Viata - prea scurtul nostru drum din strainatate spre Acasa

Viata - prea scurtul nostru drum din strainatate spre Acasa Mareste imaginea.


Viata - prea scurtul nostru drum din strainatate spre Acasa

Strainul! Hristos a venit in lume, "dar lumea nu L-a cunoscut" (Ioan 1, 10). El venise "intru ale Sale [...] si ai Sai nu L-au primit" (Ioan 1, 11). Sa vii la ai Tai si sa fii respins, iata o conditie dificila si nefireasca. Sa lasi un Acasa treimic si sa pogori trupeste printre muritori, ca sa reintemeiezi transfigu­rator un acasa al omului (nu vroiau trei dintre Apostoli sa faca trei colibe in preajma Lui, pe Tabor - cf. Matei 17, 4?), si sa fii trimis la moarte ca ultimul dintre talhari, iata drama creata de om, nu lui Dumnezeu, ci siesi. In acelasi timp, El nu venise ca un strain, ci ca unul de-al casei ("intru ale Sale "). Dar oamenii nu mai stiau ce este cu casa lor si L-au tratat ca pe straini, alungandu-L in moarte. El ne-a facut profit, insa, si din acest moment tragic: o data pentru a ne mai amenaja acest acasa terestru prin propria-i locuire (in Duhul si euharistica), promisa noua pana la sfarsitul veacurilor (Matei 28, 20); apoi prin deschiderea acelui ravnit Acasa paradisiac.

Explicatie. Sentimentul de strain, pe care-l acuzam noi fata de noi insine sau noi fata de ceilalti, provine si din ireduc­tibila diferenta de conditie intre Creator si creatia Sa. Cum Hristos este prezent, in chip mistic, in fiecare fiinta umana, ne incearca un sentiment de necuprindere, tradus, in parte, prin resimtirea celuilalt si chiar si a ta ca strain.

Alteritate si strainatate. Unicitatea genereaza straina­tate. Altul nu este eu. Dar nici eu nu sunt de tot eu. Eul meu este locuit de El. Asta fie ca vreau fie ca nu vreau, fie ca-I dau locul de onoare, fie ca-L izolez intr-un coltisor uitat al fiintei. Asadar, alteritatea si unicitatea sunt, in sine, purtatoare virtuale de strainatate. Pecetea Chipului este pusa in fiecare om, fara discriminare. Estomparea sau stergerea ei, ratarea asemanarii cu Dumnezeu dupa har ne apartine, insa, si vom raspunde amarnic de ea. Starea de strainatate apartine raportarii unei persoane la alta persoana sau la lumea determinata de ea. Dar, mai presus de toate este vorba de raportarea la Persoanele Treimii.

Strainul din noi. Cu voie sau fara voie, ne intalnim chipul in vreuna sau alta dintre puzderia de oglinzi care ne inconjoara. Ne obisnuim cu chipul nostru si grija diurna pe care suntem obligati sa i-o dam face ca uneori sa-l privim cu destula atentie. Dar cand aceasta atentie este mai mult decat epidermica, vom vedea in spatiul virtual de dincolo de sticla un strain. Vom fi, chiar, mirati de cat de strain ne apare personajul cu care ne-am obisnuit sa convietuim. Pe de o parte, pentru ca in chip se afla si o masca a persoanei. Chipul descopera si as­cunde in egala masura. Taina persoanei cuprinde atata inefabil, incat nu poate fi cuprins in chip. Totodata ea este atat de im­petuoasa, incat razbate intr-o masura in el. Aceasta este starea metafizica. Cea maladiva arata altfel: "Cei mai multi isi sunt atat de straini, incat ar trebui sa vorbeasca la persoana a treia despre ei insisi, cam asa cum vorbesc copiii." (Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu).

Perihoreza. Traim intr-o lume de straini. Cand incepe reciproca locuire, strainatatea lasa loc unui inceput de acasa pi unuia in celalalt. Perihoreza este stingerea strainatatii. Dar humai perihoreza Persoanelor Sfintei Treimi este deplina, si numai acolo strainatatea nu a existat si nu poate sa existe, axiomatic. Perihoreza accesibila noua este partiala, dar pata bucurie ne poate produce, oricat de putina ar fi.

Pendulare si concomitenta. Nu esti niciodata deplin si niciodata cu totul in strainatate. Esti mereu si acasa, si strainatate. Esti, adica, mereu pe drum. Cele doua stari se amesteca in fiecare moment, dar proportiile acestei combinatii sunt posibile pe o scara extrem de larga. Lumea cazuta si ple­carea din rai fac sa petrecem, la scara individuala, dar si la cea a intregii umanitati, in aceasta dubla conditie, uneori dure­roasa.

Cand esti in strainatate realizezi mai bine pe acasa deoarece dorul lucreaza descoperitor. In schimb, acasa nu rea­lizezi mai bine strainatatea. Acasa isi poate aduce mai degraba o stare de suficienta, de satietate, in timp ce strainatatea una de infometare si de insetare. Pana la urma, tot in strainatate reali­zezi cel mai apropiat si starea de strain. In acest sens, strainata­tea poate deveni o stare creatoare, cu conditia sa nu se lungeas­ca peste masura si sa nu se acutizeze parjolitor. Un permanent si prea comod acasa poate conduce la somnolenta a sensibi­litatii. Acasa este potentat si minat de plecare, strainatatea de intoarcere. E normal ca cele doua stari sa se conjuge si sa lucreze impreuna, ca un soi de pasire bine echilibrata. Aman­doua ne sunt date spre cunoastere.

Dinamica. Viata omului poate fi privita si ca un sir de im-prieteniri si de in-strainari. Exista o dinamica in aceste stari, cu iesiri si intrari, unele binecuvantate, altele nu, daca nu, eventual, chiar blestemate. De observat ca afli mai usor oameni care-si raman toata viata straini, decat dintre aceia care sa-si fie prieteni pe viata. Pe pamant, prietenia este rara si nestemata.

Cunoastere. Este strainatatea numai o problema de (ne)cunoastere? La scoala, cand nu stiai ceva ti se spunea ca "esti strain". Cel ce nu cunoaste realitatile unui loc este consi­derat strain (Luca 24, 18). Cunoasterea ne apropie, in mod evi­dent, un loc, un om.

Un strain poate fi, in anumite situatii, numai un ne(re)-cunoscut. De pilda, nu stii un om dupa chip si iti apare ca strain, dar cand ii afli numele, s-ar putea sa il realizezi ca pe un (deja) apropiat, prin faptuirile sale pe care i le cunosti.

Intunericul intensifica instrainarea, tocmai pentru ca sporeste doza de necunoscut. Intunericul launtric, cu atat mai mult. Lumina dezvaluie, apropie. Oricum, readuce ne(re)-cunoasterea in parametrii ei reali.

Aproapele si departele. Adesea, aproapele iti este mai strain decat departele. Cu cel dintai poti avea un contact pro­fund si incorect, cu cel din urma unul superficial si corect. Totdeauna, strainul pare sa vina de departe, chiar de foarte departe. (Exista un cuvant, de folosinta unica, care subli­niaza departarea: "hat". El sta alaturi numai si numai cu depar­te: "hat, departe!". De aceea, eliminarea strainatatii se face si prin "apropiere". In felul acesta, strainul iti poate, eventual, de­veni o "fiinta apropiata".

Stranietatea strainului. Strainul, desi atat de prezent in viata noastra, ramane invaluit de o evidenta si tulburatoare stranietate. Este dificil, daca nu chiar imposibil sa te obisnu­iesti cu el. Convietuirea cu el poate fi incomoda. Probabil ca aceasta conditie, de strain, ne este ontologic straina. Este nu­mai una dintre urmarile nefericite ale caderii.

Mesager. Pentru cel ce are ochi sa stravada, strainul aduce cu sine, constient sau nu, un mesaj ce se cere deslusit. Este un mesaj care nu e al lui, ci al unui loc din care vine si in care Dumnezeu vorbeste intr-un alt anume fel, mai mult sau mai putin diferit de cel din locul in care a poposit (sau numai receptat astfel). Strainul iti apare ca un tainic purtator de taine.

Taina. Ceea ce este tainic ne este strain numai aparent si la o privire superficiala. In realitate, nicaieri nu este omul nai acasa decat in taina. Si cu osebire in Taina suprema lui - in Hristos.

Fascinatie. Strainatatea exercita dintotdeauna o anumita fascinatie. Trimite un cantec de sirena ademenitor. Daca exista un alt loc, mai propice de a-ti fi acasa decat cel in care te afli, printr-o asezare pe care n-o receptezi totdeauna ca a fi neaparat de la Dumnezeu? Daca poti sa-ti extinzi acasa al tau, anexand noi teritorii spirituale? Strainatatea este totdeauna exotica. Tocmai prin faptul ca este strainatate. Dar, intr-adevar, poti afla acolo zone care-ti apartin. Te bucuri de ele, si le aduci cu tine, fara sa despoi totusi locul respectiv. Ba, in parte, ramanand si tu acolo.

In aceeasi ordine de idei, se poate observa cum lucru­rile de provenienta straina au exercitat totdeauna un soi de atractie magica asupra cumparatorului. Nu neaparat calitatea este totdeauna ceea ce prevaleaza, ci o anumita constiinta, fie si subterana, a faptului ca ele vin de departe, ca oameni necu­noscuti ca structura de viata le-au pornit spre noi, din alte locuri si alte imperecheri, care au pentru noi un aer accentuat colonial si picant.

Atractie si respingere. Nu numai strainatatea, oare­cum vaga, dar si exponentul ei personalizat, strainul, exercita o irezistibila atractie, cel putin in primul moment. Curiozitatea omului este nemarginita, si orice alteritate il intriga, cerandu-i sa-i desluseasca noutatea. in acelasi timp, aceasta alteritate si atenteaza la siguranta sa de sine, la gandul ca lucrurile sunt asa cum i se pareau a fi si ca el este alcatuirea superioara. Se simte expus, isi simte spatiul amenintat cu ocuparea de o forta supe­rioara lui si, atunci, reactioneaza fata de strain prin refuz. Ca sa se simta in deplina siguranta, in ceea ce priveste constiinta de sine, isi construieste cu destula facilitate o teorie a superio­ritatii sale fata de celalalt. Un adapost firav.

De neam. Pe un om "de neam strain" te pregatesti sa-l intampini, sa-l descoperi, sa ti-l apropii. El este o promisiune, in schimb, pe un om "strain de neamul tau" il simti de la inceput ca pe un pericol potential, ca pe un eventual vrajmas. O (aparent) mica schimbare a ordinii cuvintelor rastoarna sensul.

Fenomen. "Fenomenul de respingere" (atat de cunos­cut in medicina, constand in respingerea de catre corp a unui organ strain) actioneaza, pana la urma, si in cazul unui om strain patruns in corpul unei comunitati solid constituite. Dar asta numai atata timp cat el ramane o simpla prezenta fizica, de natura preponderent trupeasca. Cand se asimileaza sufleteste, fara pierderea specificitatii, prin co-iubire, fenomenul ince­teaza.

Corp. Un "corp strain" reprezinta in destule cazuri o intruziune care altereaza in chip nedorit puritatea dorita, data­toare de valoare. Dar sunt si cazuri minunate cand corpul strain genereaza stralucirea si nepretuirea: perla, chihlimbarul. Dar, probabil, mai mult decat toate, este cazul patimirii asumate pentru altul.

Protectie. Sunt situatii cand starea de strain, de ano­nim, devine o dorita haina protectoare, care-ti permite sa te misti in libertate si sa cunosti lucrurile in adevarul lor nemachiat. Cam asta incerca Harun al-Rasid.

Oaspete temporar. La manastire, trei zile esti consi­derat musafir si exceptat de la orice lucrare fizica. Dupa aceea trebuie ori sa pleci, ori sa te inscrii intr-o ascultare. Cu alte cuvinte, se cuvine sa intri, cat de cat, in regimul unuia de-al casei. Starea de strain nu este indelung acceptata, trebuie in­dreptata spre un acasa. Toti sunt si straini si acasa. Acest lucru faciliteaza asezarea intr-un acasa cu Dumnezeu.

Strain intr-un sat. Intri intr-un sat, unde te poarta cine stie ce chemare sau trimitere, si il simti cu totul strain. Te simti pandit de priviri si primejdii. Nu stii la cine vei innopta, la cine vei afla adapost. Este acolo asezat, insa, pentru asta, un om despre care n-ai stiut nimic pana atunci, si nici el despre tine. Fiecare isi traia viata lui, si viata fiecaruia era si asa plina de atatea intamplari si incurcaturi, mai obisnuite sau mai neobis­nuite. Si deodata, nu se stie prea bine cum, intri in vorba cu el, si el te primeste, si cuvintele incep incet-incet sa incerce a construi un acasa comun, in care sa se poata comunica, ca atare convietui, cat de cat sau cat mai mult.

Intri intr-un sat, unde te poarta cine stie ce chemare sau trimitere, si toti te privesc lung ca pe-o ciudatenie, acuzand patrunderea unui corp strain. Probabil si a unui spirit strain. Esti privit cu circumspectie, intampinat cu prudenta, cu reti­centa chiar, si cu multa delicatete naturala, care incearca sa mascheze pornirea de respingere. Taranul incearca, totusi, poa­te nu atat sa te cunoasca (instinctiv realizeaza dificultatea), cat sa te simta (sa te intuiasca). Intr-o lume crestina, construita is­toric pe baze crestine, inca nedemolate, depasirea pragului de acceptare si ocrotire a strainului e mai lesnicioasa, deoarece toti stiu ca Hristos a fost Strain si ca Se insoteste cu tot strai­nul, oricat de sarman ar fi el, chiar si duhovniceste. In oras, toate aceste deschideri si apropieri sunt extrem de dificile. Cetateanul este inchis intre ziduri stramte.

Printre straini. A trai printre straini, iata o situatie nefireasca. Si totusi unii isi petrec toata viata in acest chip. Cateodata esti silit sa fugi printre straini, ca sa te salvezi acolo. A fost si cazul lui Moise (Fapte 7, 29). Intre straini esti vesnic strain. Pentru un om cu radacini adanci si sanatoase nu exista deplina acomodare, o asimilare definitiva. Staruie in el, pana la sfarsitul drumului, o chemare de taina, presiunea unui dor du­reros pe care nimic nu poate sa-l ostoiasca definitiv. Poti trai si acasa ca printre straini, dar cele doua feluri de strainatate sunt diferite. Acasa macar (stra)mosii si locul sunt ale tale. Dar si mai tragic este sa mori printre straini, sa ramai un strain si dupa moarte.

Strainatate. Pentru omul care realizeaza importanta transcendenta a radacinilor sale, caracterul lor nealeatoriu, fap­tul ca reprezinta o problema pusa de Dumnezeu anume lui, spre rezolvare, strainatatea nu-si va pierde niciodata drama­tismul existential. Un poet vorbea de "neagra strainatate". Oricat ar fi alte tari "de soare pline", de binefacatoare, pana si pasarile calatoare se simt acolo straine (Vasile Alecsandri, Vestitorii primaverii). Omul, cu atat mai mult!

Jale...
De strainatatea mea
Plange iarba pe valcea;
De strainatate mare,
Plange iarba sub picioare.
(Din Antologie de poezie populara a lui Lucian Blaga)

 Exilul si emigrarea. Prin exilare esti trimis sau impins intre straini spre pedepsire, fie ea dreapta sau nedreapta. In primul caz, exilul poate constitui o ispasire (situatia lui Raskolnikov!). Emigrarea este, insa, o plecare de buna voie printre straini, intre care incerci sa te instalezi in cautarea unui loc mai manos, pe care consideri ca il meriti.

Exilul e resimtit ca o suferinta si esti ars de dor de intoarcere. Emigrarea, dimpo­triva, te obliga adesea sa uiti in cat mai mare masura locul de bastina (cu tot ce comporta el ca legatura), spre cat mai deplina integrare, eventual spre asimilare. Exilul aduce deznadejde, emigrarea speranta. In deznadejdea exilului licareste nadejdea intoarcerii, in speranta emigrarii indoiala pasului facut si a reusitei sale. Dar amandoua, crestineste vorbind, pun problema asumarii suferintei, a patimirii, a rabdarii. Constiinta posibili­tatii convietuirii in orice loc cu Dumnezeu, prin traire adecva­ta, poate aboli atat sentimentul de exil, cat si pornirea celui Pe cale sa emigreze.

Forma cea mai dura a exilului este deportarea. Exilul contine o acceptie de temporar, in timp ce, desi nu totdeauna fatis, deportarea tinteste spre definitiv, eventual chiar prin ani­hilare fizica. Pe lumea aceasta, adesea, omul se simte in exil, dar nici n-ar prea dori sa emigreze in cealalta.

Colonia si diaspora. In colonie, o administratie strai­na se impune prin forta pentru a profita, intr-un fel sau altul, de pe urma bastinasilor. Diaspora constituie o insula (o enclava) a unei etnii si a culturii sale intr-o strainatate, mai mult sau mai putin primitoare. in primul caz o cultura este amenintata la ea acasa, in al doilea in strainatate. Sunt neamuri care rezista mai bine in strainatate, furnizand diaspore prelungi si puternice, pe parcursul mai multor generatii, altele care se risipesc rapid.

Un caz extrem il reprezinta evreii, imprastiati in lumea larga pe parcursul a aproape doua milenii, dar pastrandu-si constiinta si mandria de neam, fertilizand culturi si lasandu-se, la randul lor, fertilizati, dar totdeauna asimiland, niciodata asimilandu-se. Evreii Israelului de astazi sunt si nu mai sunt evreii care s-au risipit in lume, dupa pustiirea Ierusalimului de catre romani, la anul 70.

Atitudini. Fata de straini, atitudinile extreme sunt xe­nofobia si xenofilia, respingerea si acceptarea neconditionata. Atitudinea de dorit ar trebui sa fie expresia unui echilibru intre deschidere intru intampinare si prudenta. Autohtonismul ca si cosmopolitismul sunt semne de proasta raportare si receptare.

Iubirea de straini. Starea de strain este o stare precara si dificila. Strainul este mai expus nedreptatii. Ca atare, Dum­nezeu cere o atentie speciala fata de el, ca fata de unul mai supus ranirii (Deuteronomul 24, 14-15). Conditia sociala a strainului este totdeauna mai fragila. Ea este pusa in rand cu cea a vaduvelor, a orfanilor si a sarmanilor (Zaharia 7, 10). Un sindrom de respingere preseaza permanent asupra lui. Nu numai din exterior, dar si din sine insuti.

Numeroase porunci in Vechiul Testament se refera la straini, tinand seama tocmai de conditia lor expusa Un motiv pentru protectia strainului ar fi propria trecere prin aceasta stare: "Sa-l iubiti pe cel strain, pentru ca si voi ati fost straini in tara Egiptului" (Deuteronomul 10, 19). Asta cu atat mai mult cu cat starea aceea de strainatate a echivalat cu robia. Aceasta lunga si dificila stare de strainatate inrobitoare este mereu amintita evreilor spre a li se sugera iubirea de strain.

Dar mai mult chiar, Moise spune ca trebuie "sa-l iubesti pe strain ca pe tine insuti" (Levitic 19, 34). Asta inseamna ca strainul este aproapele tau, chiar daca el vine de departe. De aceea, se cere imperativ: "Pe strain sa nu-lprigonesti, nici sa-l apesi" (Iesirea 22, 21; 22, 3; 23, 9; Levitic 19, 33; Ieremia 22, 3). Nu s-ar fi insistat atata daca, in lumea veche, dar si in cea contemporana, n-ar fi fost o tendinta contrara evidenta si manifestata. Strainul trebuie primit nu numai ca strain, dar si avand in gand eventualitatea transformarii lui in om al locului (Levitic 19, 33).

Ba, chiar, comportarea fata de strain ajunge sa fie norma pentru comportarea fata de frate, atunci cand acesta se dovedeste mai nevrednic (Levitic 25, 35). Strainului trebuie sa i se faca parte din tot ce are cel al locului, sa i lase in urma ceva in vie (Deuteronomul 24, 17), sau in holda (Levitic 23, 22), sau din livada de maslini (Deuteronomul 24, 20), sa aiba parte de zeciuiala (Deuteronomul 26, 12), sa se bucure de ziua de odihna (Iesirea 23, 12; Levitic 25, 6; Deuteronom 5, 14).

Dumnezeu cere respectarea stricta a dreptatii strainului (Deute­ronomul 24, 17), calcarea acestei porunci aducand dupa sine o judecata aspra (Maleahi 3, 5), uneori pedeapsa grea a bleste­mului (Deuteronomul 27, 19). Strainul are drept si el la moste­nire in tara in care ajunge sa traiasca (Iezechiel 47, 23).

A face voia strainului este in fapt o maniera de a-ti arata forta spiri­tuala si de a te face cunoscut (3 Regi 8, 43). El trebuie primit cu atat mai mult atunci cand vine sa se roage sincer alaturi de tine unicului Dumnezeu (3 Regi 8, 41; 2 Paralipomena 6, 32), j caci toti sunt fiii aceluiasi Dumnezeu si chemati la slujirea Lui (Isaia 56, 3-6). Dar, toate aceste drepturi presupuneau si obli­gatii egale cu ale evreilor, mai ales in ceea ce priveste normele morale si respectarea regulilor culturale de obste.

Nuia. Strainii pot fi ridicati uneori ca varga a lui Dum­nezeu, spre a pedepsi pacatele unui popor, tradarea legaturii corecte cu Dumnezeu. Este un bici crunt si nemilos. Darurile pot fi luate de la cel ce nu le pretuieste si date strainilor (Pilde 5, 10).

Cand te invadeaza, strainii nu vin sa-ti dea, ci sa-ti ia. Cei isteti si mai malefici tintesc sa-ti ia spiritualitatea, stiind ca in felul acesta te anihileaza. Si, atunci, atacul principal este indreptat impotriva credintei. Restul se va prabusi in consecinta.

Legiunea straina. Imbinarea aceasta - "legiune" (vezi Marcu 5, 9; Luca 8, 30) + "straina" - da, din start, ceva diabolic. Sunt oameni alesi dintre straini si instruiti pentru a fi trimisi intre alti straini, spre a-i ucide cu sange rece si cu min­tea infierbantata. Or, cine are sangele rece? Si cine sta cu min­tea in flacari? Caci asemanatorul cu Hristos va avea, dimpotriva, inima inflacarata si va judeca la rece.

Oglinda. In mintea si in sufletul strainilor te oglindesti mai aproape de realitate. "Sa te laude altul si nu gura ta, un strain si nu buzele tale " (Pilde 27, 2). Si, totusi, ramane o parte din tine pe care numai tu o poti cunoaste, inaccesibila oricui altcuiva, in afara lui Dumnezeu. Iar oglindirea deplina este numai la El.

Instrainarea. Intrarea in starea de strain. Ea este si o in-departare, inscriere intr-o departare. in fond o evolutie in tragic. De ce ajung oamenii sa se instraineze, sa iasa asadar dintr-o stare in care s-au simtit mai apropiati si acasa unul in celalalt, unul cu celalalt?

Moartea, uitarea... Si moartea instraineaza! Sau: Si moartea instraineaza? Care semn(ificatie) este mai potrivit(a)? Depinde si de lumea la care ne raportam, depinde si de felul in care se trece din aceasta viata. Si uitarea instraineaza! Pentru simplul fapt ca si ea este un fel de moarte, poate mai grava, caci saraceste viata.

Lupta. Lupta omului duhovnicesc este purtata spre a transforma, ca Sfantul Francisc, moartea, dintr-o straina, in sorella nostra morte corporale.

"Ca" (simtiri). Te poti simti strain intr-un loc. Asta este mai mult sau mai putin de inteles, in functie de conditiile date. Dar te poti simti "ca un strain". Situatia este alta, pentru ca te simti strain intr-un loc in care n-ar trebui sa fie asa, in mod normal. Tot asa, te poti simti, printre unii care ar trebui sa-ti incalzeasca locul spre ocrotire, "ca printre straini". Si reciproca este posibila: sa te simti printre straini "ca acasa". "Simte-te ca la tine acasa!" este exprimarea (usor pleonastica) a maximei disponibilitati a unei gazde fata de oaspetele sau. Ea ramane idealista si ascunde totdeauna o mica doza de ipocrizie. Nu l-ai ceda prea tare si prea mult timp pe acasa al tau. Asadar, atat acasa, cat si strainatatea pot fi abrogate, cel putin partial, prin relatie.

O situatie dramatica, exprimata printr-o formulare devenita (aproape) cliseu, este aceea in care oameni ajung sa fie "ca doi straini". Suntem in prezenta unei situatii de acuta criza existentiala, caci ea nu mai tine de "a se simti", ci de "a fi". Reprezinta o degradare, pentru ca presupune o stare pre­alabila de intensa apropiere. Undeva, insa, un sambure al rau­lui, probabil vinovat ignorat, a lucrat, mai intai intru fisura, apoi intru falie. Strainatatea ulterioara e mai pustiitoare decat cea initiala. Ea inseamna esec, inchidere adesea definitiva.

De tot. Sunt multe feluri de a fi strain, si parca nimic nu este mai dramatic decat ca cineva sa-ti fie de tot strain sau strain de tot. Sa nu poti sa-l realizezi, in nici un fel, ca aproape.

Acasa. Acasa este mai mult decat ad casum. Acasa nu se rezuma la o casa. Nici la sine, ca frantuzescul chez soi. Aca­sa presupune un loc al tau, in egala masura fizic si spiritual, intemeiat prin locuire si expansiune personala a fiintei. Fiinta rodeste in chip, in persoana. Este o parte din acasa permanent ancorata si o alta care te urmeaza pretutindeni.

Cercurile concentrice ale lui acasa: sinele, casa, fami­lia, patria, neamul, lumea. Dar mai ales prietenii. Si mai presus de toate, Dumnezeu in Sfanta Treime. Iata rolul si necesitatea Bisericii. A celei drept-slavitoare.

Intamplare. Eram la prima mea iesire "in strainatate". Direct in Franta, o tara de a carei frumusete nu poti sa nu te imbeti. Itinerariul conceput de prietenul meu G. cuprindea cu precadere vechile biserici romanice (sec. X-XIII), cu arhitec­tura si pictura lor inca atat de apropiate duhului nostru rasari­tean, duh care in primul mileniu instapanea aria intregii Europe. Totul era facut sa fie bine si sa ne simtim bine, de la obiectivele culturale prevazute a fi insirate, pana la tovarasie si vinul serilor tihnite in camping, totdeauna de-al locului. Spre sfarsitul a doua saptamani de poveste bine scrisa si bine traita, am ajuns la manastirea "Schimbarea la Fata" a parintelui Elie, asezata atunci intr-o pustietate, in mijlocul unei livezi uscate, la vreo 20 km de Martel (orasel unde se prepara un celebru co­niac). Am ajuns neanuntati. Cand am dat cu ochii de acel calugar ortodox, imbracat "ca la noi", cu portretele Parintilor Paisie Olaru, Cleopa Ilie si Iustin Popovici aninate mari pe pe­retii rulotei ce-i tinea loc de chilie, cand am vazut pe masa, desfacuta si intoarsa cu cotorul in sus, semn ca tocmai se intre-rupsese din lectura, cartea Parintelui Dumitru Staniloae Le genie de l'Orthodoxie (practic Introducerea Dogmaticii sale), m-am simtit deodata foarte acasa. Inima mi-a saltat, limba mi s-a dezlegat si m-a inundat o bucurie nepamanteana. Eram pe un teritoriu care nu mai avea nici o strainatate pentru mine.

Reversul acestei stari e acela cand intru in vreo bise­rica a unei alte confesiuni (i. e. cu alta marturisire de credinta) crestine din Bucuresti si ma simt (un pic sau un pic mai mult) strain. Teritoriul comun al credintei intemeiate corect pe Pia­tra din capul unghiului (ceresc, asadar, sfidand orice gravitatie) este un acasa prietenos si liberator.

Pribegie. Strainul e adesea un pribeag. El isi cauta o casa, un acasa. Nu l-a avut sau l-a pierdut. Cateodata, pribegia este ratacire continua. Portile trebuie sa fie deschise si strainul gazduit. La tine acasa, dar mai ales in tine acasa. Iti trebuie un anumit curaj, fara indoiala, ca sa deschizi strainului care-ti bate la usa noaptea si sa-l primesti cum se cuvine. E un risc pe care numai cei tari si-l asuma.

Descoperire si initiere. Inlaturarea strainatatii unui loc vrea sa insemne descoperirea acelui loc. Pentru descoperire ai nevoie de calatorie, de drum. E mai mult decat simplu tu­rism de vacanta. Plecarea printre straini se poate constitui uneori in drum initiatic. Este vorba de o initiere si intru (auto)descoperirea persoanei, si intru defrisarea strainatatii, in vederea asimilarii ei, cu ceea ce are bun, in fiinta proprie. in aceste cazuri, plecarea temporara in strainatate reprezinta o aventura existen­tiala pe cat de riscanta, pe atat de benefica.

Norocul. "Cautarea norocului", in basme, se face prin "plecarea in lume", printre straini. Este vorba de supunerea la probe, de trecerea unor incercari, si ce incercari pot fi mai exigente si mai aspre decat acelea trecute printre straini. Dar e 0 plecare in vederea intoarcerii. Poti sa te intorci pe scut sau sub scut, poti chiar sa nu te mai intorci, dar intotdeauna se pleaca cu gandul intoarcerii. Pentru ca "norocul" sa fie vanat si adus acasa. Se intoarce un om lamurit si consolidat, nu fara adanci cicatrice, dar cu un adaos de intelepciune si de disponi­bilitate intru intelegere. Traista sufletului este mai plina decat la plecare.

Calatorie. Nimic nu vestejeste mai temeinic bariera strainatatii dintre doi oameni ca impreuna-calatorirea, fie ea spatiala sau spirituala. Se creeaza un spatiu spiritual comun prin a trai si a face impreuna. Eventual, "cu un gand si o ini­ma", prin impreuna-calatorire liturgica, asadar.

Fuga de-acasa. Se intampla, nu rareori, ca omul sa fuga de-acasa. Ce-l mana? Faptul ca nu se simte tocmai acasa. Ca trebuie sa-si caute norocul aiurea. Ca trebuie sa faca un drum lung spre cunoastere a lumii si spre cunoastere de sine. Sunt cazuri in care strainatatea stinge strainatatea.

Intoarcerea acasa. Pana la urma, orice om atent la sine si pastrator de sine, oricum va fi plecat de acasa si oricat de bine se va fi adaptat in noul loc, este urmarit si ajuns de un dor de acasa. Va realiza ca este un fiu risipitor. Acasa este Dumnezeu, cu bratele Sale parintesti deschise intru imbrati­sare, dupa o rabdurie perpetua asteptare.

Odiseea. Cand Ulise si-a sfarsit (in sfarsit!) pere­grinarea, la intoarcere el s-a aflat ca un strain. isi pierduse statutul de om al casei, al locului. Pe drum suferise tentatiile numeroase ale unor acomodari printre straini. Acum este pe cale sa fie respins ca strain, de fapt ca instrainat. A fost obligat sa treaca probe dificile care sa-i restatueze acel statut initial. Plecarea prelunga dintr-un loc instraineaza. Copiii o spun atat de simplu si de clar: "Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare". Si este chiar asa!

Drum.
Drum strain - noi ne scrutam si grea
De-oboseala intreaba privirea:
Ce-ai facut cu viata ta?
Taci! Taci! Lasa acum tanguirea!
(Georg Trakl, intalnire, talmacire de Mihail Nemes)

Camus. Strainul lui Camus este chiar Camus. Simtindu-se mereu strain, Camus si-a trait strainatatea vietii cu fer­voare, dar, pana la urma, viata l-a respins ca strain. Eu nadaj­duiesc ca acum este Acasa, ca unul ce mult a iubit (cf. Luca 7, 47). In felul lui existentialist, dar crestin, chiar daca el nu stia prea bine asta.

Instrainare. "Ce spui tu, straine? Stefan e departe.." Este o replica celebra data de mama domnitorului sfant fiului ei, intors infrant din batalia cu strainii invadatori. Nu infrangerea este blamata, ci deznadejdea, acomodarea cu o situatie nefireasca.

Asadar, prin ceea ce faci, poti fi aproape, dar strain, sau, dimpotriva, departe, dar acasa. Acasa creeaza obligatii. Statutul si statura sociala a unei persoane, de asemenea. Abdi­carea de la ele instraineaza. intr-o balada, ce ar putea parea simpla piesa pentru elevii claselor primare, iata prezent, atat de sugestiv, acest adevar metafizic.

Marina Tvetaeva (1892-1941) - Invocatii.

In viitor, catre un trecator (atat de tanara fiind - 1913):

Si flacari mi-au curs lungi in vine
Si plete jucat-am in vant.
Am fost doar candva!
O, straine, Opreste-te langa mormant!
(talmacire de Ion Covaci)

In trecut, catre sine (inca tanara - 18 noiembrie 1921):

Tineretea mea! Straina mea!
Cizmulita mea nepereche!
Ochii fierbinti, sub pleoape astazi grea
Rup din calendare fila veche.
 ("Tinerete", talmacire de Aurel Covaci)

Pare ca mereu Poetul se afla intre doua strainatati, cea interioara a inceputului si cea a lui dincolo de moarte, pe care spera sa le domesticeasca, sa le transforme in acasa, prin intelegere.

Straina. Mi-a povestit o data prietenul meu K. (ar fi putut sa fie Kafka, dar nu, nu este el) o poveste de-a lui. Adevarata. Iat-o (redata aproximativ si fara farmecul lui): "Eram la Sfantu Gheorghe. Putin in extra-sezon. Lumea se imputinase de tot. Se simtea deja toamna. Soarele era de-acum mai bland, mai prietenos. Isi sporise, in schimb, puterea de a colora. In fiecare zi strabateam alene si plin de o fireasca tihni­ta fericire drumul lung ce ducea la plaja aproape pustie, presa­rata cu cabanele pescarilor, parca ratacite acolo din Ibsen Aveam, de-acum, un loc al meu, la care ma intorceam in fie care zi. La vreo zece metri a aparut intr-o buna zi o tanara frumoasa. Dar poate ca asa o vedeam eu, cu dispozitia mea romantic binevoitoare. O straina! si ea isi respecta locul ales, probabil si ea il considera al ei. De ce simte omul nevoia, intr-o asemenea imensa pustietate, sa-si arondeze, aproape instinctiv, un loc, e greu de spus. Ne respectam teritoriul, atat cel nisipos, cat si cel de zgura interior. Abia daca ne salutam imperceptibil. O fluturare ce putea fi ignorata sau negata. Nu ne vorbeam. Eu nu simteam nevoia. Poate nici ea. O priveam in schimb aproa­pe in voie, pentru ca ea era tot timpul fie cu ochii inchisi, fie cu privirea pe mare, fie cu nasul intr-o carte. Ma fascina desenul ei inscris limpede si delicat pe panza nisipiu-albastruie a plajei si a marii. Asta a durat, nu mai stiu, o suta sau o suta si ceva de ani. incet-incet ma atasasem foarte tare de ea. Nu imi mai era straina. Facea parte din mine (o formulare cam sablonarda, dar, in cazul acesta, extrem de exacta). Nu imi apartinea (dobitoceasca exprimare!), ci imi era. Din cand in cand, pe seara, ne petreceam pe ulitele de nisip ale satului. Era, totusi, cu ade­varat frumoasa. Chiar un pic exotica. Abia ne schitam cate un zambet, o inclinare superdiscreta a capului - asta era tot. Intr-o zi s-a intamplat sa ne nimerim in acelasi timp la biblioteca Caminului Cultural, plina, indeosebi, de traduceri din "marea literatura rusa". Am schimbat cateva cuvinte. Totul a durat numai cateva minute. Brusc mi-a devenit din nou straina. Cu mult mai straina decat inainte sa-mi apara ca o straina in orizontul meu diurn nisipos-marin, aburind de fierbinteala. Nu ca ar fi fost proasta. Nu ca ar fi avut ceva aiurea sau pe dos. Nu, era foarte corecta, chiar bine in mai tot ceea ce spunea, si, totusi... E ceva greu de explicat. A trecut de atunci o viata (chiar, ce masura o mai fi si asta: "o viata"?). Acum o simt din nou foarte familiara, deloc straina. Poate ca daca as (re)intalni-o nu ar mai cadea din strana ei. Mi-e tot mai draga.".

Prietenul care mi-a povestit toate acestea ar fi putut sa fie Kafka, si poate era chiar el, caci iata ce nota acesta la 15 octombrie 1914 in Jurnal: "Si mi se parea, cand ma gandeam uneori la ea, in timpul din urma, fiinta cea mai straina cu care am avut vreodata de-a face, chiar daca imi spuneam ca instrainarea asta cu totul deosebita se explica prin faptul ca F. a fost odata mai aproape de mine decat orice alta fiinta omeneasca sau cel putin a fost plasata de altii intr-o asemenea apropiere ".

Ceea ce mi-a povestit prietenul meu s-a petrecut ceva mai tarziu. Oare nu se schimba nimic in iubirile noastre pe lumea aceasta? E un semn bun!

Sinonime? "Strainul" mai este numit si "venetic", un cuvant cu semnificatie evident peiorativa (de ce o fi trebuit sa genereze tocmai Venetia acest cuvant?). "Intrusul" desem­neaza si el o patrundere nedorita, de respins.

Autohton (de sorginte greaca), indigen sau aborigen (de origine latina), bastinas (provenind din paleoslava) sunt cuvinte oarecum neutre si relativ rar folosite. Neaos (cu etimo­logie necunoscuta) ramane un arhaism, la fel de rar folosit. Mult mai mult spun despre cel ce se afla acasa sintagme ca "de-al locului" (ceea ce este cu mult mai mult decat "localnic") sau "de-al nostru". Strainul nu este "de-al nostru", asocierea logica a acestor cuvinte nu se poate face.

Limba. Un acasa suprem si fundamental este limba. Se spune ca fiecare are o limba materna. Dar fiecare om du­hovnicesc este in cautarea limbii paterne, aceea a lui Dumne­zeu, a convorbirii apropiate cu El. Restul sunt limbi straine, care imbogatesc, dar nu inlocuiesc. Omul care-si paraseste lim­ba este un om care ridica semne de mirare si de intrebare asupra calitatii lui umane. Este aceasta, oricum ai lua-o, o ma­nifestare de superficialitate, o luare in desert a mesajului lui Dumnezeu si a ascultarii (in sens calugaresc) pe care trebuie s-o faca spre implinirea lui. Orice alte limbi raman "limbi stra­ine" si, oricat de bine le-ai invata si le-ai cunoaste, pastreaza ceva de strain in ele. Exista un ultim mesaj interior care nu poate fi verbalizat intr-o limba straina.

Neamului care-si tradeaza filiatia divina staruind in pacate, Dumnezeu ajunge sa-i vorbeasca "intr-o limba straina si stalcita" (Isaia 28, 11). O limba mladioasa si puternic expre­siva se formeaza si devine in continuul exercitiu al convorbirii cu Dumnezeu. Limba romana s-a maturizat si s-a coagulat in Biserica si in jurul Bisericii. Nu se cunoaste un corpus de texte - marturii clare - de dinainte de structurarea Bisericii pe teritoriul romanilor. Limba a urmat indeaproape Biserica. Si ce salt maiestru, ce alcatuire profund teologica! Dumnezeu nu este inchis intr-o limba, El Se reveleaza in orice limba, cu conditia ca ea sa fie o limba a Bisericii, sa cuprinda dezvaluitor profetiile si chemarea lor (1 Corinteni 14, 19-28), precum si Revelatia.

Fara articol. De ce nu poate fi articulat acasa nici hotarit, nici nehotarit? Din cauza conditiei sale absolut unice. Este un singur acasa adevarat, oricat de necajit sau de mandru ar fi el. Alte locuri pot fi cel mult ca acasa, necesita, prin urmare, totdeauna, o raportare la izvoare, fie ele terestre sau paradisiace.

Comparative. In schimb, acasa suporta comparative: mai acasa, cel mai acasa, foarte acasa... Toate acestea se insotesc cel mai adesea cu verbul a se simti. Este o chestiune de sentiment, extrem de importanta, desigur, si ea. Dar, aici, acasa este inca numai un ad-verb, nu este de sine. Acasa ade­varat este un loc spiritual, cu un corespondent fizic mai mult sau, de obicei, mai putin adecvat, un loc plin de substanta, ca atare un substantiv.

Chezasie. "Celui ce se pune chezas pentru un strain ii merge rau; cel ce nu se pune chezas sta la adapost" (Pilde 11, 14). Aceasta era intelepciunea Vechiului Testament, valabila adesea si astazi. Dar iata ca Hristos S-a pus chezas pentru noi, ceea ce ar trebui sa-l faca pe fiecare om sa realizeze ca Dum­nezeu nu-i este strain. Aparent, lui Hristos I-a mers rau. La o privire exersata, insa, ce biruinta! Nu e de colo sa redeschizi raiul si sa-i faci pe atatia sa te urmeze intr-acolo.

Crestinul ca strain. "Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca strainii; iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini; orice tara straina le e patrie si orice patrie le e tara straina. [...] Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. " {Epistola catre Diognet, V, 5, 9 - datand de pe la anul 200). Monahii sunt cei care implinesc mai apro­piat aceasta stare.

Sfantul. Sfantul este peste tot strain si peste tot acasa. Strain deoarece nu vede in aceasta lume decat un exil temporar, acasa deoarece il poarta mereu pe Dumnezeu cu el. Acasa pentru ca aceasta lume este de provenienta divina, strain pentru ca este o lume (in)departata de Creatorul ei. Sfintii stravad acel Acasa eshatologic si-l aduc in sufletul lor prin credin­ta: "intru credinta murit-au toti acestia, fara sa fi primit roadele fagaduintelor, dar de departe vazandu-le si imbratisandu-le, si marturisind ca straini sunt ei si calatori pe pamant" (Evrei 11, 13). Sfintenia ramane marea chemare de obste adresata omului de Hristos, direct sau prin Apostolii Sai: "Iubitilor, va indemn cape niste straini si calatori, sa va feriti de poftele cele trupesti care se razboiesc impotriva sufletului" (1 Petru 2, 11).

"Omul lui Dumnezeu". Alexie, cel blagoslovit de Biserica cu acest supranume, a ales in aceasta viata, calea per­petuei stari de strain. Fiu de senator roman, casatorit de parinti impotriva voii sale, fuge de acasa printre straini. indata, insa, ce risca sa fie tratat acolo, dupa 17 ani de anonimat la poarta bisericii din Edesa, in alt fel, ca unul de-al casei, fuge din nou, intorcandu-se acasa, unde, cersetor anonim la poarta casei din care plecase, nu mai este recunoscut, ci receptat ca strain. Exact ce isi dorea! In fond, in felul acesta, el se simte acasa atat la poarta bisericii, cat si la cea a casei parintesti. Raportat la criteriul primordial, la Dumnezeu, el era totdeauna Acasa. Un Acasa pe care nu si-l dorea molesit de acasa.

Dumnezei straini. Amarnica ratacire si tradare repre­zinta inchinarea la "dumnezei straini" (Ieremia 3, 11 si 8, 19). Mai intai, pentru ca ei nu exista decat imaginar. Apoi, pentru ca ei te instraineaza de Dumnezeu cel viu, de Cel Ce este. Pe dumnezeii straini ii poti avea, Unului Dumnezeu ii poti fi.

Strainatatea ereziei. Pentru a pastra "poporul ales" pe M drumul care conducea la El, fara abatere si ratacire, Dumnezeu le prescrie in numeroase randuri neamestecul cu straini (Fapte, 10 28). Asta fara sa le inoculeze o xenofobie. Din cand in cand, arborele genealogic al lui Hristos este presarat cu straini, mai exact spus trei straine exemplare: canaaneanca Tamar (Facerea 38, 6), prostituata Rahab din Ierihon (Iosua 2, 1), Rut moabiteanca (Rut 1, 4), Batseba, femeia lui Urie hititul (2 Regi 11, 3). Elementul alogen (si oarecum picant) este inclus prin femei. Frumusetea patrunde mai usor in structura etnica ce se dorea atat de pura, a "poporului ales". Ea aduce o strainatate fertila, care, desi se asimileaza, tot schimba ceva, oricat de greu s-ar vedea aceasta. Ea diversifica si unifica, deopotriva. Ea smereste si intareste. De fapt nu rasa, nu sangele il interesau pe Dumnezeu, ci acuratetea credintei.

Noul Testament paraseste cerinta puritatii etnice, dar face, in prelungire, recomandari in sensul neamestecului spiri­tual cu eretici (Matei 18, 17). Poporul ales sunt crestinii, iar strainii sunt tradatorii dreptei credinte revelate personal prin Hristos si deslusita pana astazi cu asistenta Sfantului Duh. Nu "purificarea etnica" ar trebui sa fie tinta celor ce o practica, ci rafinarea etnica. Or, ea se obtine prin inefabile amestecuri si reciproce potentari, prin sinteze complicate si continui de sub­tile parfumuri genetice. Iar daca totusi poate fi pusa in obiectiv o puritate, apoi aceasta ar fi aceea a credintei.

Stare grava. Nimic nu este mai tragic decat a fi instrainat de Dumnezeu. Strainatatea unui om este stanjenitoa­re, cea a lui Dumnezeu cu atat mai mult. Cei ce nu o realizeaza acum o vor realiza in eshaton.

Reciproca nu este niciodata adevarata, caci Dumnezeu nu este strain nimanui, ci deschis tuturor, pe calea personala a harului Sau. Numai sa vrei sa-L accepti.

Criteriu. Mantuirea noastra, asezarea noastra in vesni­cie in tabara strainilor de tot instrainati sau in cea a celor care au uitat pentru totdeauna de strainatate, se joaca decisiv si pe cartea comportarii fata de straini: "Strain am fost si M-ati primit" (Matei 25, 35) sau "Strain am fost si nu M-ati primit" (Matei 25, 43).

Lumea, raiul si iadul. Omul e strain in lume si acasa in rai. Umanitatea resimte in buna parte lumea ca pe o cadere din acasa. Poetul, cu atat mai mult, suspina dupa paradisul pierdut:

In strainatate-mi, pamantean in lacrimi,
stau de veghe langa vatra mea de patimi.
Suflet prabusit in huma ca in perne -
nici o veste - de odihna nu-mi asterne.
(Lucian Blaga, Langa vatra)

Totala, absoluta strainatate este iadul. Acasa tine de locuirea cu Dumnezeu. Acasa adevarat nu este, simplu, un loc, ci un loc in care locuieste si Dumnezeu. Cat de cat. Ii faci loc si Lui. Dumnezeu pretutindeni este, dar in spatiul liberei noas­tre iubiri nu intra cu forta. Bate politicos la poarta, nu da buzna.

Lumea este intre rai si iad, lumea este si rai si iad. Dramatismul lumii vine tocmai din acest amestec care n-ar fi trebuit sa existe. Nu ar avea ce cauta la un loc iubirea si neiubi-rea dusa adesea pana la ura.

Proprietate. Tot ceea ce este pe aceasta lume apartine lui Dumnezeu. Omul este, din acest punct de vedere, un strain si un venetic in lume (Leviticul 25, 23). Casa sa este in alta lume, spre care calatoreste, fie ca vrea, fie ca nu vrea, dar de la care se poate exclude in chip tragic.

Iubirea. Efortul si biruinta iubirii consta in a anula pe cat cu putinta conditia de strain, de a face loc in tine celuilalt, astfel incat el nu numai sa nu-ti mai fie strain tie, dar nici lui sa nu-si mai fie atat de strain. Face parte acest act din Testa­mentul cel Nou al iubirii lasat noua de Iisus Hristos: "in ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi intru Mine si Eu intru voi" (Ioan 14, 20).

Prietenia. Nu simpla iubirea stinge cu adevarat si temeinic si pana la capat relatia de straini, cvasigenerala in aceasta lume. Maxima alungare a strainatatii poate avea loc numai prin prietenie, stadiul cel mai de sus, real ceresc, al iu­birii- imprietenirea, iata poate actul cel mai paradisiac pe care are a-l implini omul. Pentru ca presupune reciprocitate com­pleta. Poti iubi pe strain, dar nu poti fi prieten, in sensul deplin al cuvantului, cu el, cat timp ramane strain. Asadar, antonimul absolut al lui strain este prieten.

Imbratisare. Imbratisarea adevarata, cu bratele tru­pesti, dar si cu cele sufletesti, poate ameliora conditia de strain, anuland-o in parte. De aici si porunca pascala de a ne imbratisa de obste unii pe altii (Sfantul Ioan Gura de Aur, Rugaciune in noaptea de inviere). Dar aceasta nu este decat o imbratisarea care conduce la fratietate. Spre prietenie si iesirea reala din re­latia de strain, imbratisarea este cu mult mai prelunga si mai tandra. Pastele se cete permanentizat relational.

Convorbire. Sfantul Simeon Noul Teolog, intr-o ruga­ciune de dinainte de impartasanie, adresandu-se lui Hristos: "si lucru strain de gandurile ingeresti si omenesti vorbesti cu ei, de multe ori, ca si cu niste prieteni adevarati". Aceasta este posibil pentru "cei ce fierbinte se pocaiesc". Starea de priete­nie cu Hristos este mai presus de orice stare omeneasca sau ingereasca. Strainatatea are in acest caz o incarcatura apofatica.

Sfarsit fara sfarsit. "Prin urmare, voi nu mai sunteti straini si nici venetici, ci sunteti concetateni ai sfintilor si casnici ai lui Dumnezeu " (Efeseni 2, 19).

Costion Nicolescu

22 Septembrie 2016

Vizualizari: 5833

Voteaza:

Viata - prea scurtul nostru drum din strainatate spre Acasa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE