Invidia

Invidia Mareste imaginea.

Invidia

Definitia invidiei si directiile ei de actiune

Derivat de la "in + video" (a vedea impotriva, a vedea contra cuiva), invidia indica patima ascunsa in adancul sufletului omenesc manifestata prin paradoxul de a te bucura de raul aproapelui si a te intrista de binele lui. Paradoxul patimii este dat de contradictia persoanei umane ca intentionalitate spre comuniune si comunicare cu semenii, blocata in egoismul ei inchis. De aici rezulta si tensiunea daunatoare vietii spirituale a omului, de unde si caracterul maladiv al invidiei.

Caracterul nociv al patimii rezulta din inversarea tablei de valori. Normal si natural este sa te "bucuri cu cel ce se bucura si sa plangi cu cel ce plange. (Romani 12, 15). Inversand tabla de valori apare anormalitatea etica si sociala, cu intreg zbuciumul sufletesc ce constrange viata personala raportata la cea sociala, a comuniunii cu semenii.

Insanitatea morala a invidiei este data de lipsa ei de motivatie. Ea este ura lipsita de discernamant. Se vorbeste in psihologie de ura normala si patologica. "Ura, spune psihanalistul francez G. Robin este un sentiment natural si normal, care nu incepe sa fie morbid decat atunci cand se iveste pe un teren deja atins din punct de vedere psihic".

In perfidia sa, omul isi ascunde rautatea. Invidia, insa, o demasca. E una din patimile cele mai diabolice, structurata pe mandrie, ca luciferica dorinta de afirmare egocentrica, in masura sa sfideze calitatile celui de langa tine. E propulsata de cele mai multe ori de catre kenodoxie, ca exacerbata dorinta de afirmare personala fara discernamantul propriei valori. Atragand dupa sine mania nejustificata, face ca tensiunea antisociala sa depaseasca suportabilul si astfel, degenereaza in crima. Cazul lui Cain si Abel este concludent in acest sens.

Exista indignarea ca manifestare a urii fata de nedreptatile comise de cineva. Aceasta este atitudinea justa de neacceptare a raului. Exista si o teama justa ce se manifesta prin tristetea fata de binele aproapelui, care in fond nu ii este spre fericire, ci spre osanda. Aceasta este mai degraba prevedere binevoitoare. Exista si intristare competitiva pentru binele aproapelui. Acesta este emulatia ca angajament personal de imitatie si concurenta, orientata dupa mijloacele juste de actiune.

Nici gelozia nu poate fi confundata cu invidia. Gelozia are ca motiv pastrarea bunurilor proprii si teama de a nu le pierde. Invidia este secatuita de orice motivatie. E o ura "in zadar"(desarta), vizand viata semenului care se bucura in mod firesc de bunurile lui si de succesul vietii.

Th. Ribot considera invidia ca o deviere a instinctului de proprietate. Am vazut ca prin dereglarea acestui instinct, philargyria devine o patima care intuneca mintea omului, prin insatiabilitatea acumularii bunurilor si prin folosirea lor egoista, incat vede totdeauna cu ochi rai bunurile semenului si implicit, pe posesorul lor. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca lacomia dupa bunuri poate fi oarecum imblanzita prin posesie, pe cand invidia este actiunea indreptata impotriva posesiei altora si, cu cat acesta poseda mai mult, cu atat si tensiunea provenita din aversiune creste mereu. In acelasi fel invidia lenesului este deosebit de daunatoare vietii sociale, caci lenesul nu aduna pentru sine, dar e capabil sa actioneze impotriva celui care isi aduna bunuri prin munca.

Invidia, ca ura ce mocneste, devine o adevarata actiune de denigrare a semenului, prin tot felul de defaimari, calomnii, intrigi, incat iritarea poate ajunge pana la paroxism, spre a degenera in crima, cum a fost cazul lui Cain si Abel, a fratilor lui Iosif, a lui Saul si David, a fariseilor si saducheilor impotriva Mantuitorului, etc.

Sfantul Ciprian arata ca invidia este "radacina tuturor relelor, izvorul dezastrelor, samanta delictelor, cauza crimelor. De aici se ridica ura, de aici porneste animozitatea. Invidia aprinde lacomia. vazand pe altul mai bogat decat el. Invidia atata ambitia, cand cineva afla ca altul s-a ridicat intr-o functie mai inalta. Ori de cate ori invidia orbeste sufletele si pune stapanire pe tainitele mintii, teama de Dumnezeu este dispretuita, invatatura lui Hristos este neglijata, ziua judecatii este uitata. Trufia se umfla, salbaticia indarjeste, perfidia unelteste, nerabdarea izbeste, discordia infurie, mania clocoteste. De aici se rupe lantul pacii intre cei mari, de aici este calcata in picioare dragostea frateasca". Spre deosebire de celelalte patimi care aduc oarecare satisfacere, invidia aduce numai tulburare sufletului omenesc, spune Sfantul Ciprian: "Cel cu sufletul bolnav de invidie nu gaseste nici o placere nici in mancare, nici in bautura, mereu suspina, geme si sufera. Celelalte rele au un sfarsit si se termina odata cu consumarea lor. In adulter ticalosia se incheie prin savarsirea faptului, talharul ajunge la omucidere si se opreste aici "numai invidia nu are limita. cu cat cineva a avut un succes mai mare, cu atat invidiosul arde mai mult in flacarile propriei invidii".

Mai mult ca oricare alta patima, invidia, "pricinuieste un rau personal celui stapanit de Ea" Dupa cum rugina mananca fierul, tot asa si invidia roade sufletul celui invidios spune Sfantul Vasile cel Mare. Invidiosul se aseamana cu fluturele, care, departe de a stinge lumina cu falfaitul aripilor sale, se arde el insusi in ea. Invidiosul este propriul sau calau, spune Sfantul Grigorie de Nazianz. Asa cum viermele roade lemnul in care s-a nascut, tot astfel si invidia roade sanatatea si viata spirituala.

Mai periculoasa poate fi invidia atunci cand se strecoara in sufletul prietenilor, deoarece ea conduce faptele spre marsavul pacat al tradarii prietenului care ti-a incredintat tainele inimii sale. "Asa cum malura este boala graului, tot asa invidia este boala prieteniei", spune Sfantul Vasile cel Mare spre a arata ca invidia se strecoara in comuniunea de iubire a prieteniei, spre a-i destrama arhitectonica ei spirituala.

Mai departe, cand invidia actioneaza in directia harului fratern, pe care credinciosul l-a primit din partea lui Dumnezeu, atunci devine pacat impotriva Duhului Sfant. Acest pacat il savarseau adversarii Mantuitorului, cand din invidie, il acuza ca face minuni cu puterea demonilor (Matei 12, 22.32).

La acestea adaugam manifestarea invidiei in directia calitatilor semenului si chiar a actiunilor acestuia. Invidiosul doreste ,din mandrie, sa fie deasupra tuturor si nu suporta sa fie depasit. De aici, revolta impotriva lui Dumnezeu ca este nedrept, acordand diferit talantii Sai, iar fata de aproapele se manifesta sub forma aversiunii prin minimalizarea, atat a calitatilor, cat si a faptelor lui meritorii. Acum invidia declanseaza defaimarile, calomniile si tot felul de denigrari si de injurii, impreunate cu actiunile de subminare si blocare a activitatii menite sa afirme personalitatea semenului.

Originea invidiei

Toti cei care au reflectat asupra patimii invidiei sunt de acord ca izvorul sau radacina ei este trufia sau chiar vanitatea. Mai precis, originea invidiei trebuie cautata in aversiunea diavolului fata de primul om aflat in gratia lui Dumnezeu, inaintea caderii in pacat. "Ce poate fi mai patrunzator decat aceasta boala? se intreaba Sfantul Vasile cel Mare. Este distrugerea vietii, ruina a firii, vrajmasa a darurilor dumnezeiesti, impotrivire fata de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, incepatorul rautatii, la razboi impotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a aratat pe fata luptator impotriva lui Dumnezeu; s-a maniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; si pentru ca n-a putut sa se razbune pe Dumnezeu, s-a razbunat pe om".

Avand originea in mandrie, invidia ia forma egoismului salbatic, ce depaseste orice hotar al dreptei ratiuni. Invidia dintre orgolii este dezastruoasa. Face ravagii. Sar scantei.

Prolifereaza in intristare si manie criminala. Psihanalisti sunt de parere ca originea invidiei trebuie cautata in sentimentul de ura ce apare in inima copilului prin "complexul familial". Nasterea unui copil ofera concentrarea afectiunii parintilor asupra lui si provoaca un dezechilibru prin carenta in raporturile afective dintre parinti si ceilalti copii, existente pana atunci. Ei vad in noul nascut un intrus care sustrage o buna parte din iubirea pamanteasca ce se revarsa pana atunci asupra lor.

Apoi, din "ciocnirea" tendintelor afective dintre frati si surori se va forma Complexul Cain ca rivalitate fraterna. "Fratii se nasc rivali", spun psihanalistii, prin dorinta lor de a acapara cat mai multa afectiune din partea parintilor. In mod normal, aceasta ostilitate initiala se va transforma prin sublimare in iubirea dintre ei. In caz contrar, lupta dintre frati continua toata viata.

Pe de alta parte, originea invidiei trebuie cautata si in defectuoasa educatie ce i se face copilului, mai intai in familie, iar apoi in societate. Aceasta rezida in pretuirea exagerata a unuia dintre copii, de catre parinti, fata de ceilalti copii. In sufletul acestora se va naste invidia, "marea generatoare a urii". De teama parintilor, invidia va fi la inceput refulata.

Mai tarziu se va manifesta ca o bizara exteriorizare afectiva fata de oameni, fata de autoritatea de stat, de legi si chiar fata de Dumnezeu. De aici, din aceasta imprudenta educatie, se va naste intreg cortegiul carentelor de caracter, culminand cu delictele si cu crima. Prin afectiunea exagerata si unilaterala aratata unui copil, se creeaza complexul de inferioritate in sufletul celuilalt. Iar sub impulsul nedreptatii ce considera ca i se face, in sufletul lui se naste invidia, ca un focar ce va intretine ura fraterna. Pe de alta parte, .copii cei mai razgaiati sunt cei mai porniti in ura, deoarece tendintele lor lasate in voia soartei nu mai accepta nici o limita pe care o forteaza cu atat mai imperios, cu cat au fost lasate sa-si dea frau liber., spune un psihanalist.

Pe de alta parte, se cauta si asocierea originii somatice a invidiei, medicii constatand la cei invidiosi o intoxicatie generala, provenita dintr-o insuficienta hepatica. Pentru aceasta invidiosul prezinta o stare de slabire, anemie, tulburari intestinale, fata subicterica, dezechilibru emotiv etc. Predomina totusi cauza psihica a amorului propriu frustrat, a complexului de inferioritate provenit din cauza unor neimpliniri. Sau mai precis, invidia isi are radacina si izvorul in firea omeneasca ce poarta in sine ranile pacatului. De aici porneste tulburatoarea contradictie cu sine insusi, cu semenii, cu societatea.

Paradoxul si fenomenologia invidiei

Paradoxul invidiei trebuie cautat in lipsa de discernamant atunci cand se fac judecati de valoare. In general, judecatile de valoare nu stagneaza, ci dinamizeaza activitatea creatoare a omului. Succesul aproapelui trebuie sa stimuleze interesul, imitatia si emulatia. In cazul invidiei apare paradoxul. Toate acestea stagneaza, si in locul lor apare intristarea generatoare de manie si ura, concretizata in defaimari, subminari si in cea mai salbatica forma: crima. Cain, bunaoara, a devenit la un moment dat mahnit si invidios ca Dumnezeu a primit jertfa lui Abel . Invidia lui a generat ura criminala... Daca el ar fi facut o judecata de valoare ar fi apreciat jertfa mai buna adusa de fratele sau, si ar fi depus staruinta sa-l si intreaca.

Fratele fiului risipitor, apoi, daca ar fi facut o judecata de valoare, s-ar fi bucurat impreuna cu parintele sau ca fratele sau mai mic "mort a fost si a inviat". in loc sa se intristeze si sa se tulbure de venirea fratelui sau si de primirea ce i s-a facut, din iubire fraterna ar fi avut el initiativa bunei primiri si s-ar fi bucurat mai mult decat ceilalti comeseni. In fond, fratele mai mic nu i-a facut nici un rau si nici o nedreptate. Si-a cerut doar partea de avere ce i se cuvenea.

Revenind, nu a cerut o noua impartire a averii, nici egalitatea in drepturi cu fratele sau, ci un mijloc de a trai potrivit vinovatiei sale. Vedem de aici cum paradoxul invidiei, prin rasturnarea tablei de valori, aduce tot felul de neintelegeri si conflicte sociale. Sfantul Ciprian arata ca paradoxul invidiei este dat de dorinta "de a transforma in rau binele propriu altuia, de a fi chinuit de prosperitatea celor mai norocosi, de a-si face siesi necaz din gloria altora, de a-si simti inima sfasiata ca de carligele calaului, de a face din propriile lui ganduri si simtiri un fel de instrument de tortura care sa-i sfasie inima, care sa-l chinuie in toate maruntaiele".

Sfantul Vasile cel Mare arata ca leacul insasi al invidiei este paradoxal. Cel stapanit de aceasta patima, patruns de perfidie, asteapta o singura usurare a bolii lui: "sa vada caderea unuia din cei invidiati. Ura i se termina numai cand vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; cand vede ajuns vrednic de mila pe cel admirat de toata lumea. Numai atunci se impaca cu el, numai atunci ii este prieten, cand il vede lacrimand, cand il vede jelind.

Nu se bucura cu cel vesel, dar plange cu cel indurerat. In caineaza ca i s-a schimbat soarta, ca a cazut intr-o stare atat de jalnica; ridica in slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericita de mai inainte, nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face si mai grea nenorocirea. Pe copil il lauda dupa ce a murit si-l slaveste cu nenumarate elogii, ca era frumos la chip, ca era destept, ca era destoinic in toate; daca insa ar trai, n-ar intrebuinta un limbaj atat de elogios. Daca vede, insa, ca si altii il incarca cu laude, se schimba iarasi si pizmuieste pe cel mort. Invidiosul admira bogatia altuia dupa ce a pierdut-o; lauda si ridica in slava cerului frumusetea, vigoarea si sanatatea cuiva dupa ce s-a imbolnavit. Si pe scurt, invidiosul este dusman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute".

Caracterul paradoxal al invidiei rezulta si din aceea ca ea cu nimic nu poate fi imblanzita. Marele capadocian arata in continuare ca "invidia este un fel de dusmanie care se poate inlatura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile imblanzesc pe dusman; pe invidios insa, si pe rautacios, binefacerea facuta lui il intarata si mai mult. Si cu cat ii faci mai mult bine, cu atat se revolta mai mult, se supara si se arata mai nemultumit. Si este mai mare durerea pricinuita de faptul ca binefacatorul are putinta sa-i faca bine, decat multumirea de pe urma binefacerilor primite. Pe care fiara n-o depasesc invidiosii prin rautatea lor? Pe care animal neimblanzit nu-l intrec in salbaticie? Cainii se imblanzesc daca le dai sa manance; leii se domesticesc daca sunt ingrijiti; invidiosii insa se salbaticesc si mai mult daca sunt ingrijiti".

Pe de alta parte, Parintii Bisericii au insistat asupra nocivitatii invidiei, demascand modul in care apare in viata oamenilor, caricaturizandu-le chiar si fizionomia. Acelasi capadocian arata ca "invidiosii se cunosc oarecum dupa fata. Privirea le este uscata si lipsita de stralucire, obrazul posomorat, sprancenele incruntate, sufletul turbat de patima, fara putinta de a judeca adevarat lucrurile.

Daca se intampla sa greseasca cineva cu ceva, cum e cazul multora din faptele oamenilor, apoi aceasta greseala o fac cunoscuta cu intentia de a caracteriza prin ea pe cel care a savarsit-o, ca si caricaturistii care fac portretele celor pictati luand ca o caracteristica generala nasul lor stramb sau o cicatrice sau vreo schiloditura provenita fie din nastere, fie de pe urma vreunei boli. Invidiosii sunt destoinici in a batjocori faptele vrednice de lauda prin rastalmacirea data lor, sunt destoinici in a calomnia virtutea, infatisand-o drept un viciu invecinat cu ea. Pe cel curajos il numeste obraznic, iar pe cel cuminte si infranat, nesimtitor; pe cel drept il numesc om fara inima, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel marinimos il barfesc ca pe un om de prost gust, iar pe cel cu inima larga, ca pe un risipitor; si, dimpotriva, pe cel econom il numesc zgarcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfieste sa dea oricarui fel de virtute numele viciului potrivnic virtutii".

In sfarsit, un alt paradox al invidiei este acela ca, asa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "cel invidios vrand sa-l piarda pe altul, se pierde pe sine insusi". Exemplu in acest sens il ofera Aman, din cartea Estera, pornit impotriva lui Mardocheu iudeul, fara nici un motiv, doar din invidie fata de cinstea la care a ajuns acesta in fata imparatului sau. Incantat la culme de gloria sa, la un moment dat, Aman exclama: .Dar toate acestea nu ma multumesc cata vreme vad pe iudeul Mardocheu stand la poarta domneasca. (Estera 5, 13). Pana la urma, in spanzuratoarea pregatita pentru Mardocheu cade victima invidiosul Aman.

Terapia invidiei

In terapia invidiei ne conduce Sfantul Tihon din Zadonsk. El porneste de la constatarea ca radacina invidiei este trufia. Fericitul Augustin spunea scurt: Daca invidia este fiica trufiei, omoar-o pe mama, si fiica ei va muri.. Sfantul Tihon insista asupra infrangerii patimii prin virtute, aratand ca antidotul mandriei si implicit al invidiei este smerenia.

"Radacina si inceputul zavistiei este trufia, caci trufasul, voind sa se inalte deasupra celorlalti, nu poate rabda sa fie cineva la aceiasi masura cu sine sau chiar mai sporit si, ca atare, este nemultumit de inaltarea aceluia; iar cel smerit nu poate pizmui, fiindca isi vede si isi recunoaste neputinta, iar pe ceilalti ii socoteste mai vrednici decat el insusi . drept aceea nici nu este nemultumit pentru darurile lor". De altfel, cel ce se deprinde cu smerenia dobandeste acea luciditate a mintii de a putea sa judece dupa dreptate, apreciind nu numai meritele tale, ci recunoscand si meritele altuia; nu numai calitatile tale, ci si capacitatea celui de langa tine.

Nu urmarind pozitii sus puse din orgoliu, ambitie sau interese meschine, ci dupa dreptate "a da fiecaruia ceea ce i se cuvine". In al doilea rand, Sfantul Tihon ne invata .sa ne deprindem cu iubirea aproapelui, si atunci invidia se va ofili, caci .dragostea nu pizmuieste., spune Apostolul (I Corinteni 13, 4). Si chiar daca sageata acesta ucigatoare va mai lovi in inima, omul se va impotrivi ei prin duhul iubirii, indemnandu-se, chiar impotriva voii sale, sa dea multumire lui Dumnezeu pentru buna sporire a aproapelui si astfel se tamaduieste tot raul launtric si, cum se spune, cui pe cui se scoate. Se cade sa ne silim la tot binele, facand nu voia inimii noastre rele, ci precum cer credinta si constiinta crestineasca, caci .numai cei ce se silesc pun mana pe imparatia cerurilor. (Matei 11, 12). Asa sa ne impotrivim rautatii si razbunarii, cartirii si hulirii si celorlalte patimi, silindu-se la rabdare si la toata evlavia. Aceasta va fi greu la inceput, dar lesne mai apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Un alt antidot spiritual al invidiei este "ridicarea cu mintea deasupra celor omenesti si atintirea privirii la binele real, la ceea ce merita sa fie laudat. Atunci niciodata nu vei socoti vrednic de fericit si de invidiat vreunul din lucrurile cele pamantesti si trecatoare", spune Sfantul Vasile cel Mare. Intarind aceasta idee, Sfantul Tihon arata ca se cuvine "sa credem, fara a ne indoi de fel, ca in lumea aceasta nu este nici un lucru mare si vrednic de minunare si nu este adevarata fericirea afara de cea vesnica si cereasca. Iar de vom cugeta asa, invidia va slabi si va ramane nelucratoare, pentru ca aceasta se naste din bunastarea aproapelui; dar daca nu vom socoti bunastarea vremelnica (adica cinstirea, bogatia si celelalte) drept bunastare adevarata, nu vom mai fi invidiosi pentru aceste lucruri: asadar, daca vom dispretui cele pamantesti si vom cauta cele ceresti, nu vom pizmui pe nimeni pentru cinstirile si laudele de care se bucura, pentru bogatiile, pentru neamul ales, caci vom dori cele neasemuit mai bune".

Pr. Prof. Dr. Sorin Cosma

10 Septembrie 2013

Vizualizari: 18664

Voteaza:

Invidia 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

invidia patimile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE