Formele si cauzele falsului misticism

Formele si cauzele falsului misticism Mareste imaginea.

Formele si cauzele falsului misticism

Ca toate sectoarele vietii si activitatii umane, asa si sectorul - religie - isi are contrafacerile lui. Sectorul acesta al contrafacerilor religioase desemnat, de obicei, prin numirea generala de fals misticism. Falsul misticism este buruiana rea care napadeste ogoarele sufletesti ale unei comunitati religioase, inabusind, samanta cea buna.

El este semnul rusinos al unei stari religioase inapoiate sub raportul intelectual si moral, mai bine zis tristul certificat al caderii de la insasi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristica popoarelor primitive stapanite de pacla groasa a ignorantei. Mai mult, falsul misticism intretine aceasta stare de inapoiere, de decadere religioasa. De aceea este, in primul rand, in interesul ridicarii sufletelor la adevarata credinta, la credinta luminata, la spiritualitatea autentica, la o viata morala superioara ca Biserica sa urmareasca cu strasnicie purificarea vietii religioase a credinciosilor din sanul ei, de falsul misticism.

Falsul misticism e un sector larg, impletit, ca un hatis incurcat, din fenomene de multe feluri. Un studiu complect al lui ar pretinde o staruitoare analiza si un ascutit simt al nuantelor si ar necesita timp indelungat, iar expunerea rezultatelor s-ar extinde pe sute de pagini. Aici prezentam doar schematic unele din multiplele fenomene ale acestui sector bolnavicios al vietii omenesti, ca si unele din cauzele lor.

Ca sa dam o definitie aproximativa a falsului misticism, am putea spune ca el este o dispozitie a sufletului, care asteapta sau vede la tot pasul un miracol, cauta sau vede necontenit vedenii si imbraca pe fiecare persoana mai deosebita in aureola supranaturala.

Fenomenele si vedeniile miraculoase, pe care le cauta sau cu care se hraneste falsul misticism, le putem impatrti in trei grupe. Primele doua grupe se caracterizeaza prin aceea ca autorii lor cred mai mult sau mai putin cu sinceritate in ele. Ele sunt si in alte privinte inrudite, mai mult sau mai putin impletite, desi la unele persoane domina mai mult un grup, la altele alt grup de fenomene. Unul din aceste grupe e cel al fenomenelor care apartin sferei largi a ocultismului, adica magiei sau vrajitoriei (inclusiv spiritismul) si superstitiei. Al doilea e grupul fenomenelor care isi are izvorul in diferite stari patologice.

Un al treilea grup se caracterizeaza prin aceea ca autorii nu cred in fenomenele pe care afirma ca le produc, ci practica, din anumite cauze, cu buna stiinta, o inselaciune a credinciosilor pe scara mare. Dar intrucat, dupa continut, fenomenele din acest grup intra sau in grupul fenomenelor oculte sau al celor patologice, putem sa vorbim propriu zis numai de doua grupe de fenomene ale falsului misticism si in loc de al treilea grup de fenomene, sa vorbim numai de un grup deosebit de cauze ale lor. Ocultismul si patologia desigur ca nu dau numai forma acestor grupe de fenomene, ci ele sunt si cauzele lor. Dar in afara de aceste izvoare principale ale fenomenelor falsului misticism, mai sunt unele cauze auxiliare, care sustin, ca niste contraforturi, zidurile edificiului nefast al acestui sector tenebros al vietii omenesti, sprijinind ocultismul si patologia religioasa, facand reclama fenomenelor produse de ele, sau producand, ele insele aparentele unor astfel de fenomene.

Vom imparti deci acest mic studiu in trei capitole, dupa cele doua grupe de fenomene si dupa cauzele auxiliare ale lor.

I. Domeniul ocultului, sau al magiei si superstitiei.

E un domeniu care nu are pretentia ca face parte intru totul din religie, totusi foloseste aproape totdeauna si elemente ale religiei, incat multi din cei ce practica formele magiei si ale superstitiei, socotesc ca nu pacatuiesc fata de Dumnezeu, ci chiar il servesc. Ceea ce da practicilor magice un caracter de fals misticism, e convingerea celor ce recurg la ele ca intra oarecum in contact remijlocit cu lumea de dincolo, supranaturala. Superstitia se incadreaza in acest domeniu, caci cel ce-i plateste tribut, are in acel moment fiorul convingerii ca este sau va fi inconjurat si aparat de o putere de dincolo de natura. Toate practicile vrajitoresti si superstitioase sunt o mostenire din paganism, in care se practica pe scara larga, sub egida religiei, prezicerile si invocarile magice ale puterilor suprafiresti, din convingerea ca zeii pot fi siliti, prin anumite cuvinte si gesturi, sa comunice viitorul si sa vina in ajutorul celor ce-i chiama.

Revelatia divina opreste cu asprime vrajitoria si Biserica crestina marturiseste ca prin practicile magice se chiama in sprijin duhurile rele, care ajuta pentru moment pe cei ce recurg la ajutorul lor, ca pe urma sa-i poata lua in stapanirea lor (Ernst Modersohn, "Im Banne des Teufels", 1933). In timpul mai nou, multi socotesc ca prin practicile vrajitoresti si spiritiste, omul descatuseaza anumite puteri inferioare necunoscute inca din firea sa, intrand in robia tor nefasta si incetand de a mai fi o fiinta care stapaneste cu ratiunea peste aceste puteri, folosindu-le in mod liber. In orice caz, cel ce recurge la practici vrajitoresti si superstitioase a cazut intr-o stare morala inferioara, el nu mai e capabil de o crestere spirituala. Calea magiei e o cale comoda, pentruca nu cere niciun efort moral, dar tocmai de aceea e o panta pe care omul se rostogoleste de la demnitatea de fiinta libera si spirituala.

Descantatoarea si cel ce recurge la ea, pentru a se vindeca de o boala, chiar daca "intrebuinteaza" numele lui Dumnezeu, nu-l mai rostesc in duh de rugaciune, ci oarecum ca pe un instrument de care dispun. Oamenii acestia, prin practicile lor sunt iesiti din religie. In loc de a cauta vindecarea prin rugaciune si prin indreptarea vietii - dar si prin mijloacele naturale ale medicinei, date de Dumnezeu si descoperite prin efortul inteligentei -, in loc de a interpreta boala ca pe o cruce, adica drept un mijloc de perfectionare, dat lor de iubirea iui Dumnezeu, ei cauta sa scape fara niciun efort omenesc intelectual si moral, fara sa castige nimic moral din ea. Si pentru ca Dumnezeu nu da vindecare in modul acesta, ii intorc spatele si recurg la cel ce le ofera o vindecare comoda, lipsita de folos spiritual. Acesti oameni devin incapabili de orice educatie spirituala pe care o da religia crestina. Ei nu mai ostenesc urcand calea cea stramta a virtutilor spre chipul balrbatului desavarsit, dupa asemanarea lui Hristos.

Iata unul din motivele pentru care in decursul intregii Revelatii, Dumnezeu opreste cu severitate practicile vrajitoresti. In preajma intrarii in Tara Fagaduintei, Dumnezeu, dand poporului Israel, prin Moisi, reguli de purtare in pamantul in care va intra, ii spune: "Cand vei intra in pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da, sa nu te deprimi sa savarsesti grozaviile acelor popoare. Sa nu se dovedeasca la tine vreunul care arde in foc pe fiul sau pe fiica sa, nici superstitios, nici talcuitor de semne, nici prezicator, nici fermecator, nici vrajitor, nici descantator, nici mag, nici din cei ce intreaba mortii. Caci este grozavie inaintea Domnului cel ce savarseste acestea si din pricina acestei uraciuni, Domnul Dumnezeu il va goni din fata Sa. Tu fii fara prihana inaintea Domnului Dumnezeului tau. Fiindca popoarele acestea pe care le vei alunga, asculta de talcuitorii de semne si de vrajitori, iar pe tine te opreste Domnul Dumnezeul tau" (Deuter. XVIII, 9-14). Toate formele de vrajitorie insirate aci sunt privite de Dumnezeu nu ca niste inutilitati indiferente, ci ca pacate din cele mai grave.

Era obiceiul la pagani ca se puneau copiii in bratele idolului infierbantat pe dinauntru de foc, ca sa arda ca jertfe aduse lui. Evreii sunt opriti, in diferite randuri, de la aceasta cruda si absurda practica (II Regi XVII, 7; II Regi XXIII, 10). De aci se vede ca adeseori se lasau si ei ispititi de ea. Ba se spune limpede ca insusi regele Ahaz din Iuda "l-a ars pe fiul sau in foc, dupa spurcatul obicei al paganilor" (II Regi XVI, 3). La fel se spune despre Manase, ca "a ars pe fiul sau in foc" (II Regi XXI, 6). Dar in legatura cu aceasta fapta a lui Manase, sunt insirate si diferite practici magice si superstitioase, ca si in Deuteronom XVIII, 9-14, ca dovada ca toate aveau la pagani caracter religios, prin toate se considera ca se slujeste zeilor, dar in realitate prin toate se refuza, dupa Sf. Scriptura, slujirea lui Dumnezeu, si de aceea practicile vrajitoresti erau socotite la fel de grave ca si arderea copiilor. Iata textul complet despre Manase: "Apoi a ars pe fiul sau in foc si s-a indeletnicit cu ghicitoria, cu vrajitoria si a pus chematori de morti si talcuitori de semne, cu un cuvant, a sporit raul inaintea Domnului, ca sa-L intarate. Si a pus chipul Aserei, pe care il facuse, in templu".

Acest fel de jertfire a copiilor nu mai este, desigur, astazi, in uz. Dar "trecerea prin foc" a tinerilor a ramas, prin multe locuri, ca un obicei de care se leaga diferite semnificatii.

In textul din Deuteronom se vorbeste apoi despre prezicatori. In ce consta prezicerea? Dictionarul biblic al lui Zeller spune: "Clar-vazatorul si prezicatorul folosea mijloace si cai, invocari si mestesuguri, semne in natura, prin care manifesta vointa de a patrunde in imperiul inchis al spiritelor, prin care batea la usi incuiate si intra in comuniune cu puterile satanice". Oamenii au dorinta adanca de a rupe valul care acopera taramul de dincolo, ca si drumul de mai departe al vietii lor pamantesti, ca sa faca pasi siguri in viata. Dumnezeu raspunde la aceasta dorinta prin cuvantul Sau revelat si prin Duhul Sfant. In afara de aceea, Dumnezeu lasa si omului posibilitatea sa-si puna mintea la contributie, prevazand viitorul pe baza elementelor date.

Cuvantul lui Dumnezeu ne reveleaza ceea ce este necesar sa stim despre viata de dincolo. Sf. Scriptura spune lucruri minunate despre bunatatile ce asteapta; in comuniunea cu Dumnezeu, langa raul vietii, pe cei ce fac aici voia Lui. Dar oamenii nu sunt multumiti cu ceea ce le spune Dumnezeu. Si, deci, cauta pe alte cai, oprite de Dumnezeu, sa afle mai multe lucruri despre viata de dincolo. Dorintei de a face pasi siguri pe drumul vietii ii raspunde Dumnezeu prin Duhul Sfant, prin care El ne luimineaza, ne sfatuieste in situatiile grele si incurcate, cand trebuie sa luam hotarari importante. El ne conduce la tot adevarul, prin Duhul Sfant. Dar aceasta calauzire e legata de conditia ca sa fim ascultatori de Dumnezeu si peste tot sa ducem o viata morala si sa punem la contributie si cugetarea noastra. Pretul acesta nu vrea insa sa-l plateasca oricine. Si pentru ca fara acest pret, fara aceasta osteneala, care desavarseste pe om din zi in zi, nu obtine calauzirea de la Dumnezeu, renunta la ea si o cauta pe alte cai, lipsite de orice efort, dar pline de primejdie, pentru viata lui religioasa si morala.

E surprinzator sa constatam, cat de mult mijloacele prin cari cauta oamenii sa-si procure si azi informatii asupra viitorului si vietii viitoare, coincid cu mijloacele prin care cereau popoarele pagane aceste informatii de la zeii lor.

Exista o prezicere prin cuvant si prin persoane mijlocitoare omenesti. Dar exista si o prezicere pe baza a tot felul de semne, care erau interpretate.

Prezicerea prin cuvant era practicata de persoane cari dobandeau pe oarecare cale o patrundere in lumea nevazuta, dupa cum pretindeau ele, si aflau astfel de la zei informatii asupra viitorului. Pentru aceasta trebuiau sa cada din starea normala intr-o stare de transa, asemenea somnului, intr-un extaz, cu ajutorul unor aburi ametitori, sau pe alte cai. Era o coborare din lumina clara a ratiunii si a constiintei, care constituie demnitatea si puterea omului si pe linia careia are sa se faca desavarsirea lui, in temnita intunecoasa, semi-animalica a stihiilor, cari inabuse si leaga puterile superioare ale omului.

Ca prezicatorii si clar-vazatorii acestia nu erau sub stapanirea Duhului dumnezeiesc si intr-o stare placuta Lui, se vede din cazul roabei din Filipi, care avea, duh pitonicesc si care prezicea, aducand mult castig stapanilor ei. Sf. Apostol Pavel a scos acest duh din ea, desi spunea lucruri favorabile lui si insotitorilor lui. Adevarul pe care-l poate spune uneori clar-vazatorul sau prezicatorul, nu trebuie sa ne insele asupra urmarilor dezastruoase pe care aceste practici le au din punct de vedere moral, religios si al sanatatii, asupra celor ce le practica sau alearga la ele.

Un alt fel de preziceri consta din interpretarea de semne. La Osea IV, 12, Dumnezeu mustra pe Evrei ca "intreaba lemnul". Se aruncau, adica, bete in aer, si din pozitia lor in urma caderii, se tragea o concluzie. Azi avem ceva asemanator in aruncarea de monede, sau in datul in carti. Deasemenea se citea viitorul in pahar. Era un obicei care se practica in Egipt (Geneza XLIV, 5: "Pentru ce ati furat cupa din care bea stapanul meu si din care el ghiceste?"), dar se practica si azi. Sa ne gandim numai la ghicitul in cafea. Se practica apoi cititul in stele, interpretarea eclipselor de soare si de luna, a morilor si a formelor lor, obiceiuri pe care le intalnim si azi. Se lua seama la zborul si strigatul pasarilor, la maruntaiele animalelor jertfite, adica la forma si culoarea ficatului, la infatisarea sangelui, la felul cum se producea intalnirea cu oamenii, etc.

Toate acestea se practica pana azi, cazand sub osanda lui Dumnezeu, cum cadeau si in timpurile biblice. Napoleon si Voltaire luau seama la strigatul pasarilor. La noi se considera strigatul cucuvelii sau haulitul cainelui, prevestitoare de moarte. Vanatorii se tem cand, mergand la vanatoare, le taie drumul o femeie sau un iepure si, in general, daca cineva intalneste, cand pleaca la un lucru, pe cineva cu un vas gol, socoteste aceasta ca o prevestire de nereusita. Traim inca in plin paganism, sau crestinismul nostru este sufocat, in viata de toate zilele, de paganism. E inca foarte inradacinata in subconstientul nostru si manifestata in practici ca cele amintite, credinta in interventia unor forte nevazute cari n-au nimic de a face cu Dumnezeu si cu invatatura crestina.

O importanta mare s-a dat totdeauna visurilor. Desigur, Sf. Scriptura ne infatiseaza si unele visuri revelatorii, prin care Dumnezeu a comunicat ceva oamenilor. Dar in general, sensul visurilor nu-l cunoastem si cele mai multe n-au decat o cauzalitate organica sau psihologica, Prezicatorii pretind insa ca stiu sensul tuturor visurilor si atribuie tuturor visurilor rosturi

revelatorii. Ei au construit o adevarata stiinta, mai bine zis o adevarata pseudo-stiinta, din interpretarea visurilor, care isi gaseste expresia in carti de tot felul. Pentru ca se credea ca prin visuri isi comunica zeii vointa, oamenii cautau in tot felul sa aiba visuri revelatorii. Dormeau pe mormintele inaintasilor si considerau visurile ce le aveau acolo drept comunicari ale celor adormiti.

Tot in legatura cu prezicerea viitorului sta si considerarea anumitor zile, ca norocoase pentru inceperea unei actiuni, iar a altora ca nenorocoase. Asa e socotita ca zi nenorocoasa Martea, desigur pentruca Martea era inchinata lui Martie, zeul razboiului. Multi au teama grozava de numarul 13. In multe hoteluri din Apus nu se da niciunei camere numarul 13, iar pe strazi, numarul 13 e inlocuit cu 12 b. Teama isi are poate cauza in faptul ca Iuda, care era ca al 13-lea ia masa cu Iisus, L-a vandut. Dar oare n-a fost crucea lui Hristos spre mantuirea lumii? Iar dupa inaltarea Domnului n-au fost 13 Apostoli (Matia si Pavel, adaugati la cei 11) si nu prin ei a fost castigata lumea la crestinism?

In Deuteronom XVIII sunt numiti si vrajitorii in chip special. Vrapitorul are comun cu prezicatorul sau clar-vazatorul vointa de a inlatura - impotriva voiei lui Dumnezeu - marginile ce sunt puse cunoasterii noaste naturale si de a patrunde in taramul inchis pentru a smulge de acolo ceva ee Dumnezeu nu voieste sa comunice. Dar in timp ce prezicerea si clar-vederea se refera mai mult la cunoastere, vrajitoria se refera mai la actiune. Vrajitoarea face ceva, efectueaza, actioneaza, produce un rezultat, nu numai prezice ceva. Unii cred ca vrajitoarea poate sa ia laptele vacilor, sa aduca moarte cuiva, sa desguste pe un tanar de o tanara sau sa il lege de o alta. De obicei i se cer lucruri imorale, nedrepte, groaznice si atat cel impotriva caruia lucreaza, cat si cel in favorul caruia lucreaza sunt privati de libertate, sunt pusi sub o forta stranie, care pana la urma ii striveste. Pentru a produce efectele sale, vrajitoarea cauta sa sileasca anumite puteri de dincolo de fire sa se puna in slujba ei. Intrucat efectele pe care cauta sa le produca nu corespund voiei lui Dumnezeu, nu sunt spre slava Lui si intinderea ordinei binelui, ci spre satisfacerea unor pofte egoiste urate, acele puteri nu sunt puteri dumnezeiesti, obtinute prin rugaciune, smerenie si viata curata, ci puteri intunecate.

Sf. Scriptura le considera puteri ale Satanei. In II Tes. II, 9. Sf. Apostol Pavel vorbeste despre "lucrarea lui Satan insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase". De sigur, ele pot fi ale lui Satan si numai in sensul ca reprezinta tot ce e turpitudine in om.

Ca sa alerge cineva dupa avantajele ce i le promite o vrajitoare, trebuie sa se fi atrofiat in el tot ce e simt moral si sa se fi starnit extrema marsavie si turpitudine. Si, cum spune Sf. Ap. Pavel, efectele produse de vrajitoare sunt amagitoare, sunt minuni aparente, sunt avantaje de scurta durata, abstractie facand de pierzania sufleteasca ce o aduc celor ce umbla dupa ele.

Multi, din temerea de puterile intunecoase ale lui Satan, sau ale vrajitorilor, poarta fel de fel de talismane, uitand ca si aceasta e o practica magica, contrara lui Dumnezeu, nereligioasa, odata ce in loc sa se increada in ajutorul lui Dumnezeu, dat celor ce se roaga si se straduiesc dupa o viata curata, se incred in forta obscura legata de un obiect oarecare si care lucreaza fara o motivare morala. Obiceiul talismanelor vine si el de la popoarele pagane. Dumnezeu il osandeste aspru la Is. III, 20. Vrajitoria era in floare la Egipteni, la Babiloneni, la Greci, dar era foarte latita si la Evrei. Indata ce crestinismul se revarsa din Ierusalim, il intampina Simon Magul (Fapt. Ap. VIII, 99, urm.), iar Apostolul Pavel este intampinat in prima lui calatorie misionara de vrajitorul Bariisus (Fapte XIII, 6).

Sf. Ap. Pavel pune, in Gal. V, 20, vrajitoria si fermecatoria intre faptele trupului si declara ca "cei ce fac unele ca acestea nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (Gal. V, 21), Practicile magice sunt fapte ale trupului, adica ale omului lipsit de Duhul lui Hristos, caci daca ar avea Duhul lui Hristos, n-ar recurge la aceste efecte comode, care nu-i aduc niciun folos spiritual, care nu-l ajuta in cresterea lui duhovniceasca, ci, dimpotriva, il rostogolesc in indiferenta morala. "A uza de vrajitorie e mult mai comod pentru omul natural, decat a face pocainta, a se converti la Dumnezeu, a rabda cu credinta si a fi multumit cu purtarea de grija a lui Dumnezeu" (Modersohn, op. cit., p. 27).

Tot asa ii exclude si Apocalipsa pe vrajitori din imparatia lui Dumnezeu, punandu-i in rand cu ucigasii si cu inchinatorii la idoli, asadar cu cei mai mari pacatosi: "Afara cainii si vrajitorii si curvarii si ucigasii si inchinatorii la idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna" (Apoc. XXII, 15).

Dar cu toate aceste avertismente severe, practicile magice au patruns si in crestinism, inca din primele veacuri. De aeeea, Sf. Ioan Gura se vede silit sa le condamne din nou: "Tu folosesti, zice el, nu talismane, ci si formule vrajitoresti, intrucat introduci in casa femei

bete si ametite. Si nu te rusinezi sa te intorci spre astfel de lucruri? Crezi ca te poti scuza cu aceea ca femeia e o crestina si nu spune altceva decat numele lui Dumnezeu? Tocmai de aceea o detest si o ocolesc mai mult, pentru ca spurca numele lui Dumnezeu, si in vreme ce se numeste crestina, savarseste lucruri paganesti" (La Modersohn, op. cit., p. 30).

In lista pacatelor de la Deuteronom XVIII, e numit mai departe, descantecul. Acesta este o forma speciala a vrajitoriei. Descantatorii erau oameni care, prin intrebuintarea unor formule magice insotite de suflari, afumari si de alte ceremonii vrajitoresti, savarseau tot felul de pretinse minuni, vindecari, etc. Este o practica ce dureaza iarasi pana azi.

Unii aduceau, de fata, prin descantecul lor, spiritele celor morti, pentru a afla de la ele viitorul. E o practica ce s-a generalizat si sistematizat in timpul mai nou, in spiritism. Regele Saul a interzis-o, dar pe urma a recurs el insusi la ea, cerand vrajitoarei sa-i aduca spiritul lui Samuil (I Sam. XXVIII, 9, urm.). Manase i-a dat libertate (II Regi XXI, 6). Iosia a interzis-o din nou (II Regi XXIII, 24), dar ea a continuat sa existe pana azi. Invocarile mortilor se faceau prin formule magice, deobicei pe mormintele celor pe care voiau sa-i cheme (Is. LXV, 3, 4). Formulele se rosteau in soapta, murmurat, cu oftaturi, ca sa dea impresia ca ies din pamant, ca mortii insisi vorbesc cu cei ce-i invoaca. Spiritismul are si el urmari dezastruoase asupra celor ce-l practica. Mediile ajung intr-o stare de degenerescenta nervoasa, iar participantii la sedintele spiritiste sunt incapabili de o viata religioasa autentica si de o crestere duhovniceasca. Peste tot, cei ce practica vreo forma de vrajitorie sau se incred in ea, isi inchid drumul unei cresteri spirituale, caci vrajitoria nu are o doctrina spritual-morala; dimpotriva, ea satisface orice pretentie imorala a omului, pentru a-l rostogoli in indiferentismul moral, sau in imoralitate.

Cat de nefasta este vrajitoria, in toate formele ei, o vedem si din pedeapsa aspra ce-o randueste legea prin Moisi, impotriva vrajitorilor si descantatorilor. In Levitic XX, 27, se spune: "Oricare barbat sau femeie dintre voi se va face descantator sau vrajitor (in trad. din 1936: se va indeletnici eu chemarea duhurilor celor morti, ori cu vrajitoria), cu moarte sa se omoare, cu pietre sa-l ucideti, vinovati sunt". Dar Dumnezeu merge si mai departe si ameninta si pe cei ce merg la vrajitori si descantatori. In Levitic XIX, 31 se spune. "Sa nu mergeti la cei ce vrajesc si de descantatori sa nu va lipiti (in trad. din 1936: nu umblati dupa cei ce cheama duhurile celor morti si dupa vrajitori), ca sa nu va spurcati, cu ei; Eu sunt Domnul Dujrmezeul vostru". Sensul textului e ca cei ce se duc la vrajitori, uita pe Dumnezeul cel adevarat si-si cauta alti dumnezei. Pacatul lor este asa de grav, ca Dumnezeu ii va nimici din poporul lor: "Oricine se va duce la descantatori sau la vrajitori (trad. din 1936: ca mai sus), ca sa desfraneze cu ei, voi pune fata Mea asupra aceluia si-l voi pierde din poporul lui".

II. Domeniul patologicului.

Un alt grup de fenomene cari alimenteaza si din cari se alcatuieste falsul misticism, isi are cauza in variatele boli ale creierului. Fenomenele din acest grup, spre deosebire de practicile ocultismului, se pretind ca facand parte din sectorul religiei. De aceea ele cuceresc adeseori increderea unor mari mase de credinciosi. Distinctia intre autenticul religios si contrafacerile lui este aci cu mult mai greu de facut. Acestor stari patologice se datoresc mai ales pretinsele viziuni. Ele sunt sustinute insa si de o framantare religioasa in cei ce le produc, si in cei ce le accepta, spre deosebire de manifestarile ocultismului, cari sunt lipsite de o framantare religioasa, desi sunt insotite si ele de un fior al intalnirii cu nevazutul. Dar daca privim atent, observam ca si framantarea religioasa la subiectele producatoare de false viziuni, e bolnavicioasa. Caracterul bolnavicios al framantarii religioase la subiectele producatoare de false viziuni, se cunoaste dupa aceea ca framantarea lor religioasa e inspaimantator de exagerata si izbucneste fara motive serioase.

Cand cineva e apucat dintr-o data de remuscari exagerate, de o spaima adanca, dureroasa, o lupta indelungata, fierbinte si cutremuratoare cu pacatul, o teama de a nu se mantui, care rapeste ziua odihna si noaptea somnul, si apropie pe om de disperare, o tensiune ca aceea pe care o traieste David, potrivit Ps. 50, Pavel in Damasc, Luther in chilia manastirii, o indiferenta trecatoare ce se naste de aci fata de alte interese, datorii si griji, dar nu mai putin si o bucurie negraita pentru pacea aflata in sfarsit, care se revarsa peste toate marginile, toate acestea sunt, in anumite conditii, aparitii foarte sanatoase ale vietii religioase... Dar acolo unde aceste manifestari nu stau in nicio relatie normala cu viata launtrica de mai inainte, acolo unde izbucnesc fara motiv, ele indica o boala a creierului ca izvor al lor. Un om sanatos pana de curand, care isi facuse prea putina sau nicio grija de raportul sau cu Dumnezeu, e cuprins dintr-o data de o spaima inexplicabila pentru pacatele sale si tremura de judecata si de pedeapsa dumnezeeasca. Dar intrebat de pacatele sale, nu stie sa numeasca niciunul" (Bermann Werner, Der religiose Wahnsinn, 1890, p. 6).

Schimbarile -acestea bruste, nemotivate, se produc mai ales la cei ce se imbolnavesc in timpul vietii lor. Sunt insa unii care vin cu o ereditate bolnava pe lume. Dar, facand abstractie de cei vizibil bolnavi si cunoscuti ca atare in societate, multi prezinta diferite stadii de tranzitie de la sanatate la boala, si nu pot fi categorisiti numaidecat ca bolnavi. In starea categorica de boala trec abia intr-o anumita faza a vietii lor, si deci pot fi cunoscuti ca bolnavi dupa aceleasi simptome ca si cei ce se imbolnavesc in cursul vietii lor. Ei se apropie cu atat mai mult de cei ce se imbolnavesc in timpul vietii, cu cat de cele mai multe ori si acestia vin pe lume cu o oarecare predispozitie spre boala. "Cineva, cu toata predispozitia spre boala, mostenita, poate fi, daca traieste in imprejurari favorabile, in general, sanatos. El se imbolnaveste numai in urma vreunor influente care trezesc acea predispozitie si o activeaza, incat e greu de spus in care grupa trebue clasat (intre cei nascuti bolnavi, sau intre cei imbolnaviti in cursul vietii).

Totusi, in majoritatea cazurilor, se constata usor daca o turburare sufleteasca atinge un creier ce lucreaza normal, sau un creier care, fie printr-o ereditate apasatoare, fie prin influente ulterioare nefavorabile, de pilda printr-o ranire a oaselor craniaie, prin betie, etc, a luat o desvoltare anormala. Persoanele din categoria din urma sunt aruncate la marginea nebuniei de cele mai neinsemnate prilejuri. O schimbare a modului de viata, a domiciliului, intrarea in epoca pubertatii sexuale, etc, ajung pentru aceasta. Inca inainte de imbolnavirea propriu zisa, oamenii din aceasta categorie manifesta o slabiciune impresionabila, o accentuata iritabilitate, o mica putere de rezistenta a sistemului nervos nu arareori unita cu ipohondria, isteria sau epilepsia, iar pe teren spiritual o sensibilitate exagerata care, prin intamplari mici, ca de pilda printr-o indispozitie usoara, o schimbare a timpului, neimplinirea unei mici dorinte, o mica deosebire de pareri intr-o discutie, e transpusa intr-o stare de puternica excitatie si mare durere; o vie imaginatie impreunata cu o incapacitate de cugetare consecventa, o vointa care se starneste usor, dar n-are puterea duratei si consecventei" (Werner, op. cit., p, 49).

Odata imbolnaviti, sau odata predispozitia lor spre boala activata, oamenii acestia progreseaza repede la anumite idei fixe. Ideile fixe "sunt anumite idei chinuitoare, care li se infatiseaza mereu, impotriva voiei lor si de multe ori pentru o durata mai lunga, ba nu arareori dupa foarte scurte intreruperi. Bolnavii vad perfect absurditatea acestor idei, lipsa lor de temei, dar cu toata combaterea lor, nu se pot elibera de ele. Ei nu numai ca sunt adeseori sau chiar permanent turburati si nelinistiti de ele, uneori pana la disperare, ci sunt si impinsi la actiuni corespunzatoare, desi poate cai pe de alta parte le gasesc caraghioase si condamnabile" (Werner, op. cit., p. 12). In studiul sau "Der religiose Wahnsinn", Hermann Werner afirma ca ideia fixa se datoreaza incercarii involuntare a bolnavului de a-si explica starea sa schimbata. "Deosebirea intre odinioara si acum se impune constiintei lui- cu atata putere si intr-un mod atat de impresionant, incat ii vin drept explicatie fel de fel de ganduri.

Nu pentru ca el ar cauta, dupa metoda cercetatorului stiintific, cauzele acestei schimbari cu o intentie constienta si cu folosirea intregii lui agerimi. Incercarea lui de explicare e mai degraba una involuntara". La inceput nu va putea da un raspuns sigur, din ideile explicative ce se prezinta in fata sa. nu se va unpune nieiuna cu putere hotaratoare. "Adeseori aceste idei oscileaza, se schimba lunga vreme, pana cand din amestecul lor pestrit se ridica una, ca o colina situata deasupra intregului teren inundat. Alteori insa, ideia care pune stapanire pe bolnav ca ideie fixa i se impune fulgerator, ca printr-o iluminare" (op. cit., p. 45-46).

Ideia aceasta se desprinde de obicei din cercul preocuparilor anterioare ale bolnavului, preocupari legate de starea sau de profesiunea lui, de conceptiile, gusturile, idealurile lui, de problemele timpului. Aci are un rol considerabil subconstientul cu mecanismele lui complicate si obscure, anevoie de stabilit. Numai atata se poate spune cu oarecare siguranta, ca ideia fixa se desprinde din cercul ideilor cari au preocupat in ultima vreme pe bolnav.

Astfel se intelege, ca firile orientate religios, in caz de deranjament mintal, vor fi stapanite de idei fixe religioase. "Dar nu arareori nebunia se imbraca in haina religioasa si acolo unde bolnavul nu se preocupase catusi de putin de religie si deabia dupa ce s-a imbolnavit a recurs la religie, ca la un mijloc de mangaiere, ca prin ajutorul ei sa se elibereze de chinul, teama si nelinistea sa insuportabila. Dar fie ca s-a indreptat spre preocuparile religioase cu mult inainte de imbolnavire, fie numai in ultimul timp dinainte de boala, ele il indeamna acum sa-si explice, cu ajutorul ideii religioase, transformarea produsa in starea sa launtrica" (op. cit., Pp. 47-48).

In orice caz, boala este cauza, ideii fixe si nu invers. Deci nu preocuparile religioase mai frecvente ale cuiva, produc starea, religioasa patologica, asa cum nu preocuparea intensa a unui om cu problemele ingineriei il duce la vreo ideie fixa din acest domeniu, ci starea de boala in general face pe unul sa o imbrace intre ideie fixa religioasa, pe-altul intr-una din domeniul ingineriei. Desigur, stimularea exagerata a sensibilitatii religioase prin amenintari inspaimantatoare cu judecata d:n urma, sau prin alte metode, ingrozirea omului cu umflarea pacatelor lui, poate contribui la transpunerea lui intr-o stare excitata.

"Dar, in general, trebuie sa se afirme cu curaj ca acolo unde inraurirea sanatoasa si inteleapta a religiei prilejuieste dezvoltarea unei boli sufletesti, a existat de mai inainte o stare de debilitate carie era incapabila de o prelucrare justa a impresiilor si ideilor primite. Cei asupra carora religia produce astfel de efecte sunt debilii, melancolicii, epilepticii, istericii, ipohondrii, sau cei bolnavi sufleteste de mai inainte" (op. cit., pp. 41-42). Asa se explica de ce in general, bolile mintale iau da cele mai multe ori o forma religioasa. Foarte just observa Kraft-Ebing: "Multi din cei care cauta in limanul religiei ocrotire si mangaiere, sunt naufragiati in furtunile vietii, care alearga aci trupeste si moraliceste zdrobiti" ("Lehrbuch der Psychiatre", 2 Aufl., Stuttgart, 18S3, Band I, p. 156). "Departe de a inmulti primejdia imbolnavirilor, religia o micsoreaza!" (Werner, op. cit., p. 42). Influenta ei mangaietoare, sprijinul ce-l da sufletelor obosite, descurajate, rabdarea la care le indeamna, retine pe multi dela rostogolirea in nebunie, atenuiaza boala provenita din alte cauze si chiar ajuta la vindecarea ei.

Nu e mai putin adevarat insa, ca faptul ca foarte multi din cei deranjati sufleteste recurg la idei religioase pentru mangaierea lor si ca acestia, nefiind propriu zis alienati, deci izolati de societate, ci pe diferite trepte intre sanatate si focala, stau in mijlocul societatii, face ca obsesiile si pretinsele lor viziuni sa exercite o influenta asupra starii religioase a marei masse a credinciosilor, generalizand un fel de fals misticism. De aceea se impune o grija deosebita din partea preotilor, ca sa fereasca massa credinciosilor de astfel de influente, oprindu-i, prin explicari cuvenite, de a crede cu usurinta in toti cei ce pretind ca au viziuni.

Dar inainte de a ajunge la aceasta problema, sa vedem cum ideile fixe se pot transforma in "viziuni", sau pot naste in cei stapaniti de ele, iluzia unor viziuni. Problema aceasta este, de sigur, si mai greu de lamurit, decat aceea a nasterii ideilor fixe. Uneori ideile fixe n-au un caracter absurd si totusi se produc "aparitii". Sau ele se produc si cand deranjamentul mintal se manifesta numai ca o anumita dezordine in idei, cu precumpanirea unora din ele. Ba se produc uneori si la oamenii in general sanatosi mintal, dar cu o vie fantezie si preocupati intens de anumite lucruri. Pascal vedea permanent in urma unei caderi primejdioase, o prapastie inaintea sa. Walter Scott a vazut odata pe prietenul sau Byron, mort, infasurat intr-o draperie. Swedenborg se lauda ca 28 de ani a vazut chipuri supranaturale. El afirma ca petrecea regulat cu ingerii in casele lor, incurtile, in gradinile lor inflorite. Dar din descrierile lui se observa ca aceste aparitii au o origina pamanteasca. Poate ca in aceasta asemanare a aparitiilor cu realitatea pamanteasca, si in faptul ca ele nu comunica vazatorului lor nimic deosebit, avem unul din criteriile sigure ca ele nu au un caracter supranatural.

Cu atat mai, explicabil este ca asemenea aparitii inselatoare se produc in fata celor intr-un oarecare grad deranjati mintal. "Daca partea corespunzatoare a creierului este excitata in mod deosebit, cum se intampla, adeseori la bolnavii mintal, un chip ai memoriei, care le trezeste interesul dui nou, devine mai viu si se invioreaza asa de mult, incat li se pare ea il vad. Aceasta e halucinatia. Ea nu e altceva decat transformarea unei idei in intipariri ale simturilor... De obicei, simturile sunt puse in activitate prin influente ce vin din afara, prin extremitatile si ramificatiile nervilor simtuali in ochi, urechi, limba, nas si piele. Dar la fantasmele in chestiune, simturile sunt excitate dinauntru, prin influente sufletesti, prin reprezentari. Bolnavul insa nu-si da seama de aceasta origina a lor" (op. cit., pp. 21-24).

Desigur, aceasta nu inseamna ca nu exista si viziuni reale de origina supranaturala. Crestinismul sta pe baza Revelatiei divine, care s-a produs in mare parte prin viziuni, si in istoria lui s-au produs adeseori viziuni autentice. Dar ele, pe langa faptul ca se produc prin oameni sanatosi mintal, se mai caracterizeaza prin aceea ca sunt: 1. lipsite in general de o forma asemanatoare formelor din lume; 2. sunt rare, sau extraordinare, si servesc unui scop de mare misiune; 3. presupun o curatire desavarsita de patimi la col care le are. Sa luam aceste caracteristici pe rand.

1. Viziunile adevairate sunt, in general, mai presus de orice forma. Numai cand se simbolizeaza prin ele sensuri spirituale, primesc oarecari forme, ca, de pilda, in Apocalipsa sau la Dancii, dar chiar prin aceasta se arata ca formele respective nu sunt inerente realitatilor ceresti. Falsii vazatori insa nu stiu de un astfel de caracter simbolic al "viziunilor" lor, ci le iau ad-litteram, atribuind divinitatii forme intru totul omenesti. Ca lumea supranaturala nu are forme asemanatoare celor pamantesti si in general nu se face cunoscuta in astfel de forme, vedem din exemplul Sf. Apostol Pavel, care spune ca atunci cand a fost rapit in al treilea cer, a auzit cuvinte de nespus, pe cari nu-i este dat omului sa le rosteasca (II Cor. XII, 4). Iar despre bunatatile vietii viitoare, care ar trebui sa se desvaluie in parte vazatorului, spune ca: "ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (I Cor. II, 9). Spiritualitatea rasariteana a dezvoltat aceasta invatatura, avand in general o atitudine neincrezatoare fata de viziuni, pe motiv ca dumnezeiescul nu incape in formele lumii acesteia.

Sf. Diadoch al Foticeii spune: "Chiar daca ni s-ar trimite vreodata de Dumnezeu vreo vedere si n-am primi-o, nu s-ar supara pentru aceasta preadoritul Domn Iisus pe noi. Caci stie ca o facem aceasta pentru viclesugurile dracilor... Sa luam urmatoarea pilda pentru intelegerea lucrului: o sluga e chemata de stapan noaptea la poarta curtii, dupa o indelungata lipsa; dar ea necunoscandu-l sigur, nu-i deschide usa, caci se teme ca nu cumva, inseland-o asemanarea glasului, sa se faca pierzatoarea lucrurilor ce i-au fost incredintate de stapan. Domnul acesteia nu numai ca nu se va mania pe ea cand se va face ziua, ci o va invrednici de multe laude, fiindca a socotit ca si vocea stapanului este inselaciune si n-a voit sa piarda lucrurile lui" (Cuvant ascetic, Filocalia II, ed. I, p. 354—5). Iar in Pateric se dau o multime de cazuri cand diavolul ia infatisarea ingerului luminii pentru a amagi pe pustnici (Pg. 315). Uneori ia chiar infatisarea lui Hristos. Dar pustnicul inchide ochii si la invitatia diavolului, infatisat ca Hristos, de a-i deschide si a-i privi, declara: "Eu nu vreau sa vad pe Hristos cu ochii mei aici in lumea aceasta" (p. 399). Evagrie Ponticul cere, din acest motiv, ridicarea la rugaciunea fara forma, indemn care persista in toata spiritualitatea rasariteana ulterioara. "Caci se intampla ca in vreme ce te rogi curat si netulburat, sa ti se infatiseze deodata- inainte vreun chip strain si ciudat, ca sa te duca ia parerea ca Dumnezeu este acolo si sa te induplece sa crezi ca Dumnezeirea este cantitatea ce ti s-a aratat tie deodata. Dar Dumnezeirea nu este cantitate si nu are chip" (Cuvant despre rugaciune, cap. 67, Filocalia I, ed. I, p. 83).

Desigur, Patericul admite si aratari ceresti (p. 319). Sf. Simion Teologul are adeseori convorbiri cu Iisus in lumina, iar in cursul disputei isihaste Biserica noastra a formulat invatatura despre vederea luminii dumnezeiesti. Dar in toate aceste cazuri nu e vorba despre vederi de forme asemanatoare formelor pamantesti, ca sa nu zic peste tot de forme. Sf. Simion Noul Teolog cere si el rugaciunea fara forma. (Despre cele trei forme ale rugaciunii, Opera, ed. II, Syros, 1886, pg. 354 urm.). Iar "vederea" luminii dumnezeiesti nu are sensul unei vederi materiale, ci e ceva mai presus de orice vedere, e ceva cu totul de ordin spiritual, intraductibil in cuvinte si forme pamantesti, negrait, care nici nu ar trebui sa se numeasca propriu zis vedere, cum spune necontenit Sf. Grigorie Palama.

2. Vederile adevarate sunt extrem de rare, sunt extraordinare, si servesc unor scopuri de mare activitate misionara. Cand tot al zecelea individ ni se prezinta cu pretentia ca are viziuni si inca aproape zilnic, pe de alta parte e incapabil de o lucrare serioasa de misiune, avem de a face in mod sigur cu niste bolnavi mintal, sau cu niste sarlatani, sau cu niste victime ale ignorantei. Viziunea si minunea sunt nu numai supranaturale, ci si extraordinare. Dumnezeu nu suspenda ordinea naturala, pe care tot el a facut-o, prin interventi supranaturale, la tot pasul si de hatarul individual al oricui, ci o face aceasta in mod cu totul extraordinar si in vederea mantuirii sau a reconvertirii unor mari multimi. Sf. Ap. Pavel a avut o singura rapire si vorbeste despre ea o singura data si abia dupa 14 ani, silit de cei ce-i contestau autoritatea spre pierzania lor, dar si atunci o anunta simplu, fara sa o descrie in amanunte (II Cor. XII, 3-4). E o discretie plina de invataminte. Acele "casnicii" sentimentale de fiecare zi si de toata, viata, pe care le au unele credincioase cu Hristos, sunt o moda mai noua a catolicismului, de care nu stie nimic crestinismul primar, nici Ortodoxia, care a mostenit sobrietatea aceluia si convingerea ca sentimentul este cel ce expune pe om mai mult greselii si amagirii.

3. Scrierile ascetice rasaritene, daca vorbesc uneori de rapire sau de vederea luminii dumnezeiesti, considera ca acestea nu pot avea loc decat dupa o desavarsita curatire de patimi, prin eforturi care dureaza o viata intreaga, desi uneori pot fi unele firi fericite care au de la inceput, o mai mare curatie. In orice caz, departe de a fi apanajul unor firi sentimentale, ca in catolicism, fenomenele de natura aceasta presupun o trezvie, o sobrietate si apasionalitate desavarsita, iar "vederea" aceea nu e o vedere de tot felul de forme si intamplari complicate ce se lasa descrise in amanunt, ci o traire simpla, spirituala, fara forma, a prezentii dumnezeiesti.

Tinand seama de aceste criterii, multele "vedenii" pe care pretind ca le au tot felul de indivizi, se vor dovedi ca halucinatii ale unor oameni uneori relativ sanatosi, dar de cele mai multe ori cu o sanatate deficienta.

Dar falsul misticism se intretine nu numai prin halucinatii, ci si prin iluzii. La halucinatie este intai ideea, reprezentarea mintala, apoi senzatia sau imaginea cu aparenta de realitate. La iluzie este intai o senzatie reala si apoi o idee, o reprezentare falsa despre ea, o interpretare gresita a ei. Daca halucinatia este mai ales apanajul celor bolnavi, iluzia nu presupune numai decat o boala. O lipsa de atentie, de percepere superficiala si imprecisa, insotita de o preocupare a noastra de anumite idei si afecte, ne face sa nastem nenumarate iluzii (Werner, Op. cit. p. 25).

III. Cauzele morale ale falsului misticism, sau domeniul ignorantei si ai relei credinte.

Drept cauze morale ale falsului misticism, se pot indica: ignoranta, lacomia si prezumtia. Daca ocultismul si mai ales starile patologice produc fenomene de fals misticism dintr-o anumita sinceritate, prezumtia si lacomia produc cu rea credinta pretinse fenomene de ordin supranatural, fie de caracter magic, fie de caracter religios, si intretin credinta in ele. Desigur, uneori credintele magice, lacomia si prezumtia se intalnesc in unii si aceeasi indivizi, producand fenomene vrajitoresti, sau aparenta unor fenomene religlios-supranaturale. Acelasi rol il poate avea si ignoranta, desi ea nu e o cauza de rea credinta a unor astfel de fenomene. E totusi si ea o cauza morala a lor, deoarece si pentru ignoranta poarta o vina atat cel stapanit de ea cat si cei raspunzatori de el.

Ignoranta e mai ales mediul si vehicolul propice de raspandire a falsului misticism. Multi vrajitori si descantatori practica activitatea lor si din pricina ignorantei. Si multi sunt robii unor iluzii din pricina ignorantei. Dar ignoranta e mai ales pricina care face multimea sa dea crezare vrajitoriilor, halucinatiilor si iluziilor pe care le produc unii indivizi. Ignoranta e factorul cel mai de seama in generalizarea falsului misticism. Formele epidemice ale falsului misticism sunt un semn trist de inapoiere religioasa generala si un certificat rusinos pentru pastorii sufletesti ai unui popor.

Dar sa luam pe rand cele trei cauze morale ale falsului misticism sau cauzele de raspandire a lui.

1. Ignoranta. "Nestiinta este, cum spune Sf. Marcu Ascetul, maica tuturor relelor". (Epist. catre monahul Nicolae, Filocalia I, ed. I, p. 331). Ea e unul din cei "trei uriasi puternici ai diavolului" (al doilea fiind uitarea, si al treilea nepasarea), sub ocrotirea carora se furiseaza toate patimile in suflete (Ibid.). De aceea omul are datoria sa lupte necontenit pentru alungarea nertiintei din sine. Chiar ingerii se purfica in veci de nestiinta, adica progreseaza la noi si noi trepte de cunostinta, cum ne invata Dionisie Areopagitul in Ierarhia cereasca.

La adapostul ignorantei se instaleaza in suflet si falsul misticism. Ca orice pacat si acesta poarta asupra sa, intre alte multe peceti, si pe acesa a ignorantei. Caci falsul misticism este cum am spus, o dispozitie a sufletului care asteapta totul de la miracol, cauta la tot pasul vedenii si imbraca aproape pe fiecare persoana mai deosebita in aureola, supranaturalului. Aceasta dispozitie se intemeiaza pe o multipla ignoranta.

a) Mai intai se constata o crasa ignoranta a naturii si a legilor ei, cat si a supranaturalului. Ea confunda natura-cu supranaturalul, depreciindu-le pe amandoua. Necunoscand deosebirea intre natura si supranatural, ea nu cunoaste nici raportul just intre amandoua. Ea anuleaza intreg efortul spiritului omenesc de la inceputurile lui pana azi care, implinind porunca divina de-a supune (pamantul (Gen. I, 28), a dobandit, prin stiintele naturii, o cunostinta tot mai precisa si mai amanuntita a legilor naturale, a ce se poate astepta de la fiecare lucra si fenomen si dela inlantuirea lor, a modului cum pot fi intrebuintate ea sa dea maximum de randament. Dar totodata, dezonoreaza pe Dumnezeu, nestiind ca El isi descopere intelepciunea si puterea in mareata ordine naturala pe care a creat-o si-o sustine si ca El nu se poate rectifica pe Sine, suspendand la tot pasul legea naturala a lucrurilor si producand prin ele efecte supranaturale. Falsul misticism coboara, supranaturalul, transformandu-l in ceva obisnuit, inserandui-l intre factorii cotidiani, familari ai vietii. Supranaturalul astfel socotit nu mai e realitatea necontenita si inalta, care provoaca omului cutremur si ameteala chiar si numai cand se gandeste la ea, fiind tocmai prin aceasta distanta, inaccesbilitate si deosebire radicala de lume, un factor de elevatie pentru viata credinciosului.

Credinta luminata e aceea care nu atribuie lui Dumnezeu nici una din insusirile si functiile naturii, ci-l socoteste infinit mai presus de tot ce e manifestare si insusire naturala, indraznind sa-si faca despre El niciun concept, nici o imagine prin analogie cu lumea, ci ridicandu-se la El prin rugaciunea, "fara forma", cum zice Evagrie Ponticul, sau printr-o cunoastere mai presus de cunoastere, cum zic alti Parinti rasariteni. Ea il socoteste pe Dumnezeu necunoscutul prin excelenta si tocmai de aceea cutremurator. Sfantul Grigorie de Nissa si Dionisie Areopagitul au pus bazele solide ale acelei teologii superioare, numita negativa sau apofatiea, ce se ridica la Dumnezeu mai mult negandu-i orice insusire decat atribuindu-i-o, teologie pe care si-a insusit-o in chip special Ortodoxia. Iar un teolog mai nou spune: "Puterea lui Dumnezeu nu este nici o putere a naturii, nici o putere a sufletului, nici vreo alta dintre puterile mai inalte sau foarte inalte, despre care stim sau putem sti, nici cea mai inalta dintre ele, nici suma lor, nici izvorul lor ci criza, tuturor puterilor, ceea ce-i cu totul altceva. Puterea lui Dumnezeu, nu sta langa si deasupra lor (supranatural), ci dincolo de toate puterile conditionate si conditionatoare, cu neputinta de amestecat cu ele, cu neputinta de pus in rand cu ele, numai in extrema precautie de comparat cu ele" (Karl Barth, "Der Romerbrief", ed. 1924, pp. 11-12).

Acelasi teolog observa ca: a pune manifestarile lui Dumnezeu in rand cu manifestarile naturii, inseamna, a uita ca trebuie sa trecem prin granita invierii, ca si Hristos, pentru a ne intalni cu lumea supranaturala. Afirmand intalnirea noastra cu Hristos, in ordinea naturala, inseamna a uita ca El a intrat prin inviere in alta ordine, ca ordinea naturala a fost aratata ca incompatibila cu ordinea divina, prin invierea lui Hristos, careia trebuie sa-i urmeze si invierea noastra, daca vrem, sa intram in ordinea divina. "Este o impietate. Noi socotim ca stim ce zicem, cand zicem: Dumnezeu. Noi ii acordam supremul loc in lumea noastra. Noi il asezam prin aceasta pe aceeasi linie cu noi si cu lucrurile din lume... Noi ne imbulzim in apropierea Lui si il atragem fara grija in apropierea noastra. Ne permitem sa intram intr-o relatie de familiaritate cu El. Ne permitem sa calculam cu El ca si cum n-ar fi nimic deosebit. Ne permitem sa ne dam drept confidentii Lui, protectorii Lui, administratorii si mijlocitorii Lui.

Noi schimbam vesnicia cu timpul. Aceasta este impietatea in relatia noastra cu Dumnezeu. Noi ne facem in secret stapani in aceasta relatie. Propriu zis, nu ne intereseaza Dumnezeu, ci nevoia noastra careia il aservim pe Dumnezeu. Cutezanta noastra cere, pe langa, toate celelalte, o cunoastere si o patrundere in lumea supranaturala, o dispunere de ea... Asezand pe Dumnezeu pe tronul lumii, socotim sa ne asezam pe noi insine... Aceasta este relatia noastra cu Dumnezeu dincoace de inviere, inainte de a fi chemati la ordine: Dumnezeu insusi nu e recunoscut ca Dumnezeu si ceeace numim Dumnezeu e in realitate omul" (p. 20). De fapt, vrajitorul se face pe sine Dumnezeu si e considerat ca atare si de cei ce alearga la el, precum se face Dumnezeu si e considerat ca atare, oricine se da pe sine drefpt facator de minuni sau vazator al lumii supranaturale. Dumnezeu nu poate fi cugetat atunci mai sus decat acesti Oiameni, nici puterile Lui mai mari decat ale lor. "Sunt ridicati intai oamenii si apoi se uita distanta fata de Dumnezeu... Pentru ca cugetam despre noi insine ceea ce-i pemrs sa cugetam numai despre Dumnezeu, nu putem sa cugetam despre Dumnezeu mai inalt decat cugetam despre noi insine" (p. 20).

Vrajitorii, cei ce vad minuni si viziuni la tot pasul, "au schimbat marirea lui Dumnezeu celui nestricacios, eu asemanarea si infatisarea omului, stricacios" (Rom. I, 23). "Ei au pierdut simtul pentru ceea ce-i specific lui Dumnezeu... Distanta intre Dumnezeu, si om nu mai are o insemnatate principiala, precisa, care trebue respectata. Deosebirea intre nestricaciunea, absolutul si neconditionalitatea lui Dumnezeu si stricaciunea, relativitatea si conditionalitatea existentei noastre se sterge. Ochiul, care trebuia sa vada aceasta distinctie, s-a intunecat. Astfel se iveste la mijloc, intre aici si acolo. Intre noi si Cel cu totul altfel, negura sau ceata religioasa, in care, prin diferite mestesuguri de identificare si procese de amestecare mai mult sau mai putin sexual colorate, sunt ridicate starile umane sau animalice la rangul de trairi ale lui Dumnezeu, existenta si activitatea lui Dumnezeu e "experiata" ca traire umana sau animalica... in negura aceasta se uita ca tot ce e trecator e numai o ghicitura" (p. 25).

Desigur, cum am mai amintit, Biserica noastra are doctrina despre energiile divine necreate, care coboara in lume. Dar tocmai pemtruca sunt necreate, se salveaza, discontinuitatea intre ordinea creata si ele, se salveaza caracterul apofatic al cunoasterii lui Dumnezeu, se salveaza transcendenta lui pentru puterile naturale de sesizare a omului, se salveaza caracterul deosebit al acestor energii fata de orice energie si forma din lume. Daca-i asa, o credinta e cu atat mai luminata cu cat e insotita de o mai larga cunoastere a ordinii naturale, ca sa nu atribuie nimic din ceea ce-i propriu ei, lui Dumnezeu.

Desigur, aceasta nu inseamna ca credinciosii de rand sunt excluisi de la binefacerile acestui progres in cunoasterea lui Dumnezeu, neputandu-si insusi toate descoperirile stiintei. Descoperirile esentiale ale stiintei pot fi facute usor accesibile maselor largi, daca e cine sa se ocupe cu raspandirea lor si de opera aceasta se poarta grija la noi, mai mult ca in toate timpurile. Slujitorii Bisericii pot aduce o contributie pretioasa in aceasta opera, pe care o pot folosi chiar spre promovarea cunostintei lui Dumnezeu. In felul acesta se alunga ignoranta din sufletele credinciosilor, pe de o parte in privinta naturii, pe de alta in privinta, lui Dumnezeu, in asa fel incat ei nu mai confunda natura cu supranaturalul, ci pastreaza raportul just intre ele. Foarte just a observat un teolog contemporan, ca Spiritul dumnezeesc e ceea ce e dincolo de realitatea nemijlocita, sensibila sau mintala.

Realitatea nemijlocita e ordinea naturala sau creata. E o naivitate, mai bine zis un semn de mare ignoranta si in acelasi timp o mare impietate sa se intercaleze Spiritul dumnezeesc intre chipurile lumii sau activitatea lui intre activitatile naturii. E o impietate si o coborare a lui Dumnezeu, sa fie conceput ca facand o concurenta nereusita zugravilor, facandu-L autorul unor contururi primitive pe sticlele geamurilor. "Duh este Dumnezeu" (Ioan IV, 23); ca atare, El nu poate fi prins cu mania si lucrarea Lui nu e o lucrane fizica nemijlocita, asemenea aceleia a agentilor naturali. Noi umblam aici prin cred'nta, nu prin vedere. De aci se vede ca Dumnezeu nu este o realitate vizibila sau nemijlocit experiabiiai, ci o realitate indirecta, pe care o acceptam prin cred'nta. "Spiritul este negarea nemijlocitatii directe". "Credinta are deaface cu lucrurile nevazute. Ca sa fie obiect de- credinta, tot ce e crezut trebue sa fie ascuns. Si e ascuns cel mai adanc, daca e opus aparitiilor, simturilor si experientei" (Carl Barth, op. cit., p. 4).

Desigur, Biserica noastra are invatatura despre icoane. Dar icoanele nu sunt piese supranaturale intercalate intre obiectele naturii. Ele implinesc functia de simboale, adica sunt obiecte produse de agenti ai lumii create, care ajuta gandului sa se ridice la ceea ce e dincolo de ele, asa cum toata natura poate da acest ajutor mintii omenesti. Cine considera, obiecte si lucrari ale naturii drept supranaturale, nu se ridica la Dumnezeul adevarat, cel mai presus de natura, ci se inchina la idoli. Acela pierde tensiunea spre transcendent. Natura ajuta pe credincios sa urce spre Dumnezeu tocmai prin faptul ca ii apare ca lipsita de atributele supranaturalului, ca implica o insuficienta, intrucat nu se depaseste in cuprinsul ei nicairi legalitatea cunoscuta. O natura in care fenomenele naturale s-ar alterna cu cele supranaturale, un om ale carui manifestari naturale ar fi succedate de manifestari supranaturale, ar face de prisos existenta unui domeniu deosebit al supranaturalului, n-ar mai mana sufletul spre un Dumnezeu transcendent ordinii naturale.

Astfel, raportul intre natura si supranatura nu e unul de amestec intre ele, de alternare. Supranaturalul nu poate fi vazut, nu avem cu el un contact nemijlocit. El e dincolo de natura, inaccesibil noua si cu totul altfel decat ceeace putem noi vedea, cugeta, experia. Desigur, Biserica Ortodoxa admite ca Dumnezeu asculta rugaciunea credinciosului si cand ii e de folos, i-o implineste; Biserica noastra admite, deasemenea, ca Dumnezeu ne daruieste harul Sau. Dar Dumnezeu nu implineste rugaciunea credinciosului facand minuni, adica suspendand de fiecare data ordinea naturii, iar harul pe care ni-l daruieste nu-l experiem direct, ca pe o energie a lumii create. Dumnezeu implineste rugaciunile noastre, folosindu-se in modul cel mai eficace de lucrarea fireasca a fortelor naturii, sau ne indruma in chip nesimtit sa ne folosim in modul,cel mai eficace de ele. Dumnezeu da, in conceptia Bisericii, hrana imbelsugata, nu facand sa apara din nimic un numar de paini in camara, ci folosind sau ajutandu-ne sa ne folosim, in modul cel mai eficace, de fortele productive ale naturii. In

orice caz, lucrarea lui Dumnezeu ramane mai presus de experienta si nu tulbura cu nimic ordinea naturii, din care motiv in toate cazurile de felul acesta orice efect poate fi explicat si prin cauze pur naturale. E necesara credinta pentru a atribui un efect oarecare influentei Lui. Iar aceasta e dovada ca Dumnezeu nu intervine nemijlocit, vizibil, nu se substituie naturii, ci lasa natura in deplinatatea lucrarii ei. Desigur, din punct de vedere-ortodox nu se poate nega, in principiu, posibilitatea minunii si a viziunii. Nu se pot nega, de pilda, minunile si viziunile care insotesc Revelatia divina. Dar tocmai pentru a-si implini menirea si a servi ca semne

ale supranaturalului, ele trebue sa fie de tot rare. Minunile savarsite in fiecare zi si la tot pasul n-ar mai avea niciunn rost, iar Dumnezeu nu se amesteca fara rost in ordinea naturala pe care Ei insusi a creat-o. De aceea refuza Iisus cererea Fariseilor de a le da mereu semne. Viziunile adevarate sunt evenimente de ordin spiritual, care trebuie sa se produca la un nivel spiritual si intr-un mod care n-are nimic comun cu intruchiparilelumii obiectelor.

b) Dar falsul misticism e alimentat nu numai de o ignoranta de ordin intelectual, ci si de una de ordin moral. Datorita acestei ignorante, credinciosul asteapta scaparea de anumite greutati nu de la o indreptare a vietii sale, ci de la miracole care il dispenseaza de eforturi morale in vederea indreptarii vietii sale. Asemenea, miracole i se promit nu numai de vrajitori, ci, din pacate, si de unii pastori sufletesti, care prezinta rugaciunea lor ca deplin eficace prin ea insasi, fara sa fie insotita de o rugaciune de o indreptare morala a credinciosului. Rugaciunea isi are rolul principal tocmai in faptul ca se face piatra de hotar pentru o viata indreptata sau sustine o astfel de viata. De aceea este necesara si rugaciunea credinciosului, nu numai a preotului, pentru scaparea lui de necazuri.. Orice preot ar trebui, prin urmare, sa faca ceea ce fac, de fapt, cei mai multi: sa foloseasca prilejurile cand credinciosii vin sa-i ceara ajutorul pentru a scapa de necazuri, ca sa le dea o invatatur despre viata (pe care trebue sa o duca. Sf. Parinti arata, necontenit cum intreaga fericire si mantuire a oamenilor depinde de virtutile lor.

Prin toate necazurile, Dumnezeu vrea sa-l scoata pe om din viata de patimi, din necuratia lui. Preotii au prilejul, cand credinciosii vin sa le destainui necazurile si sa le ceara rugaciunile, sa cunoasca de ce boala morala sufera viata lor individuala si familiara si sa le arate modul in care pot scap de ea si urca spre tot mai multa virtute. In loc sa citeasca la acatist biletele imorale, ca de pilda: "Dumnezeu sa intoarca pe Ion cu dragoste asupra Mariei", ar fi de mult mai mare folos sa lamureasca pe credincioasa respectiva ca traieste intr-o viata imorala, ca jigneste pe Dumnezeu cerandu-I sa o ajute in prelungirea acestei vieti si ca suferintele ei vor dura atata vreme cat va dura si patima ei si aceasta viata necuvenita. Cu atat mai mult ar trebui sa refuze sa primeasca a atinge de altar piese de lenjerie intima, cu aceleasi scopuri, sau chiar cu scopul de a intari o casnicie legala, sau de a intemeia una noua. Prin practici de felul acesta nu se mai serveste opera, de educare si spiritualizare a sufletelor prin religie, ci sub forme crestine se serveste de opera de scufundare a lor in imoralitate si intunericul si robia unor puteri obscure, care se deslantuesc prin practici de sugestie si de magie.

Trebue sa judecam, lucrurile cu sinceritate si sa raspundem cinstit la intrebarea: in ce proportie se afla in credinciosii nostri preocuparea, de jertfa si invierea lui Hristos, de mantuire prin impreuna rastignire cu El fata de patimi, fata de omul pacatului si ai egoismului, in raport cu preocuparea de scapare din diferitele necazuri ale vietii, prin tot felul de practici care nu pot avea nicio legatura cu opera de rascumparare a Domnului si cu angajamentele morale ce decurg pentru fiecare credincios din ea? Sa recunoastem ca toti avem o parte de vina pentru aceasta situatie, daca nu pentru promovarea pozitiva a acestor practici si preocupari, semne ale necunoasterii inaltei esente a crestinismului, cel putin pentru putina noastra ravna in opera de luminare a credinciosilor.

2. O a doua cauza morala, care creaza fenomene de fals misticism, este lacomia. Lacomia sustine practicele vrajitorilor, dar o intalnim, din pacate, si la unii slujitori ai altarelor, indemnandu-i sa tolereze ignoranta religioasa a credinciosilor, dar si sa se dea drept facatori de adevarate miracole. Invatarea credinciosilor ca scaparea lor de necazuri depinde in primul rand de o viata de munca si seriozitate morala, nu convine nici acestor falsi pastori, pentru ca pierd rolul de factotum bine remunerat, nici credinciosilor, la inceput, caci le pune povara unor indatoriri de viata si a unor responsabilitati, al caror gust nu se capata decat cu vremea, dupa o anumita crestere moral-spirituala a omului. Predica staruitoare, invatarea, sfatuirea credinciosilor, nu sunt insotite sau urmate numaidecat de o moneda, ca hartiuta la acatist. Si se prefera moneda credinciosului in locul mantuirii lui. Astfel, credinciosul e lasat in intuneric, in loc sa fie luminat necontenit asupra insusirilor lui Dumnezeu, asupra, jertfei lui Hristos, asupra conditiilor morale cu ajutorul carora omul poate creste in unirea cu Hristos si se poate mantui. Creandu-si din interese materiale, fara multa greutate, in mod treptat o faima, acesti falsi pastori incep sa creada de la o vreme ei insisi ca au puteri miraculoase.

3. Si iata cum o a treia cauza care sustine falsul misticism, este prezumtia. Prezumtia este specifica oricarei mentalitati magice. Caci, in vreme ce mentalitatea religioasa cera smerit ajutorul lui Dumnezeu, mentalitatea magica, necunoscand pe Dumnezeu ca persoana libera, ci crezand doar in forte impersonale, deci lipsite de libertate, socoteste ca, poate dispune de ele, deci face pe credincios sa se creada superior lor. Dar in pacatul acesta cad usor si unii monahi. Pornind in viata lor calugareasca cu oarecare buna intentie de viata infranata, de rugaciune mai simtita, nu peste mult cad victimele faimei de sfinti, cu puteri miraculoase, pe care cateva femei usor castigate ca aderente de orice monah, i-o fac cu asiduitate, datorita, ignorantei lor.

Si asa incep sa se creada ei insisi sfinti, vazatori in suflete, tamaduitori, si sa se comporte in consecinta. Desigur, psihologia acestora e ceva mai complicata si ar putea forma obiectul unui studiu destul de interesant. N-am putea zice ca ei se cred intru totul drept ceea ce sunt socotiti. Se amesteca in starile lor sufletesti si multa nesiguranta si o doza de nesinceritste, de vointa de a parea ceea ce nu sunt siguri ca sunt. Pe de o parte cred de fapt intr-o anumita putere a lor, peste suflete; pe de alta nu prea sunt siguri daca puterea lor e chiar atat de mare cata li se atribue si nici daca ea e de la Dumnezeu sau din "personalitatea" lor, sau se datoroste slabiciunii celor ce umbla in jurul lor.

De aceea ei trebue sa simuleze o evlavie si o putere mai mare decat au. Neavand convingerea ca in ei lucreaza Dumnezeu, ei sunt plini de mandrie, pe care se silesc sa. o disimuleze, ca sa apara ea oameni ai lui Dumnezeu, dar ea izbucneste adeseori in manifestari care ii dau de gol, pentru cei ce sunt in stare sa vada. Ei nu scapa niciun prilej de a face sa se inteleaga puterea de care dispun. Prin aceasta se dezvaluie ca nu puterea lui Dumnezeu lucreaza prin ei, caci de puterea lui Dumnezeu nu poate dispune omul, ca sa poata ameninta cu ea pe cei ce-i privesc cu ochi critici, sau sa fagaduiasca cine stie ce miracol. Puterea lui Dumnezeu e ceruta cu smerenie, ramanand ca Dumnezeu sa o dea sau nu, dupa bunavointa Lui. Cine se bizue pe puterile Supranaturale ca pe niste puteri ce stau la dispozitia lui, se arata ca find stapanit de o mentalitate vrajitoreasca. Cand vreun preot, sau vreun calugar, cere unei mame sa-i aduca fotografia fiului disparut si cand, dupa ce i se aduce si priveste la fotografie, declara cu ton sigur: "Ti-l aduc", se comporta nu ca un reprezentant al religiei, ci al magiei, adica se socoteste nu slujitorul smerit al lui Dumnezeu, ci dispunatorul de anumite puteri obscure.

Nu negam ca se poate obtine o sfintenie si in viata pamanteasca. Dar intre sfintenia adevarata sau cautarea sincera a sfinteniei si falsa sfintenie sunt urmatoarele deosebiri radicale:

a) Sfintenia incoroneaza stradaniile indelungate si obositoare ale unei vieti intregi; faima falsei sfintenii si-o castiga cineva dupa cateva luni de exhibitii extravagante, bine puse in scena. Se poate intampla si faptul ca cineva sa fi pornit sincer pe drumul unei vieti de curatie, dar neacoperindu-si destul de bine ostenelile sale, lauda oamenilor il da peste cap, pana e inca crud in viata duhovniceasca, incat inceteaza de a mai urmari sfintenia adevarata, multumindu-se cu manifestari prefacute de sfintenie.

b) De aceea, sfintenia adevarata si stradania dupa ea, este acoperita de smerenie. Omul care traieste implinind cu adevarat poruncile dumnezeiesti, nu cauta sa atraga atentia asupra sa, asupra vietii sale, nu vorbeste de sine, sau daca aduce altul vorba despre sine isi scoate in relief pacatele, scaderile sale, chiar cu exagerare, sau chiar inventandu-le. Peste tot el tine sa treaca drept un om neinsemnat. Pe sfintii adevarati ii descopera Dumnezeu fara voia lor, uneori numai la moartea sau dupa moartea lor. Din pacate poate fi simulata si smerenia. Unii dintre cei care isi fac faima de sfinti fac pe smeritii. Ba mai mult, savarsesc fapte pacatoase, cu pretentia ca voiesc sa-si acopere cu ele sfintenia. Si de fapt reusesc sa amageasca multe suflete naive. Totusi, smerenia adevarata si acoperirea adevarata se pot deosebi usor de cele false. Smerenia falsa se cunoaste prin aceea ca cel ce o afiseaza face caz de ea, atrage atentia asupra smereniei sale. Iar cel ce-si acopera cu adevarat sfintenia nu o face prin acte de calcare a poruncilor si a disciplinei bisericesti. Acoperirea sfinteniei se face printr-o invesmantare in simplitate, in nepricepere, prin savarsirea la intuneric a celor bune.

c) Sfintenia adevarata inseamna o stare de curatie de toate patimile: a lacomiei pantecelui, a desfraului, a iubirii de argint, a maniei, a intristarii, a trandaviei, a mandriei. In locul fiecarei patimi din acestea trebue sadita virtutea contrara. Astfel, urcusul spre sfintenie inainteaza de la sobrietatea in mancare, la castitate, la nelacomie, la blandete, la seninatate, la harnicie, la smerenie si iubire. De patimile trupesti reusesc multi sa se elibereze. Dar foarte putini reusesc sa se elibereze de mandrie. De aceea, falsa sfintenie cauta popularitatea. Ea simuleaza si smerenia si iubirea de oameni, pentru a-si atrage, admiratia. Sfantul adevarat are putere sa suporte chiar impopularitatea, pentru ca are alte mangaieri si n-are lipsa de hrana laudelor omenesti.

E uimitor si trist sa vedem ca la noi s-a latit moda simularii sfinteiniei, cu tot cortegiul de pretinse daruri suprafiresti ce tin de ea: eficacitatea sigura a rugaciunii, citirea gandurilor, vederea la distanta, darul tamaduirii, al prorociei, etc. In loc sa inainteze cu osteneala rabdatoare pe drumul imbunatatirii reale si a mantuirii, implinind ascultarile de munca sarguincioasa si de curatire de orice patima si de orice gand subtire al patimii, facandu-se pilda de viata serioasa, tocmai intrucat se feresc mai mult de vederea lumii, sunt unii care aleg drumul lunecos si comod al pierzaniei, creandu-si cate o ceata de adoratoare si lasandu-se rasfatati de ele eu mancarica buna, cu haine moi si luxoase, cu ofuri de admiratie pentru orice cuvant ce le iese din gura, cu o propaganda care le duce repede faima in toata tara, facand pe o multime de oameni sa alerge cand la unul cand la altul din ei, pana ce se conving ca nici acesta, nici acela nu e proorocul.

Din toate cele de pana aici se poate vedea ca falsul misticism, intretinut din usuratate si lacomie intre credinciosii nostri, este un fenomen de decadenta care slabeste adevarata credinta si viata morala reprezentata de Ortodoxia noastra. De aceea, este in interesul Bisericii si al preotimii, in primul rand, sa puna stavila acestui fenomen. Este de datoria noastra a tuturor sa reactualizam, prin propovaduirea noastra, in constiinta credinciosilor, principiile luminoase al crestinismului. Sa concentram propovaduirea in jurul lui Hristos, a Jertfei si a invierii Lui, nu sa concentram privirile in jurul persoanei noastre.

Totodata sa nu uitam ca Ortodoxia are ca principal element tainic: unirea credinciosului cu Hristos. Dar acest element tainic se face propulsorul unei etici personale, conditia neaparata a mantuirii. Conceptia aceasta etica a mantuitii face din Ortodoxie o doctrina a luminii, caci viata virtuoasa este singurul factor care da o explicatie rationala, mantuirii si desavarsirii. Aratand necontenit credinciosilor ca mantuirea lor depinde de viata lor de credinta, de munca, de omenie, de iubire, de sobrietate, aratandu-le in sfaturi individuale pe ce treapta sunt si ce trepte urmeaza sa urce imediat, aruncam lumina in cugetele lor; ei isi dau seama ca asa e si rational sa fie. Altfel ii fortam sa accepte la tot pasul irationale si arbitrare interventii din alta lume, ii silim sa renunte la orice explicatie a ajutorului de sus si a mantuirii. Si prefacem crestinismul intr-o magie care nu da niciun ajutor formarii morale si intelectuale a omului. Iar paguba va fi, in primul rand, a noastra. Caci mintile oamenilor nu vor accepta multa vreme sa atarne de practici si atitudini inexplicabile sub raport moral.

Dar daca manifestarile infatisate pana aci, reprezinta mai mult o falsa intelegere a Ortodoxiei, exista si un fals misticism de esenta protestanta si neo-protestanta, care trebue sa ne intereseze, intrucat influenteaza uneori viata religioasa a credinciosilor nostri. Protestantismul, prin doctrina sa despre mantuirea numai prin credinta, nu urmareste, prin predica sa, sa angajeze pe credinciosi intr-o viata de fapte, intr-o viata, ce progreseaza in virtuti. El vrea numai sa trezeasca in credinciosi increderea pa Jertfa lui Hristos ii absolva de orice pacat si le asigura mantuirea, fara ca ei sa fie datori sa faca ceva pentru a-si schimba viata. E o predica de stil sentimental, care urmareste o induiosare momentana a credinciosilor, fara urmari durabile de natura etica.

Predica de natura aceasta, de stil protestant si neo-protestant, care prin descrieri impresionante ale suferintelor de pe cruce ale Domnului si prin intonatia sentimentala a cuvantatorului, urmareste sa stoarca cateva picaturi de lacrimi din ochii credinciosilor, fara nicio urmare pentru viata lor zilnica. — caci doar Domnul a facut, prin varsarea Sangelui Sau pe cruce, totul pentru noi —, o intalnim destul de des si in bisericile noastre. E o predica de flori retorice, poate si o predica de impresionante descrieri ale iubirii lui Hristos fata de noi pacatosii, dar nu si o predica de angajare a credinciosilor intr-o staruitoare si necontenita rastignire si inviere cu Hristos, adica de lupta neincetata cu patimile egoismului, de progres neincetat in fapte bune. E o predica ce prezinta mantuirea omului ca realizandu-se exclusiv de Dumnezeu prin Jertfa Fiului Sau, omul neavand sa contribue cu nimic, ci doar sa se patrunda, induiosandu-se, de atata iubire a lui Dumnezeu, care il tot iarta pe el, care numai pacatueste, neputand face nimic bun.

Ceea ce da acestei mentalitati caracter de fals misticism si o inrudeste cu formele de fals misticism descrise mai inainte, este acelasi pasivism moral, acelasi inactivism, care asteapta totul dela Dumnezeu, Falsul misticism anuleaza, rolul omului, importanta lui, slabeste persoana lui in fata exclusivei realitati s: atoteficiente divine. Daca-i asa, mimai o conceptie care accentueaza rolul activitatii omului in dobandirea mantuirii., afirma valoarea omului si il face sa se mentina in identitatea lui si sa creasca in putere pana la masura "barbatului desavarsit" (Efes. IV, 13).

Numai un crestinism, in care eticul are un asa de mare rol, in care contributia omului la mantuirea sa prin fapte este atat de necesara, este un factor de formare a omului si a pastrat in toata deplinatatea esenta de adevarata religie a crestinismului. Iar acest crestinism este ortodoxia. Oriunde nu se urmareste aceasta formare, aceasta intarire a omului, ori unde omul e depreciat, puterea lui slabita, avem o cadere dela adevarata religie intr-un fals misticism. Acolo nu se implineste voia lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa refaca pe om, ca oamenii "viata sa aiba si mai mult sa aiba", care voieste, potrivit cuvantului Sf. Ap. Pavel, ca noi sa fim "puternic intariti, prin Duhul Sau, in omul dinlauntru" (Ef. 3, 16).

4. In toate formele de fals misticism descrise pana aci se observa o oboseala, o lipsa de curaj in fata vietii, o teama de viata, un refugiu in falsa mangaiere ca face Dumnezeu sau cine stie ce forta supranaturala totul in locul omului. E a patra cauza morala a falsului misticism. E un alt aspect al starii nesanatoase pe care o sustine.

Sf. Parinti rasariteni pun un mare pret pe trezvia credinciosului. Aceasta este o necontenita atentie a omului la gandurile care cauta, sa se furiseze in mintea lui, pentru a le alunga imediat pe cele rele. Dar trezvia am putea spune ca este si atentia necontenita a omului la realitate-si curajul de a o privi in fata, de a o accepta cu toate problemele ei, de a-si lucra mantuirea in conditiile date de ea. Trezvia este si un realism opus oricarei reverii, care e un refugiu neputincios intr-o lume a fanteziei. Nu acolo isi dobandeste omul mantuirea, pentru ca nu acolo se pot savarsi fapte bune.

Omul trebuie sa imbratiseze realitatea si in ea sa lucreze. E gresit sa o lase pe aceasta in seama lui Dumnezeu, iar el sa se refugieze fricos in lumea neala a visurilor. Falsul misticism este in definitiv fuga de realitatea adevarata intr-o falsa realitate, e fuga de realitatea creata de Dumnezeu intr-o realitate visata de om, o fuga de realitatea prin care se ajunge la Dumnezeu intr-una care n-are nicio iesire, niciun drum spre Dumnezeu. De aceea fenomenele falsului misticism se indesesc mai ales in epocile marilor prefaceri sociale, punand stapanire cu deosebire pe cei ce isi pierd pozitiile favorizate ce le aveau in oranduirile apuse, pe cei ce din pricina aceasta nu pot accepta cu inima usoara noua realitate sociala si au motive sa se teama de ea, ca si de orice consolidare si desfasurare a ei. Sfarsitul vietii lor comode si fericite li se pare una cu sfarsitul oricarei vieti normale in general, una cu "inceputul sfarsitului" lumii.

Un sentiment de crepuscul istoric si cosmic, un sentiment de apocalips ii se naste in suflet. Doritori sa castige si masele largi pentru felul lor de a vedea lucrurile, pentru o atitudine tematoare si ostila fata de noua realitate sociala, ei isi fac din fenomenele falsului misticism, fie cai sunt stapaniti sincer de ele, fie numai la aparenta, mijloace de lupta politica, facandu-se agentii lor de raspandire si incercand sa creeze in masse cu ajutorul lor, o stare de turburare, de panica, de inactivitate, ca aceea descrisa de Sf. Ap. Pavel in cp. II catre Tesatonieenl 2, 2.

Preotii au datoria, in asemenea cazuri, sa lumineze si sa linisteasca pe (credinciosi, tot dupa exemplul Sf. Ap. Pavel din aceeasi epistola, cap. 3, ferindu-i de a se lasa antrenati in atitudini periculoase pentru viata lor si de asemenea stalciri ale notiunilor religioase. Caci daca, in loc de a le arata minciuna astor fel de contrafaceri religioase (ca de pilda: aparitii pe geamuri, femeie prefacuta in magarita, zvonuri despre sfarsitul lumii), preotii le vor intari, printr-o aprobare mai mult sau mai putin tacuta, convingerea in adevarul lor, descoperirea neadevarului din ele, pe, care o vor face insisi credinciosii in mod sigur. Va insemna si o grava imputinare a increderii lor in autoritatea preotului si a religiei.

Crestinismul, ca religie a adevarului, n-are lipsa, ba e profund periculos, sa fie sprijinit pe minciuni, care se dezvaluie rand pe rand ca atare.

In afara de aceea, Biserica nu trebue sa incuviinteze, folosirea credintei si a notiunilor religioase ca arma de lupta politica. Incuviintarea unor asemenea abuzuri de credinta si chiar de Biserica, a deservit totdeauna credinta, a desfigurat-o prin interpretari si aplicari patimase, a departat multe suflete de la credinta si mai ales a adus nu mult dupa aceea suferinte asupra Bisericii. Credinta trebue sa ramana la rosturile ei: sa tina pe om in legatura cu Dumnezeu, sa-i dea putere ca prin implinirea datoriilor sale de crestin in mijlocul realitatii date, sa-si dezvolte in chip sanatos fiinta sa spre chipul barbatului desavarsit, care este Hristos, si sa-si dobandeasca astfel mantuirea si fericirea vesnica.

Parintele Dumitru Staniloae

02 Martie 2015

Vizualizari: 6462

Voteaza:

Formele si cauzele falsului misticism 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE