".

 

Vasul cu inscriptia stampilata a starnit interes, discutii stiintifice si controverse, care nu sunt inca incheiate.

 

Incercarile de interpretare si de "traducere" a acestei formule epigrafice se grupeaza in jurul a doua solutii in ceea ce priveste idiomul in care este redactata si scrisa stampila : daco-getica, cu traducerea "Decebal fiul lui Scorilo", acest Scorilo fiind identic cu Coryllus men­tionat de Iordanes in lista dinastilor daci si cu Scorylo, dux Dacorum, mentionat de Frontinus, traducere facuta initial de C. Daicoviciu, ac­ceptata apoi si de alti istorici si filologi, care considera cuvantul per a fi de origine dacica, inrudit cu latinescul puer, si care se intalneste intr-o serie de nume traco-dacice. Acceptata un timp, ipoteza daco-ge­tica a fost respinsa de alti istorici, care au considerat-o romano-latina, un text epigrafic integral latinesc, avand deopotriva roman si scrierea (literele) si continutul lingvistic, fiind vorba de o marca de olar, Dece­bal (eventual identic cu regele) ar fi fost proprietarul unui atelier in care a fost confectionat vasul, iar Scorilo un mester ceramist, consi­derat de unii ca probabil un sclav mestesugar (sau libert), un figulus, modelul fiind stampilele in cartus de pe asa-zisele vase aretine romane, cunoscute si in asezarea de la Gradistea Muncelului, intrucat influenta romana patrunsese de mult pe teritoriul Daciei. I. I. Russu afirma:

 

"Prima eventualitate (text in "limba geto-dacica") azi nu mai este de luat in considerare, lipsita fiind de baza stiintifica si comparativa, ca un produs de iz romantic al primei entuziasmari a descoperirilor... Daca se poate admite ca Decebalus era subiect al foarte scurtei si elipticei "propozitii epigrafice" daco-romane, aceasta ar fi de intregit "Dece­balus (fecit) per Scorilo". Nepotrivirea cazului cerut de per (care se construieste cu acuzativul in latina corecta "clasica"), aici in mod gre­sit numele este pus la dativ - ablativ (Scorilo, daca nominativul lui era in -us si nu e nominativul in -o, la decl. III-a), nu poate sa consti­tuie piedica in calea considerarii intregii inscriptii ca un text integral latinesc".

 

K. Horedt a admis ca pentru caracterul latin al inscriptiei de la Gradistea Muncelului pledeaza si literele latine si terminatia latinizanta a numelui lui Decebal. In aceasta situatie, atunci; per insemneaza "prin" si indica lucrarea vasului prin olarul Scorilo care stia de undeva ca ro­manii obisnuiau sa stampileze vasele in acest fel. Pe baza analogiilor romane, conclude K. Horedt, inscriptia s-ar putea traduce astfel : "(Ofi­cina regelui) Decebal. Prin Scorilo (a fost lucrat vasul)". Se iveste insa dificultatea ca numele lui Scorilo nu sta la acuzativ, cerut de propo­zitia per, dar nici la genitiv, cum ar trebui sa fie, daca in limba dacica per ar insemna, "fiu". Punctul vulnerabil al argumentatiei, in ipoteza ca inscriptia ar fi latina, subliniaza K. Horedt, este deocamdata faptul ca in locul obisnuitului fecit se foloseste "per". Constantin C. Petolescu traduce inscriptia cu "Decebalus pentru Scorilo" si o pune in legatura cu ritualul de inmormantare la geto-daci. Traducerea prepozitiei per cu pentru a fost respinsa de la inceput, ca arbitrara, de C. Daicoviciu ca si de H. Daicoviciu, care au respins si traducerea cu prin din mo­tive gramaticale, fiindca aceasta prepozitie cere cazul acuzativ, ca si din cauza lipsei unor analogii convingatoare.

 

Interpretarea inscriptiei cu traducerea prepozitiei latine per in ro­maneste prin, cum am mai aratat, ridica insa obiectiuni. Prepozitia per (cu acuzativul) are mai multe traduceri, in numar de opt, dupa dic­tionarul latin-francez al lui L. Quicherat - A. Daveluy, din care, Dic­tionarul latin-roman (ed, 1962) retine 5 traduceri, si nu ne putem, opri numai la prima traducere : prjn, cu sensurile : in, in mijlocul, pe (a travers, entre, parmi, par, dans, le long de). Nr. 5 indica traducerea : in numele, cu acest sens prepozitia fiind folosita in special in invocatii si in rugaciuni, cum avem in formula cultica cunoscuta : per deos immortales = in nome degli dei, per gli dei immortali.

 

Cu sensul prepozitiei per = in numele, in cinstirea, inscriptia o traducem ca o invocatie cultica, aplicata pe un vas cultic, astfel : De­cebal, in numele (in cinstirea) lui Scorilo (dedica vasul).

In sprijinul acestei traduceri avem o inscriptie cunoscuta africana din anul 160 e.n., in care prepozitia per e construita cu ablativul; per... 1). Fonteio Frontiniano... dedicante. Cum indica si tratatul de Istorie a limbii romane, vol. I (p. 208) : "In mod sigur ante, apud, per, prope, si asque cu ablativul sunt atestate in latina vulgara timpurie". In fe­lul acesta, propozitia eliptica din inscriptia vasului de la Gradistea Muncelului se poate intregi cu predicatul de la verbul dedico, -are si nu cu predicatul de la verbul facio, -ere.

 

La obiectiunea ca prepozitia per cere acuzativul, trebuie avut in vedere ca in latina populara in diferite regiuni ale Imperiului roman, ca in Africa, in provinciile dunarene, in Dalmatia, in Moesia Inferior, in Galia, per apare urmata si de ablativ.

 

Faptul ca prepozitia per din inscriptia vasului de la Gradistea Muncelului, considerata prima inscriptie latina in Dacia, facuta nu de ro­mani ci de daci, in timpul lui Decebal, construita cu ablativul (SCO­RILO) si nu cu acuzativul, ca in latina clasica, ne conduce spre latina populara, care se va fi folosit si la curtea lui Decebal, in care s-a con­fectionat si s-a aplicat stampila latina pe vasul respectiv, ca o dedica­tie cultica-sacra, din dispozitia regelui Decebal, pe care l-a dedicat sau l-a consacrat in cinstirea nemuririi tatalui sau SCORILO, legat de ri­tualul de inmormantare la daci, care credeau in nemurirea sufletului. Credinta in nemurirea sufletului i-a facut pe geto-daci atat de viteji in timp de razboi si de dispretuitori ai mortii paratissimi ad mortem ( = gata cu totul de moarte), cum i-a caracterizat scriitorul antic Pomponius Mela. In lumina acestei credinte cei ramasi in viata ii cinsteau pe cei morti considerandu-i nemuritori, cautau sa stea in legatura cu ei, carora le aduceau ofrande cu prilejul inmormantarii, din care nu lipsea apa, elementul vital al continuarii vietii. Asemenea ofrande se vor fi adus si in anumite perioade din timpul anului, poate in fiecare anotimp, ceea ce ar explica numarul celor patru stampile de pe vas, justificativ inscrise in cate doua cartuse sau chenare, unul pentru cel in viata, care dedica vasul, celalalt pentru cel decedat, caruia ii este dedicat.

 

S-a afirmat ca nu am avea analogii in lumea antica pentru inscrip­tia de pe vasul de la Gradistea Muncelului, ca sa putem sa-i descifram corect sensul. Am aratat ca exista o asemenea analogie, care ne ajuta la traducerea corecta a inscriptiei propusa de noi. Este vorba de ins­criptia votiva de pe vasul galo-roman aflat in Muzeul De Blois din Paris : Tutela per Diana, inscriptie cu traducerea : Tutela, in numele (in cinstirea) Dianei (dedica vasul).

 

Folosirea pana astazi in Muntii Apuseni a unor vase cu apa in ri­tualul funerar ne ingaduie sa deducem, in baza continuitatii aceleiasi traditii, ca si vasul cu inscriptia atat de discutata : DECEBALUS PER SCORILO = Decebal, in numele (in cinstirea) lui Scorilo (dedica va­sul) a fost tot un vas cu apa folosit in mod special in ritualul funerar la geto-daci, in cazul de fata folosit de regele Decebal in cinstirea nemu­ririi tatalui sau, Scorilo, asa cum isi cinstesc si isi pomenesc cu vase cu apa mortii lor romanii, atat in Transilvania, in Muntii Apuseni, cat si pe tot teritoriul locuit de romani pana astazi, fie la parastase si cu impartitul vaselor in care se pune apa, fie la "caratul apei" sau "cara­tul pausului", fie la "slobozitul apei" la 40 de zile de la decesul cuiva, fie la "sambetele mortilor" sau "sambetele mosilor", principala fiind "sam­bata Rusaliilor" cu impartitul oalelor, cu apa in ele si cu chite de flori la manusi, cu lumanari aprinse si colacei. Purtam cu noi, in intelesul ei real, aceeasi traditie autohtona geto-daca pana in zilele noastre pastrata in haina crestina ; ea se cere s-o intelegem.

 

In legatura cu "slobozitul apei" prezentam, si un alt aspect nere­tinut in etnografia si folcloristica romaneasca.

 

Teodor T. Burada si Simeon Florea Marian afirmau ca una din do­rintele multora lasate urmasilor era ca, dupa moartea lor, sa le faca punti si poduri, puturi sau fantani pe la drumuri, pentru ca trecatorii racorindu-se cu apa sa poata zice : "sa fie de sufletul celui ce le-a facut". Cautam sa aratam cum se face "slobozirea apei" unei fantani sau unui put in unele parti ale tarii noastre, in special in zonele de deal si de munte, ca in jud. Arges, zona mai bine cunoscuta noua.

 

De obicei, o fantana sau un put se ridica pana la 40 de zile, eventual pana la 6 luni sau la un an de la moartea cuiva, de catre urmasii sai, spre a-i fi de pomenire. Langa fantana sau langa put se ridica o cruce-troita, pe care se scrie numele in cinstirea celui pomenit. Au loc ridi­cari de fantani sau puturi si de catre colective de oameni, de mai multe familii, si atunci toti isi trec numele mortilor lor pe crucea-troita, dar acestea sunt in afara sorocului randuit unui mort. Se ridica fantani sau puturi si in viata de catre unii, spre a le fi de pomenire dupa moartea lor. Uneori se obisnuieste ca pentru respectarea sorocului celui dece­dat sa se "sleiasca" o fantana sau un put, adica sa se amenajeze o fan­tana sau un put mai vechi, din care se scoate apa, se curata de mal si eventuale, reziduuri si se aduc reparatii constructiei fantanii sau putului. Alaturi de crucea veche a celui care a ridicat initial fantana sau putul isi ridica acum crucea si cel care a facut renovarea, cu numele inscris al celui ce-l pomeneste. Asa se face ca langa o fantana sau langa un put sunt ridicate mai multe cruci.

 

Inainte de a se da in folosinta fantana sau putul este chemat preotul spre a-i face sfintirea sau "sfestania", cand se face si parastas pentru cel sau cei pomeniti. La sfarsitul slujbei se stropeste cu apa sfintita si se sfinteste crucea ridicata, fantana sau putul, prinoasele aduse de im­partit si cei prezenti, care toti beau apa din oala sau oalele aduse de cel care a ridicat sau a amenajat fantana sau putul si la randul lor ros­tesc formula obisnuita : "sa-i fie de pomenirea lui (N)" sau "sa fie de sufletul lui (N)". Oala sau oalele din care s-a baut apa,se lasa in fantana sau in put spre pomenirea celui sau a celor decedati, in numele carora s-au ridicat. Aspectul acesta este important de retinut si vom arata in continuare motivatia.

 

S-au descoperit pe teritoriul tarii noastre cateva puturi (4) de proveninta geto-daca si ele contin toate cate un numar de oale de pamant, lucrate la roata sau cu mana , de factura geto-dacica. Puturile sunt considerate "puturi rituale": 1, Brad, com.Negresti, jud. Bacau; 2. Ciolanestii din Deal, jud Teleorman, datat intre sfarsitul sec II i.e.n. si inceputul sec I e.n.; 3. Ghermanesti, com. Banca, jud Vaslui, datat din secolul IV e.n; 4, Straulesti, Bucuresti datat din sec. II-III e.n., atri­buit dacilor liberi.

 

Prezenta vaselor si a resturilor de vase de pamant in aceste puturi au dus pe arheologi la concluzia existentei unor forme de cult votiv, fiindca "Un cult al izvoarelor, al apei, al raurilor au toate popoarele indoeropene si vor fi avut si dacii". Inventarul putului din Ciolanestii din Deal cuprinde 28 de vase lucrate cu mana si la roata, 250 de frag­mente ceramice si o bratara de argint cu capetele infasurate. Vasele erau asezate in randuri suprapuse, si nu aruncate sau scapate, ceea ce "face plauzibila ipoteza ca ofrandele depuse aveau in vedere o divini­tate a apei". In putul de la Ghermanesti-Banca, datat din sec. IV e.n., care are captusirea gropii cu ghizduri de lemn imbinate "in cheotori" asemanator celui geto-dacic de la Ciolanestii din Deal, si asemanator pana astazi puturilor cu ghizduri de lemn de pe teritoriul tarii noastre, s-au gasit doua oale de pamant tipice ceramicii carpice, fragmente ce­ramice provenind in exclusivitate de la margini si funduri de vase, precum si recipiente cu peretii din scoarta de arbore, cenuse si carbuni, care "reprezinta, dupa toate probabilitatile, ofrande votive depuse cu ocazia punerii in functiune a putului la "slobozirea izvorului". Aseme­nea obiceiuri se pastreaza in popor pana in zilele noastre, ele reprezentand, dupa apreciera lui V. Palade, vechile credinte cu privire la "spi­ritele bune" care salasluiesc in apa, in adancurile tainice ale pamantului...". Observatia ca "asemenea obiceiuri se pastreaza in popor pana in zilele noastre" este justa, cu prezenta cenusii si carbunilor ceea ce ne-ar duce spre un obiectiv crestin din sec. IV. Explicatia unor "ase­menea obiceiuri" este insa alta, cea legata, cum am aratat, de existenta si la geto-daci a practicii ritualului funerar "refrigerium", practica pas­trata pana astazi si la poporul roman in ritualul sau funerar, ceea ce do­vedeste o permanenta de milenii a unei populatii autohtone ce practica aceste ritualuri. Aceleasi oale se lasa si astazi in fantanile sau puturile care se sfintesc in cinstirea mortilor pomeniti de urmasii lor, ca sa le fie de potolirea setei sufletelor lor in vesnicia nemuririi lor, ca si oa­lele pe care le lasau si dacii in puturile lor de cinstirea mortilor lor, pentru potolirea setei sufletelor lor nemuritoare. Este o permanenta etnografica pe care o justificam cu putul votiv geto-dacic de la Ciolanes­tii din Deal, din epoca lui Burebista, si cu celelalte "puturi rituale" geto-dacice, pana in zilele noastre. Ce document mai concludent pu­tem avea pentru dovedirea continuitatii autohtone geto-dacice decat fantanile si puturile aflate pe tot teritoriul locuit de romani, cu troi-tele-cruce ce le strajuiesc cu pomenirea numelor celor carora le-au fost ridicate, si in apele carora pastreaza oale, ca si in vremea lui Burebista pentru pomenirea celor decedati, care sunt cinstiti si de noi si de geto-daci, ca "nemuritori" ? Ne gasim in prezenta unor cre­dinte si ritualuri stravechi populare "salvate" de crestinism.

 

Cand urmasii celor decedati nu le indeplinesc aceste ritualuri ce­rute, atunci mortii "striga" in chinul mortii lor, in durerea lor, fiindca ei nu pot sa moara trupeste, si atunci ajung dupa credinta populara "strigoi" sau "vircolaci" si pedepsesc pe urmasii neindatoritori. In aseme­nea situatie urmasii se vad nevoiti sa treaca la masuri extreme, sa dez­groape mortul si sa-1 arda, ca in vremea geto-dacilor, ca el sa poata cu adevarat "sa moara", cum arata Mircea Eliade, adica sa fie eliberat su­fletul de trup. Impotriva unor asemenea practici in trecut a trebuit sa se ia masuri legiferate, inscrise in "Indreptarea Legii" din 1652, glava 378, cu titlul "Pentru mortul de sa va afla strigoi, caruia-i zic vircolac, ce trebuie sa i se faca", din care citam : "Iara ceia ce ard pe fratii lor crestinii si fac atata pacat de mare... de acest diavolesc lucru sa fugiti departe, adeca sa nu ardeti trupurile mortilor, nice sa creadeti cate se arata pre acel trup mort".

 

Cum spunea Herodot (IV, 93-94), "getii, cei ce cred ca sunt nemu­ritori... ei nu cred ca mor, ci, cei ce au raposat se duc la daimonul Zalmoxis". Nemurirea getica, spunea P. P. Panaitescu, era altfel decat cea greceasca, in care umbrele mortilor mergeau sub pamant ratacind in intunericul vesnic, unde nu mai este nici constiinta, nici personali­tate. Zalmoxis dimpotriva invata pe adeptii lui ca "nu vor pieri, ci vor merge intr-un loc unde vor vietui vesnic, bucurandu-se de toata feri­cirea". Pentru greci numai zeii sunt nemuritori, pentru geti si oamenii pot fi nemuritori; nemurirea getica este o "participare la viata zeului, la fericirea vesnica", dar, adaugam, era o participare a lor si cu cei ramasi in viata, fiind asteptati sa vina la anumite zile festive randuite lor in cursul anului, cand li se aprindeau focuri si li se ofereau ofrande, apa fiind nedespartita, cum se obisnuieste la romani pana astazi, ca la noua martie, la "martisori", la joi mari, joimarele, la 25 martie, "Blagovestenii", pentru care Sinodul mitropolitului Sava in Transilvania, in anul 1675, lua masurile : "cari oameni sau muieri vor face foc in curte la Joi Mari sau la Blagovestenii si vor sa puna masa si paine si zic ca vin mor­tii sa se incalzeasca si arunca apa pe pajiste sa bea mortii, pre acei ii vor da spanilor, sa (= daca) nu vor lasa".

 

Urmasii geto-dacilo- isi asteapta pina astazi mortii lor, in aceeasi comuniune, fie in "sambetele mortilor" sau "sambetele mosilor", dintre care cea mai importanta este "sambata mosilor de Rusalii" cand se im­part oale "de mosi" cu apa in ele si cu chite de flori si cirese la manusi, fie la Joi mari, la inaltare, la hramurile bisericilor si la hramurile case­lor ca in Oltenia indeosebi, cand se fac "corninduri" sau parastase pen­tru cei morti si li se impart "capetele" sau colaci si vase cu apa sau vin in ele.

 

Mircea Eliade arata ca filosofii au atacat problema nemuririi sufle­tului, ceea ce este cu totul altceva decat problema supravietuirii post-mortem, si considera ca suntem indreptatiti sa cautam in istoria religii­lor, in folclor si in etnografie, documente, urme de experienta concrete, cu ajutorul carora sa putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema mortii, adica a supravietuirii sufletului, si justifica indreptatita afirma­tia lui Lucian Blaga : "Dar, ca unul care am trait toata copilaria in sat, inteleg foarte bine problema supravietuirii, caci pentru cei de la sat moartea avea cu totul alta semnificatie decat pentru omul obisnuit de astazi. Sufletul mortului pleaca sa-si intalneasca fratii, rudele, prietenii in lumea cealalta. Este vorba deci de o comunitate a "celor dusi". De aceea nici durerea in fata mortii nu este atat de tragica la sat. Imi amin­tesc plansul mamei la moartea unui fecior, pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plans linistit, impacat...".

 

Cercetand simbolismul funerar la anumite popoare primitive si ar­haice, ca si la poporul roman, Mircea Eliade constata un lucru semnifi­cativ : simbolismul incepe sa se organizeze in "sistem", in "metafizica", adica sa devina cultura, numai cand se aplica asupra mortii, si cultura aceasta incepe prin a fi o prelungire a vietii, o promovare a principiilor creatoare si vitale. Nicaieri nu apare oboseala, tristetea, disperarea omu­lui. Departe de a desparti pe om de natura, de a-l izola in mijlocul Cos­mosului, aceasta cultura solidarizeaza pe om in acelasi timp cu viata, cu moartea si cu supravietuirea, cum suna si mesajul lui Blaga, expre­sie de fapt a mesajului poporului roman, oglindit semnificativ in crea­tia sa literara, Miorita, care reprezinta conceptia sau "ideea de reinte­grare in Cosmos prin moarte" (M. Eliade).

 

In credinta romanilor, mortii lor supravietuiesc intr-o alta ipostaza spirituala, intr-o alta lume, "de dincolo", si sunt cu ei intr-o permanenta comuniune, carora le trimit, o data cu rugaciunile lor si rodul dragostei lor din roadele pamantului, fiindca nimic nu mananca din roadele gradi­nilor si ogoarelor, pana ce mai intai nu impart celor "morti" ai lor, la care adauga si apa de izvoare din fantani si puturi, pe care o impart in vase insotite de flori, si de lacrimile lor.

 

Istoria este atat a celor vii cat si a celor morti, tara o formeaza im­preuna si cei vii si cei morti, pamantul ce ne cuprinde si-l locuim si ce­rul ce ne primeste si ne acopera, ne lumineaza cu soarele, cu stelele si cu luna Mioritei. Patria, cum spunea Vasile Parvan, "este de natura spi­rituala". "Sint Parentalia. Cei vii pomenesc pe cei morti. E o datorie pe care muritorii si-au statornicit-o dintru insusi inceputul gandului des­pre moarte".

 

Eroi ai revolutiei noastre nationale din 17-22 decembrie 1989, fiti incredintati din lumea voastra de nemuritori, "de dincolo", ca vietuitorii pamantului vostru si al nostru romanesc Va vor cinsti si pomeni dupa credinta noastra nemuritoare in veci de veci, pana la "invierea cea de apoi"!

 

Pr. Prof. Ion Ionescu

 

 

 

03 Iulie 2012

Vizualizari: 19719

Voteaza:

Refrigerium in mitologia si in istoria poporului roman 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE