Moarte calcata cu Moarte si Inviere adevarata din Inviere adevarata

Moarte calcata cu Moarte si Inviere adevarata din Inviere adevarata Mareste imaginea.

La inceput, doar auzim despre moarte. Suntem copii si nu patrundem prea bine iminenta si tragismul ei. In povestile care ne sunt prima literatura, totul pare sa se faca dupa dreptate. Mor intotdeauna cei rai, in timp ce pentru cei buni (daca datorita ticalosiei si vicleniei celor rai, au ajuns totusi sa moara) se gaseste pe undeva niscaiva "apa vie" care sa-i readuca la viata. Si, cel mai adesea, cei buni (eroii cei mai des intalniti fiind, desigur, Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana) au viata vesnica, caci ni se spune despre ei ca vor mai fi traind fericiti si astazi, intr-un fel de vesnica nunta.

Se vede cu ochiul liber cum povestile noastre nu numai ca sunt, in structura lor intima, patrunse de un crestinism autentic, dar sunt totodata si extrem de teologice. Cei rai sunt dati la osanda vesnica, iar cei buni sunt rasplatiti cu viata fara de moarte. Cat despre apa cea vie, vom vorbi poate alta data.

Exista totdeauna in viata ta un prim mort pe care-l realizezi in tot dramatismul pe care moartea il poarta indeobste cu sine. Pentru mine, el a fost un necunoscut, o persoana absolut straina si indiferenta. Imi petreceam vacanta mare la tara, la Poiana Sibiului, cand a sosit vestea despre moartea acelui om departe de sat, intr-un accident pe o margine de sosea, in timp ce-si ducea oile nu stiu unde. Dangatul lugubru al clopotelor trase intr-o dunga amintea de cateva ori pe zi satului ca unul dintre vietuitorii sai se imbarca pentru marea calatorie la Domnul. Cand, dupa o zi sau doua (de tensionata si curioasa asteptare), "trupul neinsufletit" al aceluia a fost adus cu un camion acasa, m-am strecurat, pe portile larg deschise, in curtea casei mortului, o data cu alti copii, imboldit de curiozitatea specifica varstei, dar si cu o anumita teama, datorita "mortii naprasnice" si tragismului ce o inconjura.

Dupa multe pregatiri, timp in care copiii au incercat tot felul de tertipuri pentru a ajunge pe furis cu privirea pana la el (pe fereastra, pe gaura cheii, pe usa intredeschisa din cand in cand de cei care participau la spalare si imbracare), mortul, in sfarsit, a fost expus spre priveghere. Trupul sau purta urmele impactului in urma caruia se despartise de sufletul pereche. Copilul care eram a fost impresionat peste poate. Ceva extrem de strain violenta bunul lui simt. Pe vremea aceea, ignorant deplin in tot ceea ce priveste invatatura Bisericii, deduceam, pentru prima data, in apropierea unui trup lipsit de sufletul sau, dramatismul situatiei, pe care-o simteam absurda. Peste noapte am visat mortul, m-am trezit infricosat, neindraznind s-o scol pe mama (care dormea in camera de alaturi) si ramanand mult timp in intuneric cu inima pierita. Situatia descrisa nu mai pastreaza in mine nimic din seva ei de atunci, a ramas undeva in memoria arhivara, ca o frunza abandonata intre filele unei carti pe care nu o mai citesti, dar unde o regasesti din cand in cand, atunci cand se intampla sa rasfoiesti acea carte.

Mai tarziu, alte morti, adesea ale unor persoane mai apropiate, ne apar presarate pe parcursul vietii. Legatura cu ele si experienta pe care o aduce varsta schimba tot mai mult modul de reflectare. Cert este ca pastrezi totdeauna in fata corpului celui adormit o stanjeneala evidenta, avand pregnant sentimentul a ceva care nu e dupa o regula a inceputurilor, care nu tine de obarsia creatiei, ci provine dintr-o alterare ulterioara. De altfel, in mod natural, omul are aceasta stanjeneala fata de orice "accident" care aduce o vatamare cat de mica corpului, a carui frumusete ni se pare atunci agresata. (La scoala, cand se faceau vaccinuri sau alte injectii, ma duceam totdeauna printre cei dintai, nu din vreun curaj, ci pentru ca sa ma stiu scapat. Acul seringii - insinuat sub piele sau, mai rau, intr-o vena - da totdeauna un sentiment de inconfort. Ca sa-mi combat aceasta stare, nu o data m-am repezit sa port crucea mortului sau chiar corabioara cosciugului sau, cu toate ca nu gaseam nici o placere in asta, ci, din contra, mi-ar fi placut sa stau mai departe si mai neimplicat.)

Problema dificila consta in faptul ca moartea nu ne da pace. Pe de o parte, ne tot izbim de morti, iar pe de alta, fiecare dintre noi ne tot apropiem de moarte, ceea ce, in general, ca sa fim drepti, nu ne prea convine. In ambele situatii, sentimentul este neplacut. Isi mor pe rand bunicii, parintii., aceasta fiind cronologia fireasca si. fericita. Dar isi pot muri iubita sau iubitul, sotul sau sotia, vreun copil (situatie oarecum inversa si mai dramatica, dar care - Doamne fereste! - poate surveni, pentru ca viata nu este mecanica). incep apoi sa dispara, la inceput mai rar, accidental, mai tarziu cu o anumita continuitate, cei din generatia ta: cunostinte, colegi, prieteni. Scapare nu exista pentru nimeni. Se pot broda teologii fascinante pe tema mortii, dar la intalnirea noastra cu moartea concreta a cuiva cu care am comunicat mai apropiat tot suntem putin descumpaniti. Si murim si noi putin. Ceva din noi se duce cu acela. Nu dupa mult timp, rana se cicatrizeaza si-i purtam insemnarea fara s-o mai bagam prea mult in seama. In strafundul nostru actioneaza atavic constiinta posibilitatii unei reintalniri ulterioare, "dac-o vrea Dumnezeu". Daca mental putem depasi situatia, prin inima noastra un mic fior tot se va insinua. Adam a muscat, iar noua ni se mai strepezeste si acum sufletul de fructul pomului cunoasterii binelui si raului.

Daca in prezenta unui mort ne simtim atat de pusi in dificultate, atat de dramatic emotionati, cu atat mai mult ar trebui sa se petreaca aceasta simtire atunci cand ne aflam in fata unui numar mai mare de morti simultan. Or, se observa, in conditiile lumii contemporane, cum moartea este atinsa de o anumita depreciere. Crime odioase, accidente terifiante, catastrofe de mari proportii etc, care fac in fiecare zi incredibil de multe victime, in afara cursului mai mult sau mai putin natural si normal al vietii, sunt vehiculate perpetuu prin toate canalele media (scrise, audio, video), incercand sa se faca din ele un soi de hrana cotidiana, cu evident caracter de drog. Ele tind sa ne obisnuiasca cu o anumita normalitate a mortilor violente, cele care nu sunt naturale sau bune. Sensibilitatea ne este in mare masura anesteziata, si incepem sa uitam de caracterul personal al mortii, judecand numai cu cifre, pur cantitativ. Intram in lumea rece a statisticii, a comparatiilor nepotrivite si neavenite intre o situatie iesita din normalitate si alta, dar care se incearca a ne fi prezentate drept curiozitati amuzante. La o privire mai atenta, vom observa cum incercarea de relativizare a mortii este destinata sa conduca la relativizarea invierii. Abatut de la aceasta tinta existentiala pe care o reprezinta invierea, omul rataceste dezorientat (lipsit de asteptarea venirii de-a doua a lui Hristos, de la Rasarit). El este o prada usoara a raului de tot felul, dar in primul rand o prada a "celui rau", caruia incet-incet ii devine rob.

Cel mort, oricat de apropiat si de drag ne-ar fi fost in timpul vietii sale, capata brusc ceva de strain, si asta, sigur, din cauza mortii, care ontologic ne este straina. Mortul ne da, intr-un fel, impresia unuia care ne-a fost furat. Ne trebuie un anumit efort de credinta, nu mic, pentru a realiza continuitatea comunicarii cu el. intr-un fel, in fata mortii concrete (iar nu numai filosofate - asta e mult mai usor si, in acelasi timp, usor indecent), noi ne aflam simultan intr-o dubla ipostaza: aceea a omului de dinainte de inviere (a noastra, cu i), dar si aceea a omului de dupa inviere (a lui Hristos, cu I). Indoiala, provenita din nevrednicia noastra, se impleteste cu increderea dobandita din invierea lui Hristos si din promisiunile Lui. Acest lucru este valabil chiar si pentru cei ce nu recunosc invierea, deoarece ea, fapt istoric fiind, a fost implinita pentru toti si are implicatii asupra tuturor, intr-un sens sau altul. Viitorul nostru eshatologic se in-temeiaza pe trecutul nostru in Hristos. Dar ceea ce-l caracterizeaza pe omul duhovnicesc, pe cel care va fi sfantul de maine, este faptul ca traieste deja invierea de pe acum (cf. Ioan 5, 24: "Adevar, adevar va spun: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel Care M-a trimis, are viata vesnica, si in judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata"). La plecarea unor astfel de oameni la Dumnezeu, starea noastra este vizibil mai linistita, mai impacata. Nu-i mai plangem atat pe ei, cat pe noi, care ramanem lipsiti de ajutorul lor apropiat.

Pentru fiecare om natural, din orice cultura ar veni el, sau chiar necultural fiind, moartea apare ca o membrana semiconductoare: usor de penetrat intr-o directie, imposibil in cealalta. Nimeni dintre cei care au trecut prin ea nu s-a intors printre noi, cu exceptia lui Hristos (si daca nu socotim pasajul extrem de tainic si dificil de interpretat de la Matei 27, 52-53: "Mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat, si iesind din morminte dupa invierea Lui, au intrat in Sfanta Cetate si s-au aratat multora".) Aici, in cazul invierii, se poate aplica cel mai bine spusa: "Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!" (Ioan 20, 29). Pe cea dintai (moartea - a altora, evident) toti au putut s-o vada; cea de-a doua (invierea) ramane numai imaginata ca fiind inimaginabil de.

La prima vedere s-ar spune ca moartea tine de stiinta, iar invierea de credinta; dar pentru credinciosul crestin, nu o data, lucrurile se inverseaza paradoxal; ceea ce pentru un profan este stiinta devine la el credinta, si invers. Crestinul autentic nu numai crede, ci chiar stie ca invierea exista. invierea este taina noastra maxima si maxim mantuitoare. Ca orice taina, ea este mai mult intuita decat sesizata. Dupa cum in fiecare Taina a Bisericii exista acest sambure mistic, dar mai ales in Botez si in impartasanie. in toate aceste situatii, noi ne exprimam dorinta de a muri si a invia cu Hristos. Venirea prin nastere a lui Hristos si plecarea Lui prin moarte, inviere si inaltare s-au petrecut nu pentru El, ci pentru a ne face pe noi partasi la ele, subiecte vesnice ale mantuirii.

Parintii pustiei (inteleasa in sens larg, de "camp ascetic") ne indeamna cu staruinta sa avem necontenit gandul indreptat spre moarte, sa traim fiecare clipa ca si cand ar fi ultima. Nu e nimic morbid in aceasta cerinta, caci ei se gandeau la moarte, in mod sigur, gandindu-se la inviere, ceea ce ii facea senini, nu mofluzi. Daca vorbesc mai adesea de moarte decat de inviere, o fac pentru a ne face atenti ca bucuria invierii nu este posibila fara trecerea printr-o moarte corect asumata. Miza existentei noastre nu este moartea, ci invierea, viata asadar. (La ectenii, preotul se roaga, printre altele, pentru viata si sanatate.) Moartea fara inviere chiar ca nu are nici un dumnezeu. Noua ne vine greu, in general, sa ne gandim la moarte, pentru ca e slaba credinta noastra in inviere. Moartea ne aduce o teama pe care numai iubirea o poate alunga (cf. 1 Ioan 4, 18), iar iubire inseamna deja inviere. Cel iubit este ajutat intru invierea cea buna. Cel ce iubeste, cu atat mai mult.

Acum, dupa venirea lui Hristos, nu mai suntem singuri in fata mortii. Biserica, cu Hristos in centrul ei, este cu noi, ne privegheaza si ne ureaza pomenire vesnica. Dar, chiar si asa, in ceasul acela, omul se confrunta, cel mai adesea, se pare, cu un sentiment de parasire, de abandonare totala (stare incercata, de altfel, si de Hristos - cf. Matei 27, 46: "Eli, Eli, lama sabahtani?"). In schimb, dupa credinta (si, ca atare, stiinta) noastra, invierea este de obste. Ea reprezinta, ca atare, marele si supremul eveniment comunitar al umanitatii. Sarbatorirea anuala a invierii, cu o participare atat de numeroasa a credinciosilor, indiferent de treapta lor de inaintare liturgica, precum si sarbatorirea invierii pe care o reprezinta fiecare duminica si, in ultima instanta, fiecare Liturghie, marturisesc in chip evident despre efectul coagulant al invierii.

De cate ori Si-a vestit moartea, Hristos Si-a vestit si invierea (Matei 16, 21; 17, 23; 20, 18-19). Venirea lui Hristos in trup face ca invierea sa apara in ecuatia existentei umane ca o consecinta logica. Daca ar fi dorit sa faca o simpla parada de forta, prin care sa-i impresioneze si sa-i mai abata un pic de la pacatele lor pe oamenii nemernici, n-ar fi fost nevoie ca Hristos sa vina (fiind) prin Nastere si sa plece (ramanand) prin moarte (urmata, e drept, de inviere si inaltare). Putea gasi cai mai putin "umane". Dar cum omul era facut de Dumnezeu extrem de pretios, practic de nepretuit, a fost nevoie ca Dumnezeu sa plateasca pentru rascumpararea lui din robia mortii un pret pe masura, exorbitant: patimile si moartea Fiului Sau, Cel Unul Nascut. Chenoza maxima.

Moartea si invierea sunt o interfata a celor doua lumi: a imparatiei fulgurante, de aici (unde fiecare isi poate alege "democratic" stapanul - o alegere trebuie neaparat facuta, deoarece nu poti sluji deodata la doi - cf. Matei 6,24; grav e ca adesea alegem prost!) si a celei vesnice, de dincolo, unde apele se separa definitiv. Icoana exprima cel mai bine aceasta inefabila dvera. Nimic nu ne poate face mai evidenta invierea decat icoana. Ea inseamna materia inflacarata de Duh. Caci destinul eshatologic al omului este, oricum, unul de foc: fie in flacarile devastatoare ale mortii vesnice, fie in flacarile racoros transfiguratoare ale vietii fara sfarsit.

Atunci, "in vremea aceea ", Viata-Hristos a fost pusa in mormant (cum ni se spune in Prohodul din Vinerea cea Mare, care preia auto-"definirea" lui Hristos de la Ioan 11, 25; 14, 6), pentru ca acum moartea fiecaruia dintre noi sa ne poata duce la viata. Din pacate, pana astazi, noi punem Viata in mormantul care suntem, adesea varuit pe dinafara, dar plin de putregaiuri pe dinauntru. Moartea lui Hristos a calcat, strivind, moartea noastra. Viata Lui si-a dat-o pentru noi, pentru ca noi sa avem viata - si mai multa viata.

Lupta noastra cu moartea continua, cu toate acestea, si dupa venirea lui Hristos, desi ceea ce proorocul obsedat de inviere vestise ("El va inlatura moartea pe vecie!" - Isaia 25, 8) s-a implinit! Daca la scara umanitatii lucrurile s-au cam rezolvat, ea capatandu-si posibilitatea mantuirii, la scara personala fiecare dintre noi se afla "in latura umbrei mortii" (Isaia 9, 1). Sa observam cat de delicata este Scriptura: nu spune "in moarte", ci "in latura umbrei mortii". Raiul, gol pana la inviere, s-a umplut de atunci cu Sfinti si portile sale de Sfanta a Sfintelor sunt deschise chemator pentru totdeauna. Dar mantuirea este si o problema personala, care trebuie rezolvata ca atare, lucrul acesta fiind posibil cu precadere la sanul comunitar al Bisericii. Fata de cei care au vietuit inainte de inviere, acum suntem mult intariti in nadejdea luptei noastre. Venim de departe, din "latura umbrei mortii", unde incercam sa supravietuim, asteptand necajiti, si am ajuns sa fim scaldati de lumina invierii, daca alegem Botezul - nasterea din Duh (Ioan 3,6).

Crezul, breviarul nostru dogmatic, vorbeste in doua randuri de inviere.
Invierea noastra, a mortilor, cea de la sfarsit, este inviere adevarata din invierea adevarata a lui Hristos, Dumnezeul cel vesnic viu, biruitor al mortii "a treia zi, dupa Scripturi", dandu-ne posibilitatea unui nou si mai bun inceput.

Costion Nicolescu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 20557

Voteaza:

Moarte calcata cu Moarte si Inviere adevarata din Inviere adevarata 5.00 / 5 din 5 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Mircea Suta Postat la 2013-05-11 23:40

    HRISTOS A INVIAT !!! Dragii mei, Adevarul este ca noi murim de fiecare data cind nu ne lepadam de noi insine ! Lepadarea de sine, dezlipirea inimii de cele lumesti, trecatoare, care nu au viata ci moarte, este biruinta noastra asupra mortii ! Si, trebuie s-o recunoastem, ca nu este prin puterea noastra aceasta dezlipire, ci este prin Puterea lui Dumnezeu ! Dragostea ne face vii ! Dar care Dragoste ?! Dragostea sincera, simpla, curata, dezinteresata, independenta, acea Dragoste care se jertfeste pentru alt suflet, aceasta Dragoste invinge moartea ! Adevarata Dragoste este Vie ! Pentru ca Adevarata Dragoste este Dumnezeu ! Calea Ortodoxiei este Calea lepadarii de sine, Calea Jertfirii din Dragoste pentru alte suflete, calea biruintei asupra mortii ! Traind Ortodoxia, la adincimea de Taina, ajungi sa simti valoarea si Puterea Dragostei, ajungi sa simti pe Hristos ca este Viu si Prezent, ajungi sa simti pe Hristos Viu, traind in inima ta ! Asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu ! Amin ! mircea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE