"A fost odata ca'n povesti/ A fost ca niciodata/ Din rude mari imparatesti/…" OMUL, avand pe Dumnezeu ca Tata! Intr-adevar, suntem toti copiii Lui. Fara nici un fel de indoiala…

Iar cei doi poli ai existentei noastre pe acest pamant sunt : Dumnezeu- Tatal si omul de langa noi. Ne miscam si traim incercand sa cunoastem si sa intelegem pe fiecare in parte. Avem tendinta de cele mai multe ori sa cunoastem numai pe Domnul, dar nu trebuie sa uitam ca "fratele este mantuirea noastra" dupa cum scria Sf. Siluan.

"Chiar si atunci cand Il cunoastem pe Dumnezeu, El ramane necunoscut" spunea IPS Antonie de Suroj; deci, oricat de inalta ar fi trairea la care a ajuns cineva, asta nu inseamna ca sunt indreptatit a vorbi despre El si lucrarea Harului in vietile noastre. Din pacate cel ce-L cunoaste pe Domnul nu vorbeste despre El, caci nu poate fi explicat; iar cel ce incearca sa-L explice celorlalti, nu-L cunoaste!

Aceasta traire inalta de care vorbeam, ar putea fi caracterizata prin cuvantul “sfintenie”. Caci ea exista de la facerea lumii si va continua pana la sfarsiturile veacurilor, este "sarea pamantului" prin prezenta vie si vizibila cu ochiul liber a Lui Dumnezeu in lume. Si aceasta este chemarea noastra “fiti sfinti!, precum Tatal vostru cel Ceresc este…”, aceasta este esenta vietii. Faptul ca nu reusim nu inseamna ca este imposibil, ci ca nu dam importanta mantuirii.

Indemnul exista pentru fiecare din noi, dar de ce nu vrem sa luam aminte la chemare? Sf. Chiril al Alexandriei scria: "Multi chemati, putini alesi, dupa cum spune Domnul. Toti suntem chemati, alesi devin cei ce raspund chemarii!". De ce nu ne simtim alesi?. Pentru ca nu raspundem chemarii!

Fiecare din noi este unic si de neinlocuit in ochii Domnului, fiecare din noi este centrul creatiei Lui. Si oricat de ciudat ar parea, asteapta intoarcerea fiecaruia dintre noi. Amintiti-va acum comportamentul tatalui din parabola fiului risipitor, si veti intelege iubirea, bucuria si repunerea in locul (Raiul) pierdut! Nu exista sfant fara trecut si pacatos fara viitor…

Cei ce si-au dat seama ce au pierdut si au avut taria sa se intoarca, sunt Sfintii. Au constientizat faptul ca sunt oameni purtatori de trup si neputinciosi, cercetandu-si firea pacatoasa . Prin recunoasterea originii divine si cerand iertare de la Domnul zicand "gresit-am la cer si inaintea Ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau" precum fiul risipitor, au gustat din bucuria iubirii ce exista in casa parinteasca.

Astfel viata lor devine clipe de slava inaltate Domnului, stare de pocainta neincetata si dobandirea Harului in inimile lor. Prin prezenta Harului au marturisit ce ne era de folos pentru mantuire si noua; caci nu au facut altceva decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe omul covarsit de pacat din tristetile vietii pamantesti. Au incercat in toate felurile sa faca cunoscuta Iubirea Lui si sa vindece toate ranile, atat sufletesti cat si trupesti ale noastre. Si totusi au fost oameni ca si noi…

Au trecut prin aceasta viata ca si noi, insa prin felul in care au trait avem dovada cat de vie ne este credinta. Cuvantul evangheliei este actual in toate timpurile, iar credinta este viata adevarata. Nu intamplator avem Sfinti ce pana si trupul lor a invins legile pamantesti de descompunere, lasandu-ne marturie ca Harul care salasluia in inimile lor poate vindeca si trupul.

As mai adauga faptul ca au iubit in aceeasi masura si pe Domnul si pe oameni; caci nu s-au plans de fratele lor, ci au incercat intotdeauna sa vada chipul Lui Hristos in noi. Prin tot ce-au scris sau au propovaduit, nu si-au dorit altceva decat sa ne trezeasca din nepasarea de a cunoaste pe Dumnezeu. S-au rugat, s-au smerit, s-au nevoit ca noi sa credem, sa iubim, sa ne mantuim…

Atat de mare este iubirea Lui Dumnezeu pentru noi, incat a daruit acestor fii ai Lui ( noua tuturor) atat de raniti de pacate si oboseala vietii, pe cei ce puteau sa ne fie mangaiere prezenta lor. Caci oricat de mult vroiau acesti Parinti sa fie numai cu Domnul, El la un moment dat ori i-a scos in lume, ori a dus lumea la ei. Pentru a ne alina tristetea si a alunga suspinul…

Nu trebuie sa ne schimbam pentru a ne iubi Hristos, caci El ne iubeste asa cum suntem. Asa cum ne-am indragostit de cineva pentru ca ne-a placut in mod deosebit ceva, tot asa si Hristos ma iubeste pe mine cel ce sunt unic pentru El. Nu ne indeamna sa ne transformam in ceva ce poate nu ne caracterizeaza acum, ci avem nevoie sa recunoastem ca suntem oameni pacatosi; iar marturisirea aceasta ne va deschide si noua portile Casei Parintesti. Iar odata intrati din nou, schimbarea vine de la sine in comportamentul meu, prin faptul ca incerc ca tot ceea ce fac sa fie bineplacut Lui.

Ajuta-ma Doamne sa fiu om, sa am credinta, sa iubesc si sa fac cunoscute tuturor acestea!

Arhim. Siluan Visan


 

.

• Patimile - boli ale sufletului
  Publicat in : Credinta
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Despre inima nemanioasa
  Publicat in : Credinta
• Sfanta iubire dupa har
  Publicat in : Credinta
• Purificarea
  Publicat in : Editoriale