Omul, fiinta infometata de Dumnezeu

Omul, fiinta infometata de Dumnezeu Mareste imaginea.

"Omul este ceea ce mananca". Cu aceasta afirmatie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut ca a pus capat tuturor speculatiilor "idealiste" despre natura umana. De fapt insa, el exprima, fara sa o stie, cea mai religioasa idee despre om. Pentru ca, mult inainte de Feuerbach, aceeasi definitie a omului a fost data de Biblie.

In relatarea biblica despre Creatie, omul este prezentat mai intai ca o fiinta infometata, si intreaga lume, ca hrana a sa. Indemnului de a se inmulti si de a stapani pamantul, potrivit primului capitol al Facerii, ii urmeaza porunca lui Dumnezeu data oamenilor de a manca din cele ale pamantului: "Iata va dau toata iarba, ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta intr-insul.  Acestea vor fi hrana voastra...".

Omul trebuie sa manance pentru ca sa traiasca; el trebuie sa primeasca lumea in trupul sau si sa o transforme in propriul sine, in trup si sange. El este, intr-adevar, ceea ce mananca, si intreaga lume apare ca o atotcuprinzatoare masa de ospat pentru om. Si aceasta imagine a ospatului ramane in tot cuprinsul Bibliei imaginea centrala a vietii. Este imaginea vietii de la crearea ei si, la fel, imaginea vietii la sfarsitul si implinirea ei: "... ca voi sa mancati si sa beti la masa Mea in imparatia Mea".

Dar ce mananca si de ce? Aceste intrebari par naive si irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au parut si mai irelevante pentru oponentii lui religiosi. Pentru ei, ca si pentru el, a manca constituie o functie materiala, si singura chestiune importanta era daca, pe langa aceasta, omul poseda o "suprastructura" spirituala. Religia a raspuns: da. Feuerbach a raspuns: nu. Dar ambele raspunsuri au fost date in cadrul aceleiasi opozitii fundamentale, a spiritualului fata de material. "Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare si categorii inteligibile ale gandirii si experientei religioase. Iar Feuerbach, in pofida materialismului sau total, a fost de fapt un mostenitor firesc al "idealismului" si "spiritualismului" crestin.

Insa, asa cum am vazut, si Biblia incepe cu omul ca fiinta infometata, cu omul care este ceea ce mananca. Perspectiva insa este total diferita, pentru ca nicaieri in Biblie nu gasim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordarilor religiei. In Biblie, hrana pe care omul o mananca, lumea din care trebuie sa se impartaseasca pentru a trai ii este data de Dumnezeu si ii este data ca si comuniune cu Dumnezeu.

Lumea, ca hrana a omului, nu este ceva "material" si limitat la functii materiale, diferita, deci opusa functiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce exista este darul lui Dumnezeu pentru om, si totul exista pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viata omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divina devenita hrana, devenita viata pentru om. Dumnezeu binecuvanteaza tot ceea ce El creeaza, iar in limbaj biblic aceasta inseamna ca El face din intreaga creatie semn si mijloc al prezentei si al intelepciunii, al iubirii si revelatiei Sale. "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Omul este o fiinta infometata. Dar el este infometat de Dumnezeu. Dincolo de toata aceasta foame a vietii noastre este Dumnezeu. Toata dorinta este, in cele din urma, o dorire a Lui. Cu siguranta omul nu este singura fiinta flamanda. Tot ce exista traieste mancand. Intreaga creatie depinde de hrana. Insa pozitia unica a omului in univers este data de faptul ca el singur binecuvanteaza pe Dumnezeu pentru hrana si viata pe care le primeste de la El. El singur raspunde binecuvantarii lui Dumnezeu cu propria sa binecuvantare.

Semnificativ pentru viata din gradina raiului este faptul ca omul da nume lucrurilor. De indata ce au fost create animalele, ca sa-i tina tovarasie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam". Dar, in Biblie, un nume este infinit mai mult decat un mijloc prin care sa se distinga un lucru de altul. El descopera esenta insasi a unui lucru, sau mai degraba dezvaluie esenta acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru inseamna a arata intelesul si valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu si a-i cunoaste locul si functia in cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru inseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, in Biblie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvantat lumea, l-a binecuvantat pe om, a binecuvantat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta inseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, bune foarte. Asa incat singura reactie naturala ("si nu supranaturala") a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvantata si sfintita, este de a-L binecuvanta si el pe Dumnezeu, de a-i multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - in acest act de recunostinta si adorare - de a cunoaste, a numi si a stapani lumea.

Toate calitatile rationale, spirituale si de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, isi au centrul si realizarea finala in aceasta capacitate de a-L binecuvanta pe Dumnezeu, de a intelege, asa-zicand, sensul setei si foamei care constituie viata lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai intai de toate, "homo adorans".

Prima definitie a omului, cea de baza, este ca el este preotul El sta in centrul lumii si o unifica prin actul sau de binecuvantare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Si umpland lumea cu aceasta Euharistie, el transforma viata sa, cea pe care o primeste de la lume, in viata in Dumnezeu, in comuniune cu El.

Lumea a fost creata ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzatoare, si omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii inteleg toate acestea, chiar daca instinctiv, si nu rational. Veacuri de secularism au esuat in stradania de a transforma actiunea de a manca in ceva strict utilitarist. Hrana este inca tratata cu veneratie.

A manca este inca o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei si prieteniei, al vietii care este mai mult decat "a manca" si "a bea". A manca continua sa fie inca ceva mai mult decat a mentine functiile organice. Desi oamenii poate nu inteleg ce este acest "ceva mai mult", totusi ei simt nevoia sa-l celebreze. Ei sunt infometati si insetati de viata sacramentala.

Nu este deci intamplator faptul ca relatarea biblica despre cadere se concentreaza din nou asupra hranei. Omul a mancat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificatia lui, era diferit de oricare alt fruct din gradina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru ca n-a fost dat, pentru ca n-a fost binecuvantat de Dumnezeu, era o hrana a carei consumare a fost condamnata a fi comuniune doar cu ea insasi, si nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubita doar pentru ea insasi, iar mancarea lui este imaginea vietii inteleasa ca scop in sine.

A iubi nu este usor, si omenirea a ales sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop in sine, si nu ca transparenta spre Dumnezeu. Si omul a facut acest lucru intr-un mod atat de consecvent, incat acesta a devenit ceva care pluteste "in aer". Este firesc pentru om sa experieze lumea ca opaca, si nu patrunsa de prezenta lui Dumnezeu. Pare firesc a trai o viata care sa nu fie multumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume cazuta pentru ca s-a indepartat de constiinta ca Dumnezeu este totul in toate. Acumularea acestei lipse de cinstire fata de Dumnezeu este pacatul originar care vatama lumea. Chiar si religia acestei lumi cazute nu o poate vindeca sau rascumpara, pentru ca a acceptat restrangerea lui Dumnezeu la o zona numita "sacra" ("spirituala", "supranaturala"), opusa lumii, care este "profana". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzator care incearca sa sustraga lumea de la Dumnezeu.

Dependenta fireasca a omului de lume era menita sa fie transformata in mod constant intr-o comuniune cu Dumnezeu, in care se afla toata viata. Omul era menit sa fie preot al unei euharistii, aducand lumea in dar lui Dumnezeu, si prin aceasta daruire el urma sa primeasca viata ca dar. Dar. in lumea cazuta omul nu are puterea preoteasca de a face acest lucru. Dependenta lui de lume devine un circuit inchis, si capaci: tatea lui de a iubi este abatuta de la tinta ei. El inca iubeste, este inca infometat. El stie ca este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totusi dragostea si dependenta lui se raporteaza doar la lumea in sine. El nu stie ca a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-si da seama ca a manca poate insemna a primi viata de la Dumnezeu, mai mult decat in intelesul ei fizic. El uita ca lumea, aerul ei, mancarea ei nu pot aduce viata prin ele insele, ci doar in masura in care sunt primite si acceptate pentru Dumnezeu, in Dumnezeu si ca purtatoare ale darului divin al vietii. Luate in sine, ele pot produce doar aparenta vietii.

Atunci cand vedem lumea ca un scop in sine, totul capata o valoare in sine si, prin urmare, pierde orice valoare, pentru ca doar in Dumnezeu se gaseste intelesul (valoarea) a toate, si lumea este plina de sens doar atunci cand ea este "sacrament" al prezentei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri in sine se distrug pe ele insele, pentru ca doar in Dumnezeu au ele viata. Lumea naturii, separata de izvorul vietii, este o lume muribunda. Pentru cel care considera ca hrana in sine este izvorul vietii mancarea este comuniune cu aceasta lume muribunda, este comuniune cu moartea. Hrana in sine este moarta, este viata care a murit si de aceea trebuie pastrata in frigidere, ca si un cadavru.

Pentru ca "plata pacatului este moartea". Viata pe care omul a ales-o a fost doar o aparenta a vietii. Si Dumnezeu i-a aratat ca el insusi a decis sa manance paine intr-un fel care pur si simplu il va reintoarce in pamantul din care atat el, cat si painea au fost luati. "Pentru ca tarana esti si in tarana te vei intoarce". Omul a pierdut viata euharistica, el a pierdut viata vietii insesi, puterea de a o transforma in Viata. El a incetat sa fie preotul lumii, si a devenit sclavul ei.

In relatarea biblica ni se spune ca aceasta s-a petrecut in "racoarea serii", adica noaptea. Si Adam, atunci cand a parasit gradina raiului, unde viata era menita sa fie euharistica - o oferire a lumii cu multumire lui Dumnezeu, a aruncat intreaga lume in intuneric. Intr-una din frumoasele cantari din imnologia bizantina, Adam este infatisat stand in afara raiului si plangand la portile lui. Aceasta este imaginea omului insusi.

Extras din "Pentru viata lumii" -  Parintele Alexander Schmemann


Spune-ti parerea pe :  


 

04 Aprilie 2012

Vizualizari: 5935

Voteaza:

Omul, fiinta infometata de Dumnezeu 4.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Mariana Thobo-Carlsen Postat la 2010-11-14 07:51

    Excelente, subtile, foarte de folos reflectii. Genul de lucruri care ar trebui discutate cu copiii la orele de religie. Multumesc autorului selectiei pt. acest material si pentru cunostinta cu parintele Schmemann, de care nu stiam nimic. Spre folosul altora ca mine adaug ce am aflat si eu de pe internet: Alexander Schmemann (13 September 1921 - 13 December 1983) was a prominent 20th century Orthodox Christian priest, teacher, and writer. Schmemann was born in Tallinn (Reval) Estonia to Russian émigrés. His family moved to France, where he received his university education. He married Juliana Osorguine in 1943, before completing his theological studies at the Orthodox Theological Institute of St. Sergius in Paris (where he studied with the great Russian theologian, Sergei Bulgakov, amongst others) and was ordained a priest in 1946. Career From 1946-51, Fr Schmemann taught church history at St. Sergius. He was invited to join the faculty of Saint Vladimir’s Orthodox Theological Seminary, then in New York City, where he taught from 1951 onwards. When the seminary moved to its present campus in Crestwood, New York in 1962, Fr Schmemann assumed the post of dean, which he would hold until his death. He also served as adjunct professor at Columbia University, New York University, Union Theological Seminary and General Theological Seminary in New York. Much of his focus at St Vladimir's was on liturgical theology, which emphasizes the liturgical tradition of the Church as a major sign and expression of the Christian faith. Fr Schmemann was accorded the title of protopresbyter, the highest honor that can be bestowed on a married Orthodox priest. He held honorary degrees from Butler University, General Theological Seminary, Lafayette College, Iona College, and Holy Cross Greek Orthodox School of Theology. Activities He was an Orthodox observer for the Second Vatican Council of the Roman Catholic Church from 1962 to 1965. He was active in the establishment of the Orthodox Church in America and in its being granted autocephaly by the Russian Orthodox Church in 1970. His sermons were broadcast in Russian on Radio Liberty for 30 years. He gained a broad following of listeners across the Soviet Union, including Aleksandr Solzhenitsyn, who became his friend after emigrating to the West.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE