Hachiko este un film bazat pe o poveste reala foarte emotionanta. Filmul, numit "Hachiko: Povestea unui caine", relateaza prietenia profunda dintre Ueno, un profesor universitar deosebit, si Hachiko, un caine abandonat intr-o gara, pe care profesorul ii ia acasa.

Cainele care este folosit in film seamana foarte mult cu cel original, dupa cum se poate vedea si in cele cateva fotografii pastrate inca din acea vreme. Cainele real, apartinanad rasei canine Akita Inu, a trait in Japonia, intre 10 noiembrie 1923 si 8 martie 1935, fiind un caine de talie mare, originar din prefectura japoneza Akita.

Filmul este despre caine, insa pentru om !

Mult ne putem folosi de pilda cainelui !

Imi asum indrazneala de a spune ca in comportamentul cainelui sunt reliefate perfect cele trei mari virtuti crestine, amintite de Sfantul Pavel: "Acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I Corinteni 13, 13). Credinta cainelui in bunatatea stapanului sau l-a facut sa aibe o nadejde statornica si o dragoste netarmurita.

Zilnic, vreme de noua ani, in acelasi loc din fata garii, la aceeasi ora, cainele si-a asteptat rabdator stapanul sa se intoarca de la serviciu... chiar daca acesta nu avea sa se mai intoarca vreodata cu acel tren. Oare, noi avem o asemenea rabdare de piatra si nadejde neclintita, in incercarile vietii ?! Oare, noi il asteptam la fel pe Hristos ?!

"Iubirea nu dureaza ceva vreme, ci iubirea dureaza cat vrem noi sa dureze. Afland despre Hachiko, am aflat despre toate logodnicele care si-au asteptat barbatii sa vina inapoi din razboi, despre toate mamele care isi asteapta fiii in fiecare zi cu masa pusa, despre toti oamenii ale caror asteptari sunt inselate in fiecare zi, dar nu isi pierd nadejdea. Pentru ca iubirea te face sa astepti atunci cand nu mai e nimic de asteptat, pana la capat."

Filmul american dedicat lui Hachiko, regizat de Lasse Hallstrom, dupa scenariul lui Stephen Lindsey, undeva in insula Rhode, a fost lansat in august 2009, rolul profesorului fiind interpretat de Richard Gere. Primul film care a fost realizat dupa aceasta poveste reala este insa cel japonez, din anul 1987, numit "Hachiko Monogatari". In anul 2004, a aparut si cartea pentru copii numita "Hachiko: Povestea reala a unui caine loial", scrisa de Pamela Turner si ilustrata de Yan Nascimbene.

Hachiko - povestea reala a unui caine credincios

Hachiko a fost un caine din rasa japoneza Akita Inu, de gen masculin, nascut in ziua de 10 noiembrie 1923, langa orasul Odate, in prefectura Akita. Ramas ratacit intr-o gara, printre bagaje, pe cand avea numai cateva luni, cainele va ajunge in posesia lui Hidesaburo Ueno, care ii va purta de grija in chip deosebit. Hidesaburo Ueno era profesor la catedra de Agricultura a Universitatii din Tokio. Cainele a murit in ziua de 8 martie 1935, la varsta de 11 ani, in fata garii Shibuya, in Tokyo.

La inceputul anului 1924, pe cand profesorul universitar Ueno se intorcea de la facultate, el a gasit in gara locala un catelul uitat. Neavand pe cine sa intrebe despre catel, profesorul il va lua cu sine, acasa. Crescand, cainele s-a atasat de stapanul sau intr-un chip nemaipomenit.

Ani de-a randul, in fiecare dimineata, cainele si-a insotit stapanul pana la Gara Shibuya, urmand ca la intoarcerea acestuia de la serviciu, el sa-l astepte in acelasi loc din apropierea garii si sa se intoarca impreuna acasa.

Acest obicei deosebit a durat pana in mai 1925, cand profesorul Ueno sufera un atac de cord in sala de clasa si moare. In acea zi, cainele si-a asteptat stapanul in fata garii pana tarziu in noapte. Din aceasta zi, vreme de noua ani, cainele Hachiko a mers zilnic la gara locala, sezand intotdeauna in acelasi loc si asteptandu-si indurerat stapanul.

Rudele profesorului, mutandu-se din casa in care vietuisera pana atunci, spre a putea trece mai usor peste pierderea celui drag, au cautat sa-l tine cu ei pe Hachiko, ba chiar sa-l dea altor prieteni, foarte iubitori si grijulii, insa nimic nu a putut sa-l tina departe de casa profesorului si de gara locala. Cand si-a dat seama ca stapanul sau nu mai locuieste in casa in care crescuse si el, cainele nu s-a mai indepartat de gara, dormind adesea pe sub vechile vagoane.

Toti localnicii au ramas uimiti si profund impresionati de credinciosia si de dragostea cainelui fata de stapanul sau. Calatorii navetisti ajunsesera si ei sa-l cunoasca foarte bine pe caine, drept pentru care l-au si hranit de-a lungul vietii sale, vreme de noua ani. Cazul a ajuns sa fie vazut drept o adevarata lectie despre iubire, loialitate si nadejde rabdatoare.

In anul 1925, un student al lui Ueno l-a vazut pe caine in gara si l-a urmarit, la plecarea acestuia, pana la casa fostului gradinar al profesorului. Gradinarul, pe numele sau Kikuzaboro Kobayashi, ii va povesti tanarului intreaga poveste. La scurt timp, studentul va scrie o serie de articole despre caine, cat si o lucrare ampla asupra rasei japoneze Akita, potrivit careia mai existau decat 30 de exemplare pure din aceasta rasa canina. Batranul Hachiko, cainele din gara Shibuya, era unul dintre acestea.

In data de 4 octombrie 1932, un articol despre cainele Hachiko a fost publicat intr-unul dintre cele mai mari ziare din Tokyo, ziar numit "Asashi Shinbun". In scurt timp, cainele a ajuns sa fie dat exemplu de conduita prin scoli si familii, devotamentul lui devenind un simbol national al loialitatii. Un artist japonez a executat o statuie a lui Hachiko, din bronz, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avant printre crescatorii de animale.

In aprilie 1934, o statuie de bronz a fost ridicata in fata Gării Shibuya, la ceremonia de dezvelire fiind prezent chiar si Hachiko. Una dintre cele cinci cai de acces catre Gara Shibuya, cea in fata careia se afla si statuia, se numeste "Intrarea Hachiko". Cainele a murit in ziua de 8 martie 1935, pe o strada din Shibuya. Cainele a fost impaiat si asezat in Muzeul National de Stiinte al Japoniei din Ueno, Tokio.

Statuia originala a fost folosita pentru fabricarea de munitie, in cadrul celui de-al Doilea Razboi Mondial, aceasta fiind inlocuita mai apoi de una similara, lucrata de Takeshi Ando, fiul artistului original. Statuia a fost asezata in fata garii, pe locul original, in august 1948. Statui asemanatoare au mai fost ridicate si in fata garii din Odate, localitatea natala a cainelui, in anul 2004, cat si in fata Muzeului Cainelui Akita, din aceeasi localitate.

Teodor Danalache

• 12, un film de Nikita Mikhalkov
  Publicat in : Editoriale
• Dupa film
  Publicat in : Editoriale
• Pilde, un film de post
  Publicat in : Editoriale