Preotia universala a laicilor in traditia orientala

Preotia universala a laicilor in traditia orientala Mareste imaginea.


Preotia universala a laicilor in traditia orientala

Traducerile grecesti ale textelor ebraice vechi-testamentare (ca versiunea de Aquila) aplica adjectivul laikos, laic nu oamenilor, ci lucrurilor. De exemplu o "calatorie laica", un "pamant laic", "painea laica" (laices panes in Vulgata) sunt lucruri "profane", care nu sunt destinate serviciului la Templu.

Primul document crestin care mentioneaza cuvantul "laic" este Epistola catre Corinteni evocata de Sfmtului Clement din Roma (in jurul anului 95). Ea vorbeste de purtarea oamenilor din popor dupa "rinduieli laice". In secolul al treilea, cu Tertulian si Sfantul Ciprian in Africa de nord, termenul "laic" ia loc alaturi de cuvantul "cleric". Aici avem deja, in germene, o interpretare juridica care opune pe "laic" "clerului", in sfirsit, Sfantul Ieronim (sec. V), prezinta nu o definitie, ci o constatare net peiorativa: fata de cler, pus de-o parte pentru lucrurile lui Dumnezeu, laicii sunt cei care robesc lucrurilor acestei lumi, se casatoresc, fac negot, cultiva pamantul, fac razboaie, practica justitia...

Daca in Biblie cuvantul "laic" este rar si neprecizat, dimpotriva, el contine o notiune foarte bogata si foarte luminoasa de laos, popor al lui Dumnezeu. Alaturi de o preotie functionala, din casta sacerdotala levitica, Scriptura pune Preotia universala a poporului lui Dumnezeu in totalitatea lui. De la darea Legii lui Moise, Domnul declara: "Pentru mine veti fi un regat de preoti (mamleket kohanim) si un neam sfant.

Textul grecesc traduce expresia "preotie imparateasca" prin, "popor de preoti" in slujba imparatului ceresc. in Noul Testament, Sfantul Petru reia expresia "Voi sunteti neam ales, preotie imparateasca". Poporul lui Dumnezeu pus deoparte si reunit candva in Templul din Ierusalim este asociat acum la acta et passa Christi in carne. De la regimul profetic, poporul, constituit in Biserica, trece la realitatea revelata; el este unit de acum in Hristos si participa la sacerdotiul si regalitatea unica a lui lisus. Hristos a facut din toti crestinii "o imparatie a preotilor care domnesc pe pamant". Ideea unui popor profan nu are loc in Biblie, ea este absolut inimaginabila. Scriptura ne invata constant si ferm caracterul sacru si sacerdotal al fiecarui membru al poporului.
 

Primele semne nelinistitoare apar deja la sfirsitul veacului IV, fruct precoce al epocii lui Constantin. Cei care slabesc demnitatea Preotiei Universale sunt laicii insisi, iar Episcopii, in mod fatal, devin din ce in ce mai mult punctul de concentratie al sacrului, al "consacrarii". Se formeaza astfel o distanta printr-o neintelegere, o saracire progresiva a laicatului, prin redutabilul sau refuz al darurilor Sfantului Duh. Aceasta a fost marea "tradare a laicilor", tradarea naturii lor sacerdotale. Cei doi poli ai /aos-ului, poporul lui Dumnezeu: cel al regelui crestin care protejeaza Biserica si se intituleaza "episcop pentru cele dinafara" si "diacon ecumenic", (aceasta era titlul imparatilor Bizantului) si cel al monahului care traieste in lucrurile lui Dumnezeu, acesti doi poli salvgardeaza demnitatea harismatica a laicilor, dar restul, ceea ce se afla intre acesti doi poli, cade intr-un gol, de data aceasta realmente profan; masa, desi botezata se identifica cu lucrurile lumii acesteia, regaseste sensul vechi-testamentar al cuvantului "laic", aplicat lucrurilor si devine ea insasi unul din lucrurile profane ale acestei lumi. La aceasta stare de decadere rapida se aplica termenul peiorativ de fiicoriXoi si de aviepoi : cei care traiesc in lume si care sunt straini lucrurilor sfinte. De acum incolo, definitia laicului este negativa: un laic este un element pasiv de pura receptivitate, el nu are nimic a face in Biserica (afara de contributia financiara) caci nu exista pentru el functie ecleziatica, nu exista slujire, nici harisme...

Or, Epistola catre Diognet (inceputul sec. III), afirma: "Fiecare vietuieste in patria lui ca si strainii domiciliati aici. Orice pamant strain le este patrie si orice patrie un pamant strain. Ei isi petrec viata lor pe pamant, dar de fapt sunt cetateni ai Cerului". Acest text nu face decit sa accentueze invatatura Sfantului Pavel: credinciosii, laicii sunt alesi ai lui Dumnezeu si impreuna cetateni cu sfintii; ei nu au cetate aici, jos. Se poate, constata o reducere vertiginoasa a acestei demnitati a "sfintilor" (adica a celor chemati la sfintenie), la starea profana a celor care nu se preocupa decit de lucruri lumesti. Aceasta este extrema profanare a sacrului. In fata acestei decaderi, adevarata Traditie ramane totusi neschimbata: ea se afla in dogme, in constiinta sacramentala si liturgica, in invatamantul bogat si explicit al Parintilor Bisericii.

Taine si, mai ales, de a fi martor apostolic al Euharistiei, puterea de a promulga definitiile doctrinale - charisma veritatis certum - apartine episcopatului in virtutea apostolicitatii Bisericii. Aceasta este, de asemenea, harisma pastorala de a conduce Trupul, Regalitatea preotilor, catre a Doua Venire cu Slava. Imagine vie a lui Hristos, episcopul nu are decit o singura putere adevarata: aceea a iubirii, a singura putere de convingere: mucenicia sa. Cum spune magnific acest frumos cuvint: "Noi nu suntem stapanii credintei voastre, ci slujitorii bucuriei voastre".

Se poate observa bine esentialul traditiei rasaritene, ea nu este nici egalitarism antiierarhic, nici sfisiere clericalista a Trupului unic, in doua, ci participarea sacerdotala a tuturor la unicul Preot divin prin intermediul celor doua preotii. Fiecare este rinduit de Dumnezeu, si ceea ce-l deosebeste de lume si de orice perspectiva profana este aceasta origine dumnezeiasca a slujirii. Ceea ce s-a concentrat in Unul singur, in Hristos, unicul Preot, s-a dezvoltat in Trupul Sau: Preotul se indreapta spre imparatie si spre Preotia universala a preotilor. Pastele si Parusia inca nu se acopera perfect; de aici coexistenta celor doua preotii: fara amestecare si fara despartire si mai ales in afara oricarei opozitii imposibile. Hristos cel unic se realizeaza in diferentierea harismelor si a slujirilor.

Astfel, traditia nu degenereaza niciodata in confuzie, ci afirma net egalitatea naturii: toti sunt mai inainte de toate membrii egali ai Poporului lui Dumnezeu. Prin cea de-a "doua nastere", Botezul, toti devin preoti, si in sanul acestei egalitati sacerdotale se produce diferentierea functionala a harismelor. Aceasta nu inseamna o noua "sfintire", ci o hirotonie pentru o noua slujire a celui care era deja consacrat, deja schimbat in natura lui odata pentru totdeauna, avand deja primita fiinta lui sacerdotala.

Taina Mirungerii (confirmarea, in Occident), asaza pe toti cei botezati in aceeasi natura sacerdotala de hiereis. Din a-ceasta egalitate identica, unii sunt alesi, retrasi si asezati prin-tr-un act divin, episcopi si presbiteri. Aceasta este diferenta functionala a slujirilor, care suprima orice diferenta ontologica de natura si face imposibila orice ruptura intre clerici si laici. Canonistul Balsamon, sec. XII, mentioneaza opinia ca hirotonia episcopala comporta o absolvire plenara a pacatelor, care ar insemna un al "doilea botez" si deci ar schimba natura. O asemenea doctrina nu a fost niciodata acceptata in Traditie, fiindca aceasta ar institui o diferenta. Posibilitatea de a reduce un preot la starea laica, prin autorizatia vietii conjugale, demonstreaza tocmai contrariul. in acest caz, clericul depune slujirea functionala si ramane preot al Preotiei universale, el nu sufera nici inainte, nici dupa, vreo schimbare ontologica. Aceasta afirmatie capata relief in prezenta a doua traditii care traduc, fiecare la rindul ei, principiul "paternitatii divine". Una urca la Sfantul Ignatie al Antiohiei pentru care orice episcop este parinte prin functia lui liturgica; prin apa si prin Duh el regenereaza filiatia divina".

O alta traditie urca la "parintii pustiei". Acestia sunt marii duhovnici-laici, ale caror harisme nu sunt functionale, ci personale. Un parinte duhovnicesc este un teodidact, invatat de Dumnezeu si calauzit de Duhul. Simpli calugari, ei erau "parintii duhovnicesti" ai tuturor. Astfel, daca episcopul participa la Preotia lui Hristos prin functia lui sacra, orice laic face acest lucru prin insasi fiinta lui; el participa la Preotia unica a lui Hristos prin fiinta lui sfintita, prin natura lui sacerdotala. in vederea acestei demnitati, de a fi preot in chiar natura lui, orice botezat este pecetluit cu daruri, uns de Duhul in esenta lui insasi. Trebuie subliniata cu putere substanta, ontologia, natura sacerdotala a oricarui credincios. Orice laic este preot prin existenta lui, el ofera ca jertfa intreaga lui viata si intreaga lui fiinta.

O strinsa corespondenta intre "initierea" credinciosilor (botez, mirungere) si hirotonia preotilor confirma cele de mai sus. intr-adevar, rugaciunea din ziua a opta, dupa botez, mentioneaza "punerea miinilor lui Dumnezeu", care-1 asaza pe cel botezat in "demnitatea chemarii sublime si ceresti". Culoarea alba a camasii baptismale este culoarea preotiei celor doua Testamente; se intelege ca, din ratiuni practice, numai clerul a pastrat acest vesmant. Ritualul tunderii inseamna consacrarea totala in slujba Bisericii; deci, toti, clerici si laici, toti sunt consacrati. Pentru un baiat, traditia veche prescria o procesiune in jurul Sfintei Mese, fapt ce corespunde demnitatii de preot al Preotiei universale. Dupa Sfintul Ipolit din Roma, cel botezat primeste sarutul pacii (ca si episcopul), ca cel ce este demn de noua lui stare - dignus effectus est. Cu privire la "pietricica alba" ce poarta gravat numele cel nou, Ipolit precizeaza ca acest nume este pronuntat in timpul Euharistiei; el simbolizeaza admiterea in imparatie, este numele fapturii celei noi, membru al Preotiei imparatesti. Uimitoarea inrudire liturgica a acestor ritualuri cu hirotonia clerului subliniaza cu putere demnitatea sacerdotala a oricarui botezat.

Initierea (cele trei mari taine ale credinciosilor) introduce pe toti si pe fiecare in "ordinea sacra", in ierarhia sacra a poporului, diferentiata doar in slujirile functionale.

Aceasta perfecta egalitate de natura a tuturor membrilor Bisericii raspunde caracterului funciarmente omogen al spiritualitatii ortodoxe. Asa cum nu exista nici o despartire intre o Biserica invatatoare si una invatata, ci este Biserica totala care invata Biserica, tot asa si in totalitatea invataturii ei, Evanghelia se adreseaza tuturor si fiecaruia. Rugaciunea, postul, citirea Scripturilor, disciplina ascetica se impun astfel tuturor, in mod egal. De aceea, laicatul realizeaza foarte exact starea monahismului interiorizat. intelepciunea lui consta in a-si asuma maximalismul eshatologic al calugarilor, traind in lume - si poate tocmai datorita acestei chemari - asteptand, ca si calugarul, cu bucurie si nerabdare, Parusia.

Ca exemplu de monahism interiorizat, comun tuturor, se poate mentiona vechea traditie care vedea in perioada logodnei un noviciat monastic, cu scopul pregatirii tinerilor pentru "Preotia conjugala". Astfel, dupa ritualul rasaritean al incoronarii (Taina cununiei), cununile celor logoditi erau pastrate timp de sapte zile dupa care preotul dadea binecuvantarea pentru a se pune capat timpului de abtinere a celor doi soti. De asemenea, in Rusia de altadata, sotii plecau imediat dupa cununie, de la biserica, intr-o manastire. Aici ei se initiau un timp in viata monastica, cu scopul de a se initia mai bine in noua lor chemare conjugala, in Preotia lor conjugala.

Nicolae Cabasila, mare liturgist laic din secolul XIV, si-a intitulat tratatul asupra Sfintei Taine: "Viata in Hristos", Ioan de Kronstadt, preot de o mare sfintenie la inceputul veacului XIX, descrie in Viata mea in Hristos experienta lui euharis-tica; toate acestea arata ca adevarata patrie a sufletelor ortodoxe este Biserica Tainelor liturgice. Nicolae Cabasila parafrazeaza chiar din Fapte si zice: "Caci prin Sfintele Taine noi traim, ne miscam si suntem". Taina Mirungerii este Taina preotiei universale. Asupra omului nou-nascut prin Botez, Sfantul Duh coboara pentru a-i infuza darul faptelor. Mirungerea este Taina puterii care ne inarmeaza ca "ostasi" si "atleti ai lui Hristos", cu scopul de "a da marturie fara frica si fara slabiciune", cu scopul de a realiza apostolatul iubirii harismatice. Sfantul Chirii al Ierusalimului spune catehumenilor: "Duhul Sfant va inarmeaza pentru lupta... El va veghea asupra voastra ca peste proprii lui ostasi" si "voi va veti tine tari impotriva oricarei puteri potrivnice". Orice laic este mai intii de toate un luptator.

Ungerea cu Sfantul Mir a tuturor partilor trupului (in traditia rasariteana) simbolizeaza limbile de foc ale Cincizecimii. Aceasta ungere este insotita de formula sacra: "Pecetea darului Sfantului Duh" deci orice laic este pecetluit in toata fiinta lui cu daruri, este deci o fiinta in intregime harismatica. Rugaciunea asezata in chiar inima Tainei, precizeaza scopul acestor daruri: "Ca sa-ti slujeasca Tie in orice fapta si in orice cuvant". Aceasta este consacrarea intregii vieti slujirii laice, slujire esentialmente ecleziala.

Caracterul totalitar, absolut al consacrarii este pus in relief in ritualul tunderii, rit identic cu cel al intrarii in tagma monahala. Rugaciunea este: "Binecuvanteaza si pe robul Tau care incepe sa-si tunda parul capului sau". Sensul simbolic este clar, aceasta inseamna ofranda totala a vietii. Accentul eshatologic al rugaciunii intareste acest sens: "ca sa-Ti aduca slava si sa vada bunatatile Ierusalimului in toate zilele vietii sale". Astfel, toate momentele vremii se deschic asupra dimensiunii lor eshatologice, toate actele si toate cu vintele sunt spre slujirea imparatului. Trecand prin tundere orice laic este un monah al monahismului interiorizat, supus la toate exigentele absolute ale Evangheliei.

Epiclezei Tainei, cererii Sfantului Duh, Tatal ceresc raspunde prin trimiterea Sa care imbraca pe botezat in Hristos, "hristifica". In rugaciunea asupra Sfantului Mir episcopul cere: "Asa Dumnezeule, pecetluieste-i pe ei (viitorii confirmati, mirunsi, "hristosi") cu pecetea neprihanirii; ei vor purin imina lor pe Hristos pentru a fi salas al Treimii", se poate nota aici treimocentrismul Ortodoxiei, echilibrul trinitar find bine subliniat: pecetluit prin Duhul, devenit hristofor, pentru a fi locuinta treimica.

La slujba, alegerea textului biblic este deja un comentariu, in timpul Tainei Ungerii, se citesc ultimele versete ale Evangheliei dupa Sfantul Matei "mergeti dar si invatati toate neamurile". Din aceasta citire porunca Domnului se adreseaza deci oricarui crestin pecetluit, oricarui laic, si aceasta pentru ca el sa poata implini harul pe care i-l ofera Taina: "el trebuie sa propovaduiasca altora ceea ce a primit la Botez". Alaturi de misionarii acreditati, orice pecetluit este "un om apostolic", prin toata viata lui, cel botezat este chemat la o marturisire neincetata.

Ideea unui popor pasiv este in contradictie flagranta cu eclesiologia patristica; Preotia universala a credinciosilor participa la cele trei puteri: conducere, invatatura si sfintire.

Primul Sinod de la Ierusalim, din vremea apostolilor, reuneste toate elementele constitutive ale Bisericii. "Apostolii, batranii si fratii". Formula "parutu-s-a noua si Duhului Sfant", devine formula consacrata pentru toate Sinoadele ecumenice si acest "noua" este colegial, referindu-se la Trupul Bisericii in totalitate. Cei care alcatuiesc Sinodul sunt episcopi, dar ei poarta in ei tot Trupul si puterea lor suprema nu se exercita decit la nivelul tainei consensului unanim; episcopii actioneaza ex consensu ecclesiae. Cum declara foarte bine enciclica Patriarhilor rasariteni in 1848: "La noi, inovatiile nu au putut fi introduse nici de patriarhi, nici de sinoade; fiindca la noi salvgardarea religiei rezida in trupul intreg al Bisericii, adica in poporul insusi, care vrea sa pastreze credinta intacta". Laicii nu sunt judecatorii (eriteis) credintei, promulgarea definitiilor doctrinale fiind harisma proprie episcopatului; dimpotriva, laicii sunt aparatorii credintei. "Pavaza" este Biserica in totalitatea sa si tocmai pentru aceasta capacitatea de a distinge adevarul de eroare, "de a verifica si de a marturisi"este data tuturor. Aceasta aparare constituie insasi datoria sfanta a fiecarui laic. Se cunoaste a-cest rol inca de la criza ariana din secolul IV, sau, mai tirziu, secolul XV, dar mai ales in secolele XVI si XVIII in Rusia de sud-est, cand confreriile ortodoxe salveaza puritatea credintei si alcatuiesc adevarate intarituri ale Adevarului fata de episcopatul care batea in retragere. Consensul Preotiei universale face apel, in cazul cand colegiul episcopal este slab, la colegiul episcopal luminat prin Duhul Sfant.

In actele de cult, axios "vrednic este", atunci cand se hirotoneste un preot, sau aminul final, sunt ca o semnatura sfanta a Trupului in totalitatea sa pe toata lucrarea Bisericii. in timpul Liturghiei, orice credincios este impreuna liturghisitor cu episcopul; poporul participa activ la anaforaua euharistica, la epicleza (totdeauna se foloseste pluralul; preotul formuleaza cererea in numele tuturor: "Te rugam, Te chemam..." si apoi el este martorul apostolic al miracolului implinit). Comuniunea de duh intre celebrant si obste este totala si raspunde sensului cuvantului liturghie care inseamna lucrare comuna. Iin invatamant, si acesta este un fapt particular al Ortodoxiei, profesorii de teologie sunt cel mai adesea laici. Slujirea Cuvantului se leaga de harisma hirotoniei, dar episcopii deleaga pe unii laici alesi, cu puterea de a invata si de a predica in virtutea harismei Preotiei universale. Iin societatea sacralizata a Bizantului, imparatul are puterea de a aduna Sinodul si predica imperiala ocupa un loc firesc. Se cunosc, de asemenea, in secolul XVI, frumoasele omilii ale lui Nicolae Cabasila, laic si mare liturgist. Se poate mentiona, de asemenea, numele lui Chiril din Filea, un isihast arzator, casatorit si tata de familie. In Grecia actuala, laicii sunt trimisi de Sinod in misiuni apostolice; ei invata si predica in Biserici; aici ei isi exercita harisma lor sacerdotala. In spatiul temporal, intr-o dioceza, cele care administreaza sunt consiliile parohiale si eparhiale, episcopul este un parinte spiritual, pastor si liturghisitor. Atunci cand se intampla, ca in Grecia de azi, ca statul sa exercite o suprematie asupra organizarii materiale a Bisericii, aceasta inseamna ca, in principiu, statul reprezinta aici poporul crestin.

In planul sfintirii, starea monahala este cu totul independenta de orice hirotonie. indrumarea duhovniceasca a "staretilor" nu este legata de preotie. "Pneumaticii", "duhovnicii", calugari sau laici vietuitori in lume, pe care oamenii ii numesc "oameni ai lui Dumnezeu" sau "nebuni pentru Hristos", se bucura de o autoritate spirituala foarte mare. Pe acestia ii recunoaste poporul ca indrumatori de constiinta; adesea, simpli calugari erau parinti spirituali ai episcopilor si ai patriarhilor. Aceasta slujire pur harismatica nu va inceta niciodata sa existe in Biserica, alaturi de slujirea preotilor.

Laicii formeaza un mediu bisericesc care este deodata si lumea si Biserica. Ei nu au acces la puterea de a acorda mijloacele harului (putere sacramentala a clerului); dimpotriva, sfera lor este "viata de har" si "starea de har". Prin simpla lor prezenta in lume ca "fiinte sfintite", ca "preoti", in chiar substanta lor de "salasuri ale Treimii", Preotia universala a laicilor detine puterea sacrului cosmic, a liturghiei cosmice: in afara zidurilor templului, laicii continua liturghia Bisericii. Prin prezenta lor activa, laicii introduc adevarul dogmelor traite, in social si in raporturile umane, si alunga astfel elementele demonice si profane ale lumii.

Mai mult chiar decit o participare activa la puterile Bisericii, Sfintii Parinti subliniaza o intreita demnitate a laicilor. Sfantul Macarie Egipteanul spune: "Crestinismul nu este deloc ceva mediocru, este o mare taina. Cugeta la propria ta noblete..., prin Mirungere, toti devin imparati, preoti si profeti ai cerestilor taine".

Demnitatea imparateasca este de natura ascetica; este stapanirea spiritualului asupra materialului, asupra instinctelor si pulsatiilor cosmice ale trupului, eliberarea de orice determinare venita din lume. Sfantul Ecumenius spune aceasta in expresia: "imparati prin stapanirea patimilor noastre". Sfantul Grigorie de Nyssa precizeaza de asemenea: "Sufletul isi arata imparateasca-i demnitate in libera dispunere de dorinte sale, aceasta fiind inerent numai imparatului; a domina totul este propriu firii imparatesti".

Demnitatea imparateasca este astfel "modul" existential, calitatea imparateasca de a stapani, de a fi propriul tau stapan si domn. Continutul acestui mod se plaseaza in demnitatea sacerdotala. Sfantul Pavel sfatuieste sa ne oferim trupurile ca jertfa vie, ceea ce constituie "cultul rational", a face din fiinta noastra si din existenta ei un cult, o liturghie, o doxologie. Origen exprima aceasta admirabil: "Toti cei care au primit ungerea au devenit preoti..., daca imi iubesc semenii pana la a-mi da viata pentru ei si ma lupt pentru adevar pana la moarte..., daca lumea este rastignita pentru mine si eu lumii, m-am daruit ca jertfa si devin preotul propriei mele existente"... in acelasi sens, Sfantul Grigorie de Nazianz rezuma: "Noi suntem preoti prin daruirea propriei noastre fiinte in arderea duhovniceasca". Pentru a defini demnitatea profetica, Sfantul Ecumenius aduna toate demnitatile intr-o singura lucrare: "imparati prin stapanirea patimilor noastre, preoti pentru jertfirea trupurilor noastre, profeti prin instruirea in marile taine". Sfantul Teofilact adauga: "Profet, pentru ca el vede ceea ce ochiul nu a vazut". Conform Bibliei un profet este acela care, sensibil la "planurile lui Dumnezeu" in lume, sesizeaza mersul providential al istoriei sub ochiul lui Dumnezeu. Eusebiu din Cezareea, in a sa Demonstratie evanghelica , scrie: "noi ardem parfumul profetiei in tot locul si aducem ca jertfa fructul inmiresmat al unei teologii practice". Iata o magnifica definitie a laicatului: prin toata fiinta sa, in toata existenta sa, sa devina o asemenea teologie vie, teofanica, loc luminat al prezentei, al Parusiei lui Dumnezeu. Parcurgand traditia patristica, se poate desena cu mari trasaturi un anumit "tip" de laic. Acesta este mai inainte de toate om de rugaciune, o fiinta liturgica: omul lui Sanctus si al Trisaghionului, cel care-si rezuma viata prin acest cuvant al psalmului: "canta-voi Dumnezeului meu pana ce voi fi". Ava Antonie vorbeste de un om de o mare sfintenie si care exersa in veac profesia de medic. El dadea saracilor tot ceea ce-i prisosea si canta toata ziua Trisaghionul, unindu-se cu corul ingerilor. Ne face astfel sa ne gandim la tipul de sfant pe care il numim/ara de arginti, adica dezinteresat; el isi exercita medicina ca pe o forma a Preotiei, ca preot. Sa ne gandim de asemenea, la , bunul medic" al lui Camus, dar asa cum ar trebui vazut astazi …

Acum, in tarile comuniste, unde Biserica este redusa, mai mult ca oricand, doar la viata liturgica, aceasta dezgolire devine o chemare atit de puternica pentru a se recentra totul pe unicul necesar. Este nevoie de o viata liturgica, de a deveni un templu, de a prelungi liturghia in existenta zilnica, de a face din viata o liturghie necontenita, de a prezenta oamenilor fara credinta un chip, un suris liturgic. In conditiile tragice ale ultimei incordari, Biserica invata mai intii cum sa ne rugam, cum sa participam la lupta printr-o marturisire tacuta, cum sa ascultam "tacerea Cuvantului", cu scopul de a-L face mai puternic decit orice cuvant compromis.

Conform vechii traditii, Sfantul Mihail ofera pe altarul de Sus "miei de foc", adica sufletele martirilor. Marturisirea lor nu este neaparat spectaculara. Preot al lumii, laicul practica harisma deosebirii duhurilor si spune "nu" oricarei incercari demonice. Ceilalti care se afla "sub jertfelnic", striga "pana cand, Doamne..." Biserica poate face din toata bogatia culturii umane o icoana splendida a imparatiei lui Dumnezeu, dar ea poate, de asemenea, sa fie dezgolita pana la martiriu si "goala sa urmeze pe Hristos gol..." in timpul liturghiei, episcopul aduna rugaciunile si ofrandele credinciosilor si le aduce Tatalui, pronunta epicleza din partea tuturor. Dar si prezenta laicului in lume este o epicleza perpetua. Ea, sfintind orice particica din lumea aceasta, contribuie la pacea de care vorbeste Evanghelia, aspira la "sarutarea pacii" liturgice. Urmand slujbele, rugaciunile lui fac cereri pentru ziua care vine, pentru pamantul si roadele lui, pentru truda oricarui om. in catedrala imensa, care este u-niversul lui Dumnezeu, omul, preot al vietii lui, muncitor sau savant, face din tot ceea ce este uman ofranda, cantare, doxologie. Un laic este un martor ocular al invierii lui Hristos. Astfel este invatatura liturgica si sensul slujbei din noaptea Sfintelor Pasti. Taina liturgica depaseste simpla comemorare, ea "reprezinta" evenimentul, devine eveniment in sine. in fata poporului, Hristos cel inviat apare conferind oricarui credincios demnitatea apostolica de martor.

Tocmai de aceea, un laic este si un "om apostolic" in felul lui. Conform marilor induhovniciti, el este cel care raspunde finalului Evangheliei Sfantului Marcu: cel care calca peste serpi, vindeca orice boala, muta muntii si inviaza mortii, daca aceasta este voia lui Dumnezeu. El trebuie doar sa-si traiasca credinta pana la capat si va ajunge la sfirsit neclatinat. Trebuie o atitudine de reculegere in tacere, de umilinta, dar totul sa fie patruns de o dragoste arzatoare. Sfantul Isaac, Sfantul Ioan Scararul spuneau ca trebuie sa iubesti pe Dumnezeu cum iti iubesti logodnica si sa fii indragostit de toata creatia lui Dumnezeu, cu scopul de a descifra in toate lucrurile rinduiala lui Dumnezeu. Dupa Merleau-Ponty: "omul este condamnat la sens"; noi vom zice invitat sa-si traiasca credinta: sa vada ceea ce nu se vede, sa contemple intelepciunea lui Dumnezeu si absurditatea aparenta a istoriei, sa devina lumina, revelatie, profetie.

Uimit astfel de existenta lui Dumnezeu - "lumea este plina de treime" -, un laic este, de asemenea, un pic nebun de nebunia de care vorbeste Sfantul Pavel; numai umorul atit de ciudat al "nebunilor pentru Hristos" este capabil sa sfarime seriosul apasator al nenumaratilor doctrinari. Un laic este^ de asemenea, un om pe care credinta il elibereaza de "marea frica a veacului XX", frica de bomba, de cancer, de comunism, de moarte; a carui credinta este totdeauna o anumita maniera de a iubi lumea, o maniera ultima de a urma pe Domnul pana la coborirea in iad. in mod cert, nu dintr-un sistem teologic, ci poate doar din adincul infernului e posibil sa se nasca si sa se impuna o speranta zguduitoare, plina de bucurie.

Crestinismul, in maretia marturisitorilor si a martirilor, in demnitatea oricarui credincios, este mesianic, revolutionar, exploziv. in imparatia Cezarului, ne este poruncit sa cautam si sa aflam ceea ce nu se afla: imparatia lui Dumnezeu. Aceasta porunca inseamna exact ca noi trebuie sa transformam chipul lumii acesteia, sa-i schimbam chipul care devine icoana a imparatiei. A schimba lumea inseamna ca ea sa treaca de la ceea ce nu are inca - si tocmai prin aceasta ea este inca aceasta lume - sa treaca detila cea in care se transfigureaza si prin aceasta devine altceva: imparatia.

Chemarea centrala a Evangheliei invita la violenta crestina care, doar ea, asalteaza imparatia lui Dumnezeu. Vorbind de Sfantul ioan Botezatorul, Mantuitorul face referiri la acest fel de violenta. Astfel, Sfantul Ioan nu este numai un martor al imparatiei, el este deja un loc in care lumea este invinsa si in care imparatia este prezenta. El nu este doar o voce care o anunta, el este vocea ei. Prietenul Mirelui, cel care se micsoreaza pentru ca Celalalt, Iubitorul de oameni dumnezeiesc, sa creasca si sa se arate. A fi adevaratul laic inseamna a fi cel care, prin toata viata lui, prin ceea ce este deja prezent in el, anunta pe Cel Ce vine; a fi cel care, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, plin de "betia sobra" striga oricarui trecator: "vino si bea"; cel care spune impreuna cu Sfantul Ioan Scararul aceasta fraza atit de intr-aripata in bucuria ei: "Dragostea Ta a ranit sufletul meu si inima mea nu mai sufera flacarile Tale; inaintez cantindu-Ti... " Evanghelia ne vorbeste de violenti care se silesc sa ia imparatia. Unul din semnele sigure ale apropierii ei este unitatea lumii crestine. in aceasta asteptare a ultimelor impliniri, speranta, marea speranta crestina, prinde viata. Rugaciunea tuturor Bisericilor se inalta pentru a formula epicleza ecumenica, pentru a invoca Duhul Sfant si pogorirea Lui peste miracolul posibil al unitatii. Aceasta este dorinta noastra arzatoare, rugaciunea noastra fierbinte. Destinul lumii depinde de raspunsul Tatalui, dar acesta este suspendat de transparenta noastra sinceritate, de curatenia inimii noastre.

Iisus Hristos, prin daruirea totala de Sine-insusi, a revelat preotia perfecta. Imagine a tuturor perfectiunilor, el este unicul Arhiereu suprem, El este, de asemenea, si unicul Laic suprem. Tocmai de aceea, rugaciunea Lui arhiereasca poarta dorinta tuturor sfintilor: de a slavi Treimea Sfanta cu un gand si cu o inima si de a uni pe toti oamenii in jurul unui singur Potir. Iubirea dumnezeiasca de oameni ne asteapta sa impartim aceasta bucurie care numeste numai din aceasta lume; ea inaugureaza deja Praznicul imparatiei.

Paul Evdokimov

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2818

Voteaza:

Preotia universala a laicilor in traditia orientala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE