Teologia ca exercitiu de bucurie si admiratie

Teologia ca exercitiu de bucurie si admiratie Mareste imaginea.

Invitat de Asociatia tinerilor teologice [1] sa-mi verific fisa de gand in ce priveste relatia dintre teologie, stiinta si credinta mi-am reamintit, daca nu cumva mi-am continuat numai zbaterea de constiinta din vremea, nu foarte departata, propriei mele studentii teologale. La vremea aceea imi erau proaspete in minte si pe suflet cunostintele social-politice care-mi fusesera credinta pana nu cu mult in urma, fara a crede in ele, dar si cele traite in unitatea militara unde-mi satisfacusem stagiul, chiar in perioada de gratie dintre septembrie 1989 si septembrie 1990. Cu anul nou bisericesc capatasem o noua identitate indelung asteptata dar iremediabil ctitorita pe sangele celorlalti, mult mai vrednicii mei colegi de generatie decembrista, identitatea de om liber, aceea din care avea sa renasca, ireversibil castigat, sper eu, statutul meu crestin, de om al lui Dumnezeu, liber in jertfa libertatii. Descopeream biserica altfel. Nu mai era o societate secreta care mi-o transformasera cei din jur in bau-bau, si nici clubul select de interese circumscrise numai anumitor familii, cum ma lasau a intelege cei din jurul meu, care erau siguri ca nu pot intra la teologie.

Deci, daca vreti, prima definitie a teologiei a fost pentru mine una negativ descriptiva: locul in care tu nu poti fi. Dar am invatat din aceasta cea mai coerent pozitiva definire a teologiei: locul in care Dumnezeu ma vrea[2].

O sa se creada ca-i un simplu joc de cuvinte, dar cei care ati trecut prin aceasta sunt sigur ca intelegeti perfect starea de teologie pe care o descriu, aceea de a fi chemat, peste capul intereselor restrictioniste, la libertatea de a-i vorbi lui Dumnezeu si de a vorbi cu Dumnezeu. De aceea prima definire a teologiei am legat-o de libertatea de a-i raspunde la chemare, lucru pentru care trebuie sa ma intelegeti ca am avut nevoie de curaj. Dintai aceste trei lucruri le-am aflat necesare pentru teologie: chemarea lui Dumnezeu, libertatea si curajul de a -I raspunde la aceasta chemare. O chemare, o libertate, un raspuns, triada bucuriei teologice[3]. Emotia intrarii la teologie nu s-a comparat cu emotia intrarii in Teologie. Prima liturghie nu o mai retin, dar mi-aduc aminte de primele clipe la capela Facultatii, in realitatea comuniunii studentesti, sub geana de foc a primei Psaltiri citite ca student. Atunci am priceput ca rugaciunea nu poate lipsi teologului, daca el vrea sa ramana om intreg, nu scenarist al voii lui Dumnezeu, nu imberb comentator al neputintelor lumii. Am aflat atunci ca teologia ar presupune haine uniformizate si atitudini controlate, cazuistici complicate pe pacate traite de altii, teama de a nu fi descoperit tu insuti pacatos. Si m-a frisonat pentru intaia oara frigul iadului, caci dintre arogante imi zambea diavolul. Convins ca teologia nu poate fi atat de snoaba, si reductionista, convins ca Hristos nu S-a intrupat pentru a ne oferi o noua pereche de ochelari de cal constiintelor noastre, in care sa ne vedem pe noi buni si puri si restul lumii ca pe un reziduu al Facerii, am descoperit credinta. O deznadejde a nascut credinta in mine. O deznadejde cumplita ca am sa-l fac pe Dumnezeu de rusine, tocmai pe El, Persoana care investise cel mai mult in mine. Atunci am aflat ca El este dincolo de carti si Cer, ca este si dincoace de sternul meu, adica adanc vietuind in inima mea.

De aici cea de-a doua definitie care mi-am construit-o: teologia este convietuirea cu Hristos Iisus, dulcele nume care misca spre Sine toate[4]. M-am entuziasmat mai apoi constatand ca stiinta de carte pe care o cere parcursul academic poate fi ocolita, ca dialogul cu profesorii mei este mai fructuos decat ascultarea si redarea, fara entuziasm de altfel, a manualelor si schitelor de curs. Atunci am inteles ca teologia este stiinta dialogica si ca, trecuta in Taine, teologia este stiinta trialogica[5], Dumnezeu locuind teologia despre Sine cu harul Sau. M-am temut ca nu pot intreba pe cat mi se putea raspunde, dar m-a linistit smerenia de carturari a parintilor profesori, lipsa de aroganta culturala limpezita prin ancorarea cultuala, fara de care nu cred ca se poate creste in teologhisire, adica in stiinta de a-L iubi pe Dumnezeu[6]. Cand nu mi-erau la indemana, deschideam cartile, prietenele destinselor nopti de veghe si priveghere, caci am inteles deplin un lucru: teologie nu se poate face cu incrancenare ci numai in ambianta de bucurie pe care o daruieste Duhul Sfant. A fost momentul cand am descoperit suavitatea teologiei romanesti, sau pre romaneste rostita. La vreme de mari derute sufletesti de-aici mi-am tras seva supravietuirii, din martiriul smeritei teologhisiri romanesti[7], sora cereasca propovaduirii apostolice. Descopeream astfel ca teologia nu este produsul unor generatii teologice spontanee, ci summa trairilor si vestirilor adevarurilor de credinta pe care Biserica si-a construit stalpii si fundamentele marturisirii.

Descopeream astfel aspectul succesiunii apostolice care, in termenii academismului modern ar trebui sa pretuiasca, macar, cat pretuirea pe care o are traditia unor pseudo-stiinte nascute sub presiunea activismului stiintific al marilor concernuri de cercetare micro ori macro biologica. O succesiune apostolica extrem de importanta pentru aspectul stiintific, asadar, caci constituie garantia argumentelor si argumentarilor prin care teologia interogheaza si interpeleaza lumea. Vremea de acum abunda de interogatiile lumii la adresa Bisericii. Complexati de arzatoarea dorinta de a ne dovedi stiintifici, uneori cu pretul vecinatatii cu erezia, am uitat ca teologia nu ofera solutii si nici raspunsuri simpliste, plecand si ajungand doar la om, ca fiinta cu valente educabile, ca o oarecare stiinta alchimic alcatuitoare de potiuni si solutii grabnice si pentru orice situatie. Ea construieste argumentarile Imparatiei, nu raspunde la intrebarea ce sau care. Ea raspunde la intrebarea Cine. Cautand odihna in Persoanele Sfintei Treimi, teribilul obiect de studiu al acestei nepretuite stiinte. Descoperindu-se deplin in constructia catehumenala, rasturnarea pozitiva a discursurilor complicate prin care unii cred ca pot defini teologia. Simpla si evanghelica, stiinta teologica pierde din substanta ei mantuitoare atunci cand se alieneaza falselor argumentari ale intereselor de scoala, teribilismelor libertine sau coruptiei de sens practic, caci una din finalitatile acestei stiinte este realismul necorupt al intelegerii lumii pe care Dumnezeul cel Viu, obiect al cunoasterii cu baza reala ca predicat logic, a creat-o, a purtat-o in grija Sa iar „la plinirea vremii" (Gal 4, 4), a restaurat-o de dragul vesniciei.

In timp, ajuns la contactul cu marile curente ale teologiei moderne[8], vazand usurinta cameleonica in care acestea isi transfera atributiile in sociologii si psihopedagogii pastorale soft, am inteles ca teologia ortodoxa are calitatea de a ramane teologie a vietii in Hristos, teologie a unicitatii si irepetabilitatii, a conjugarii permanente la timpul prezent a marilor Verbe ale umanitatii: a fi, a iubi, a crede, a muri, a invia. Poate si de aceea gramatica ei este greu descriptibila[9] iar istoria ei fascineaza inca. Poate de aceea orice tradare in pietisme de nuanta sau false rigori stiintifice este amendata de uitarea pe raftul cu bibliografie vulnerabila la critica de duh a lumii de azi. Si constituie uneori lista cu teribile deceptii ale copilariei noastre teologice, multe motivand demisia din cercetarea teologica a multora din cei care astazi ingroasa randurile indoielnice ale agnosticilor. Pentru ca lectura in actul cercetarii teologice incuba acest risc: suprasaturarea de text, structuralizare sistemica lipsita de epistem, educabilitate lipsita de forta educationala a marturiei. Pentru ca opusul teologiei nu este ateismul stiintific, ci apostazia, iadul deschis al inchiderilor de sens, balta de teribilisme nascuta la marginea marilor fluvii de traditie marturisitoare, carcotasa alcatuire de pretiozitati obscure care nu schimba viata nimanui, nici macar a scriitorului lor.

Ceea ce face valabila o teologhisire este socul de viata noua si innoitoare pe care-l propune celui care cauta mantuirea, coerenta in Taine si in viata cotidiana a Imparatiei, cu alte cuvinte, bucuria descoperirii ca apartii lui Dumnezeu, ca rob si ostas in ofensiva, deopotriva, ca mort si inviat, ca pierdut si aflat, ca om intreg, rege si cununa a creatiei si a re-creatiei lumii, dar adancit de iubirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte ceea ce face vie o teologie este Dumnezeu care se simte prezent, viu in ea. Caci Ortodoxia nu propune un nou mod de a filosofa asupra lumii, ci un mod de viata efectiv nou, incercat in focul tristetii radioase pe care o produce ritmul liturgic al Bisericii si ritmul personal al acceptarii Bisericii ca parte integranta a cotidianului tau, nodul de sens al fiintei tale. Intr-o ontologie a valorilor moderne teologia nu cuprinde aplauze, acceptari preconcepute, nu lasa nepedepsit de diavol curajul de a-l demasca, de a-l pune la punct, adica la calcaiul de ger al iadului.

Teologia nu cuprinde disperari si nici nu poate aborda orice teme cu nonsalanta celorlalte stiinte umaniste. De aceea spiritul teologului trebuie sa fie destins in harul lui Hristos daca vrea sa rosteasca cele ale lui Hristos. Nu are invartosari si nici nu-si dezvolta antipatii de subiecte, cu atat mai mult de subiecti. El este mai ales om, si mai ales parte a umanitatii pe care o redescrie lui Hristos, nu ca si cum am crede ca El nu stie drama ei, ci ca o rugaciune din care teologhisirea este numai o parte[10]. Nascuta in cer, teologia nu poate fi decat plina de cereasca bucurie, orice incrunteala anulandu-i caracterul de lumina. De aceea marii predicatori ai credintei nu propovaduiau impotriva pacatelor pur si simplu, ci vesteau frumusetea virtutilor, nu coborau vestirea la teme de anatomie patologica a firii umane, ci propovaduiau pozitiv, in favoarea unei vieti pline de virtuti, din care bucuria nu putea lipsi. Aici apare teama mea, personala, de sistemul zis de teologie si cercetare teologica. Ucide duhul prin alambicurile unor scheme nastrusnic puse-n scena de prietenul scolasticii, daramatorul ratiunii. Cum prea luati de valul eseisticii teologice, uitam de necesitatea unor osaturi sistematice pe care sa se prinda, dendrite de sens, dezvoltarile propriilor noastre ganduri teologice. Aici este marea greutate, daca nu ai discernamantul activat de Duhul Sfant. Pentru ca teologhisirea este exercitarea acestui discernamant, iar ruperea de el naste schizoidii si destructurari aproape mortale. De unde si marea responsabilitate pe care o naste teologia in viata teologului. Exemplele cele mai ferme: sfintii, categoria cea mai izolata a lumii destructurate valoric pe care ne-o propune lumea de azi.

De aici greutatea de a defini teologia singuratica. Cand Vladimir Lossky cauta solutii la aceasta dilema, scria „Teologia Mistica a Bisericii de Rasarit"[11], adresandu-ne cea mai corecta punere in ecuatia valorilor a terminologiei teologice. Un trinom combinatoric, cum ne-ar indemna modernismul sa afirmam: teologie-mistica-biserica. Dovedind in acest fel ca acestea nu pot exista in mod independent, dar nici lipsite de autonomia necesara dezvoltarii interdisciplinare. Ca teologia fara mistica si biserica se reduce la ideologie, ca mistica fara teologie si biserica este magie, vrajitorie, ca biserica fara teologie si mistica este secta sau sindicat nenorocit tocmai de amabilitatea cu care se propune. Dovedind asadar ca teologia este un efort mult mai amplu si mai complet decat simpla parafrazare cu emfaza a lucrurilor stiute din descoperirea altora, din spusa traditiei sau decat incercarea de a brusca, de cele mai multe ori cu orice risc, sensurile perene ale teologiei descoperite prin efortul Sfintilor Parinti.

Epoca informatizarii poate aduce plusul de informatie necesar redinamizarii unor segmente ale teologiei clasice, mai ales in ce priveste teologia practica, pedagogia teologiei sau componenta sa pur metodica, dar lipsite de impulsul duhovnicesc componentele cercetarii teologice se destrama in acrostihurile unor false cercetari umaniste, lipsite de forta convertirii veacului la Hristos. De aici greutatea legitimizarii unor frisoane intelectualiste[12] sau fracturi elitist-spiritualiste in arealul teologhisirii cu adevarat in limitele Adevarului revelat. Fara minimum de efort mistico-ascetic teologhisirea nu mai convinge pe nimeni devenind o nedorita absurdizare a mesajului crestin in cenzurari fara sens, alarmisme hermeneutice si pleonasme de spirit. Dincolo de aceste fracturi se mai manifesta una, fara indoiala la fel de complexa: criza de limbaj si de limba teologica. La acest aspect trebuie sa intelegem ca efortul de a traduce tot din toate teologiile, intr-o limba romana cel putin chimizata de adaosurile mediocre ale unui elenism stangaci care cauta sa impuna un limbaj vadit contrafacut din elitisme ieftine si un convingator slavism desuet, dublate de anglizarea textelor unora dintre Sfinti care nu mai sunt tradusi din limbile clasice ale rostirii lor ci din editii soft ale unora dintre manastirile diasporei ortodoxe, mai ales din SUA. E rau, e bine? Oricum ar fi acestea nu constituie teologia unei biserici, ci izvoarele din care se naste claritatea unei constructii concentrate in jurul natiunii, ca entitate de spirit si subiect al teologiei.

Textul evanghelic (In 4, 5-42) despre femeia din Siharul Samariei mi-a fost ajutor in descoperirea relatiei dintre teologie, Domnul Hristos si viata de zi cu zi, timp al mantuirii. Ceea ce o seduce la Hristos pe femeia aceea nu sunt termenii teologici sau continutul lor, continut asupra caruia femeia dovedeste de altfel o buna cunoastere, poate ca de aceea Domnul isi si gaseste vorba cu ea, ci termenii si continutul propriei sale istorii pe care Hristos ii pune in contextul Intruparii Sale. El ii spune femeii propria ei poveste, dar o face ca Dumnezeu, viu si tainic, mistic, si construieste din oftatul de bucurie si uimire al femeii o comunitate cu totul speciala, de samarineni luminati (de altfel femeia va intra in Sinaxar ca sfanta Fotini). Continutului anterior intalnirii cu viitura de apa vie, care este Hristos, se adauga libertatea rugaciunii si sporirea in cuprinderea celor tainice in cele ce pot fi vestite. Admirabila lectie de metoda catehetica, intalnirea de la putul lui Iacob nu trebuie sa ne umileasca prin simplitatea, ingeniozitatea si rodul pe care-l aduce; totusi, Dumnezeu Insusi Se arata in Intrupare pentru ca sa nu mai strepezim teologia in stereotipizari fara duh, in accidente de relevanta mediocra sau derapaje penibile[13]. Intre Siharul primitor si avara Gadara, se joaca limita discursului responsorial al comunitatii crestine moderne. Apa cea vie a teologiei in opozitie cu turma de porci a gandurilor pacatoase, necuratite de patima dar rostite patimas sub acoperirea teologhisirii, ca meserie. In trecerea spre cotidian a temelor teologice, grila este ascultatorul dispus sa se mantuiasca[14].

Daca ar fi sa aduc, de incheiere, dinaintea propriei mele constiinte o icoana a teologiei, cred ca una bine venita ar putea fi o poveste pe care o redau nadajduind ca va creste si pe altii, macar la fel de mult ca pe mine. Povestea spune ca intr-un oras gri, cu oameni anosti, terminati de munca si de durerile unui cotidian de nimic, a poposit un barbat. A inceput sa rosteasca povesti despre bine, adevar, frumos si toate cele care alcatuiesc cromatica Duhului Sfant. Dupa doua zile nimeni nu-l mai asculta, dar el, retras in centrul orasului pe o banca, a continuat sa zica povestile sale. Un an, doi, trei, zece, cincisprezece, douazeci. La un moment dat se apropie de el un copil care-l intreaba fara menajamentele scrupulului social: „nene, da mata ce faci aici?". „Spun povesti", a replicat omul, caruia de foarte mult timp nimeni nu-i mai adresase o vorba. „De ce?". „Prima data spuneam povesti ca sa schimb lumea.". „Si ai reusit?". „Nu" a recunoscut, onest omul. „Si atunci de ce mai povestesti." „Ei, acum spun povesti nu ca sa schimb lumea, ci pentru ca lumea sa nu ma schimbe pe mine!". Poate ca aici veti descoperi raspunsul la cititul Filocaliei si al Sfintilor Parinti, raspunsul interior al noptilor de incordare in a scrie sau gandi cele pe care, curent, le subsumam teologiei. Daca nu raspunde si la angoasele care uneori ne cuprind este pentru ca nu reusim sa ne smulgem dintre locuitorii cetatii cenusii si sa-l interogam cu bucuria copilului pe Dumnezeu despre cele ale cerului si pamantului, despre cele ale Sale. Teologhisirea este, in fond, taina si stiinta interogarii, cu bucurie. Pe Dumnezeu, cu Dumnezeu, despre Dumnezeu, veti spune. Poate. Dar si despre propria noastra umanitate, provocata la indumnezeire.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula


Note:

[1] Materialul a constituit referatul propus pentru intalnirea Asociatiei Studentilor Teologi, Bucuresti, iunie 2007.

[2] Aveam sa descopar, peste ani, ca un mare teolog, Karl Rahner, consemna aceeasi spatialitate a teologiei in vol. sau Tratat fundamental despre credinta. Introducere in conceptul de crestinism, Editura Galaxia Gutenberg, 2005, cap. Cel care asculta mesajul; omul ca acela care sta la dispozitie, p. 59-61. De altfel pentru un astfel de subiect ca acela abordat de aceasta conferinta, cartea aceasta poate fi un minunat pretext de meditatie.

[3] Nu citisem pe atunci cartea lui Luigi Giussani, La originea pretentiei crestine. A doua parte a Parcursului, Editura Meridiane, 2002, Cap. al saselea, Pedagogia lui Cristos in a se revela, subcap. Liniile esentiale ale pedagogiei revelatoare; Din pricina Lui: centrul libertatii; Momentul identificarii, p. 77-90.

[4] Atunci, in primii ani ai Facultatii, am citit cu sarg si bucurie cartile Sf. Nicolae Cabasila, Viata in Hristos si Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, in traducerile lor clasice: aceea a Parintelui Theodor Bodogae si, pentru a doua lucrare, aceea a Parintelui Ene Braniste. Era momentul in care descopeream biblioteca, aceea pe care aveam s-o denumesc Cerul de carti al Teologiei (a se vedea articolul „Biblioteca Teologiei sau Cerul de Carti", in vol. Sa ne meritam Ortodoxia, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, pp. 194-198).

[5] Erau anii marcati de editarea, pentru prima oara pe piata romaneasca de carte a tratatului lui Martin Buber Eu si tu, (Editura Humanitas, 1994), care-si gasise reflectia ortodoxa in gandirea de exceptie a Parintelui Dumitru Staniloae reflectata in cartea, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, a carei prima editie (Sibiu, 1943, 404 p.) o mai am si acum, copiata de mana nu de teama unui examen ci din drag de una din cele mai mari carti de teologie pe care a nascut-o seva teologica romaneasca, din respect pentru caldura ce am aflat-o in ea refuzand sa cred, pana astazi, ca ea poate fi xeroxata.

[6] A se vedea la acest aspect analiza facuta prin grila Filocaliei de catre Placide Deseille, La Spiritualite Orthodoxe et la Philocalie, Editura Albin Michel, 2003, 282 p.

[7] Doua lucrari ne apar aici foarte bine venite pentru a reliefa aspectele si curentele teologiei romanesti stiintifice, care prin acrivie si respect academic se disting cu prisosinta: Dictionarul Teologilor Romani, realizat de Parintele Profesor Mircea Pacurariu (ed. I, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996, 501 p.) si Teologia Ortodoxa in Romania contemporana, a regretatului Parinte Ion Bria (Trinitas, 2003, 131 p.).

[8] Pentru studentul care crede in nevoia de dialog intelectual pentru izbavirea din arogante intelectuale, o foarte buna cura de lectura a celuilalt, contemporanul generatiei mele umane, poate fi constituita din volumele lui James Montgomery Boice, Fundamente ale credintei crestine - o prezentare accesibila a teologiei protestante, Editura Institutului Biblic „Emanuel", Oradea, 2000, 697 p., precum si din excelenta lucrare de sinteza si analiza teologica Teologie crestina apartinand lui Millard J. Erikson, Editura Cartea crestina, Oradea, 2004, 1071 p. Cea din urma carte ne propune una dintre cele mai matematice constructii asupra definitiei teologiei (p. 19-136, marcate de capitole vizand: ce este teologia; teologie si filozofie; metoda investigatiei teologice; teologia si studiul critic al Bibliei; actualizarea mesajului crestin; teologia si limbajul ei.

[9] Un efort laudabil a realizat, si in acest sens, Mihail Neamtu cu volumul Gramatica Ortodoxiei, Editura Polirom, 2006.

[10] Remarcabile ne apar la acest capitol o serie de marturii asupra existentei si prezentei lui Dumnezeu; un posibil model, lucrarea editata de SIDIC (Service d'information et documentation Juifs-chretiens), Qui est-il ton Dieu? Des juifs et des chretiens s' interrogent sur l' Alliance, Editura Desclee de Brouwer, Paris, 2003, 267 p.

[11] Editura Anastasia , 1995, ca prima editie.

[12] „desertice abstractii", cum nota Jaques Derrida, Credinta si Cunoastere. Veacul si iertarea, Editura Paralela 45, 2004, p.7-8.

[13] Despre rostul limbajului in vestirea si construirea frazeologica a mesajului ramane remarcabila Lectia lui Roland Barthes, Editura Cartier, 2006, p. 203-226, din volumul Placerea textului. Roland Barthes despre Roland Barthes. Lectia, ed. cit, 226 p.

[14] De aici si nevoia mea de a scrie de dragul celor care nu apuca sa treaca pragul bisericii asa aparand cele doua volume, Indumnezeirea Maidanului- pastoratia bisericii in spatele blocului, Editura Agnos, Sibiu, 2006, 297 p. si Provocarile Strazii - mic catehism vorbit, Editura Agnos, Sibiu, 2006, 205 p. Acestora le vor urma doua volume de cateheze radiodifuzate, Portile Cerului care sper sa constituie inceputul construirii unei cateheze mistagogice practice, pentru credinciosii care au nevoie de simplificarea pozitiva a mesajului crestin.

.

12 Octombrie 2009

Vizualizari: 3744

Voteaza:

Teologia ca exercitiu de bucurie si admiratie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE