Sfantul Maxim Marturisitorul - De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima
Talcuire duhovniceasca a cuvintelor : "De fuge in Egipt, fugi impreuna cu El din toata inima; caci bine este sa fugi impreuna cu Hristos cand e prigonit. De intarzie in Egipt, cheama-L din Egipt, unde se aduce buna inchinare" (Din aceeasi Cuvantare la Teofanie, cap. 18, P.G. 36, 332).
Socotesc ca nu ajunge sa stim ca Domnul a fugit in Egipt, mai trebuie sa stim, in consecinta, ca a fugit prigonit de cineva. Deci nu fuge Domnul simplu in Egipt, ci prigonit de Irod, care imparatea atunci in Iudeea. Iar Irod, cum se spune, se talcuieste "patima", sau "cel de piele", sau "fire". Iar Egiptul are si el multe intelesuri, dupa modurile de contemplatie. Uneori inseamna lumea de acum, alteori trupul, uneori pacatul, alteori nestiinta, alteori iarasi necajirea. Mai ales in intelesul acesta trebuie sa luam acum fuga Domnului in Egipt. Bine este deci sa fugim in Egipt impreuna cu Hristos, adica cu ratiunea dumnezeiasca, cea cunoscatoare, din noi, prigonita din pricina prunciei pentru noi, cei prunci inca in ea, de catre cugetul pamintesc ce stapaneste si imparateste inca asupra noastra prin miscarile patimase ale trupului.
Sa fugim adica in starea de suferire a greutatilor prin faptuire, pana ce ni se va vesti prin nepatimire moartea celor ce cauta sufletul atotdumnezeiestii ratiuni aflate in noi in stare de pruncie, adica moartea celor ce vor sa omoare viata noastra cea conforma ratiunii (cuvantului), a celor stapaniti de furia de a nimici in noi starea sau deprinderea cea dupa chipul lui Hristos. Caci ratiunea (cuvantul) vine, prin ravna vointei noastre nesovaielnice, ca printr-un nour usor, in Egiptul nostru, adica in trup, clatinand miscarile si patimile acestuia, ca pe niste idoli facuti de mana, si le rastoarna de pe tron si le alunga cu totul din suflet, intorcandu-l pe acesta, dupa aruncarea idolilor, la inchinarea cuvenita a Sa.
Deci sa fugim in sens bun impreuna cu Hristos cel prigonit, primind drept buna rasplata a fugii impreuna cu El, prin suferirea de buna voie a greutatilor si necazurilor, nepatirnirea. Si sa-L chemam iarasi pe Hristos din Egipt, nelasand ratiunea dumnezeiasca a cunostintei din noi, dupa alungarea si omorarea desavarsita a patimilor, prinsa neantelepteste in lupta impotriva patimilor ce nu mai sunt si neingaduind sa se faca cunoscuta numai ca trup ratiunea care e in noi sau in cei care sunt in contact cu noi, ci dupa ce am fost pregatiti bine si in chip credincios in chipurile filosofiei faptuitoare cu ajutorul necazurilor legate de virtuti, sa urcam de la virtuti, prin contemplatie, la cunostinta puterilor ale caror chipuri si preinchipuiri sunt virtutile.
Sa urcam bine ca de la Egipt in Iudeea si sa-i invatam si pe cei ce sunt cu noi sa urce si, de la cunoasterea lui Hristos Cuvantul ca trup, sa ne mutam, prin faptuire, la slava sau la cunostinta Lui ca a Unuia-Nascut din Tatal. Asa fuge cineva in sens bun si credincios impreuna cu Hristos cel prigonit si asa Il cheama pe El iarasi, stramutandu-se de la faptuire la contemplatie si cunostinta, toate facandu-le cu ratiunea, conform cu Ratiunea, mai presus de ratiune.
Sa nu ti se para ciudat ca se intelege Egiptul ca suferire de necazuri in vederea virtutii. Ia seama cu atentie la cele isorisite in Vechiul Testament: el nu a apasat numai pe Israel, punandu-i sa faca caramida, ci si pe egiptenii insisi i-a chinuit pana la pieire prin aparitia lui Moise. Caci Egiptul se talmaceste, cum am spus, apasare si intuneric. Dar, orice talmacire, cand se tine seama de ratiunea cuvenita a lucrului la care se refera, gaseste in el, prin contemplatie, de cele mai multe ori un sens de lauda si unul de ocara. Deci daca atunci cand trupul este in vigoare si se ingrasa prin patimi, sufletul e chinuit si intunecat, retragandu-se de la el deprinderea virtutilor si iluminarea cunostintei, la fel si cu totul cuvenit cand sufletul e pazit si luminat de frumusetea dumnezeiasca a virtutilor si de iluminarea cunostintei, omul din afara se strica, trupul lepadand, prin aparitia ratiunii, vigoarea naturala.
Caci in trup se ascundea, fixandu-se, sau mai vartos imparatea sarpele ce avea puterea in buric, ca un oarecare faraon nevazut ce arata cele frumoase, chinuind sufletul cu muscaturile pacatului. Dar stingandu-se in parte cugetul trupului, prin greutatile si stramtorarile faptuirii, se retrage si sarpele, fiind mortificat cu desavarsire si nemailasand nici urma din tirania de mai inainte. Astfel, cei ce au dobandit libertatea pot striga prin Hristos inca inainte de invierea cea de obste, din pricina invierii de bunavoie a libertatii ce s-a ivit in ei: "Unde-ti este, moarte, boldul? Unde iti este, iadule, biruinta?" (I Cor., 15, 55). E vorba de placerea trupului si de ratacirea din nestiinta a sufletului impreunat cu placerea aceea. Caci atotsceleratul diavol, stapanind prin acelea firea omeneasca, intepa fara crutare cu acul placerii firea oamenilor si o tragea, plin de pizma, cu arcanul inselaciunii spre pieire.
-
Predica la Duminica dupa Nasterea Domnului
Publicat in : Predici de duminica -
Fuga in Egipt - Duminica dupa Nasterea Domnului
Publicat in : Duminica dupa Nasterea Domnului -
Predica la Duminica dupa Nasterea Domnului
Publicat in : Duminica dupa Nasterea Domnului -
Duminica dupa Nasterea Domnului
Publicat in : Duminica dupa Nasterea Domnului
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.