Copilul, in familia lui

Multă discuție este acum despre familie, și înțelesul ei. Viziunea dominantă actuală, post-post-modernistă, este aceea conform căreia, precum casa nu este decât “o mașină de locuit”, familia nu este decât o situație de conjunctură care leagă – sau nu – doi oameni unul de celălalt. Multe sunt motivele pentru care s-a ajuns aici, dar ele fundamental se reduc la unul singur: de-sfințirea familiei, odată cu de-sfințirea omului.

Dar pentru un creștin, această viziune reprezintă culmea degradării ființei umane sociale. Pentru că, pentru noi (și pentru natura umană în fapt) familia nu este doar o conveniență socială, doar un spațiu de manifestare în comun a egoismului, ci este mult mai mult. Este împlinirea omului, care se transformă în familie din individ în persoană, care se îngrijește nu doar de sine, ci mai ales de ceilalți. Însă și mai important, familia este chip al Sfintei Treimi, împlinind cuvântul sfatului creator: “Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. În familie omul devine Om, la fel cum cele Trei Persoane dumnezeiești sunt Un singur Dumnezeu, având o singură ființă.

De aceea, credem noi, locul copilului în familie este evident: el o completează și o unește, devenind vehicol al dragostei ce se transmite în ea de la un membru la altul. Acesta este chipul în care Dumnezeu a gândit lumea și familia, zicându-le primilor oameni: “Creșteți și vă înmulțiți”. Înmulțirea nu presupune doar adăugarea oamenilor, ci și creșterea lor – în iubire și desăvârșire – nu doar a copiilor, ci a tuturor membrilor familiei.

Iată deci că pentru noi, principala nevoie a oricărui copil nu este hrana, sau căldura, sau “condițiile” de trai. Principala sa nevoie este dragostea părinților. Atunci când părinții își iubesc copiii, familia devine realmente chip al Sfintei Treimi; și de aceea nu există familie în care atunci când copilul este iubit, dragostea aceasta a părinților să nu se întoarcă înapoi către ei, conducând la o unire care trece dincolo de lucrurile firești ale acestei lumi.

Locul copilului este deci în sânul familiei sale. Nu este alt loc mai bun pentru el în lume, atâta timp cât între el și părinți este măcar un dram de iubire. Iată de ce orice acțiune care îl separă de dragostea părinților săi este nu mai puțin decât o crimă și un păcat împotriva Sfintei Treimi. Copilul separat brutal de dragostea părinților săi, din orice motiv, este o ca o floare dezrădăcinată, care curând își pierde parfumul și, dacă nu este reunită rapid cu pământul din care a fost luată, se transformă, putrezind, într-o materie informă și rău mirositoare.

Avocații viziunii moderne, care consideră că plinătatea stomacului este mai importantă decât plinătatea inimii, au aceste păreri pentru că ei nu au contemplat niciodată lumea prin ochii lui Dumnezeu ca să vadă că împlinirea ei nu este aici, pe acest pământ căzut, ci în viața veșnică oferită și re-oferită de Hristos. Ar înțelege atunci că cel mai important pentru copil nu este să mănânce corect, să aibă loc de joacă corespunzător, să fie curățat și spălat regulamentar. Toate acestea sunt bune, dar ele nu-l scot pe copil din lumea aceasta. Ca să treacă dincolo, are nevoie de dragoste: dragostea lui Hristos, reflectată mai ales la început prin dragostea părinților pentru el.

Și este adevărat că Hristos îi iubește în mod deosebit pe orfani, și că în suferința lor se regăsește și suferința Lui, cea mântuitoare. Dar nu cred că îi iubește prea mult totuși pe oamenii care îi fac pe copii orfani.

Paul Cocei

• Copilul in mijlocul ispitelor
  Publicat in : Editoriale
• Video-copilul
  Publicat in : Editoriale
• Copilul, bun la toate?
  Publicat in : Editoriale
• Bona trebuie sa aiba credinta
  Publicat in : Editoriale
• Apara inocenta copilului tau
  Publicat in : Editoriale