Ierurgiile in Biserica Epocii Apostolice

Ierurgiile in Biserica Epocii Apostolice Mareste imaginea.


Ierurgiile in Biserica Epocii Apostolice

- indicii neotestamentare -

Din ce in ce mai mult, teologia contemporana descopera in scrierile Noului Testament indicii ale unor bogate si variate manifestari cultice ale primilor crestini. Nu ne referim, numai la teologia ortodoxa, care a afirmat in mod constant relatia de stransa continuitate, si pe plan liturgic, intre epoca apostolica si perioada patristica. Acest adevar este redescoperit in zilele noastre de teologi proveniti din medii protestante. Astfel, un teolog anglican, referindu-se la epoca apostolica, scrie: "Viata crestina este liturghie; moralitatea si cultul sunt una (asa cum o doreau proorocii Vechiului Testament). Nu mai exista un divort intre viata si cult, caci viata crestina este o slujire dumnezeiasca intelegatoare (rationala) (Rom. 12,1), care contrasteaza cu slujirea dumnezeiasca a preotilor de la templu".

La astfel de rezultate in teologia Noului Testament s-a putut ajunge in primul rand prin reconsiderarea traditiei, a valorii ei pentru dreapta interpretare a Sfintei Scripturi. Acelasi teolog afirma : "Scrierile Noului Testament trebuie intelese istoric, adica in relatie cu o dezvoltare care apare intr-o lumina mai clara in timpul Sf. Clement al Romei sau a Sf. Ignatie al Antiohiei". Vorbind despre "sectarii de dupa reforma", el arata ca saracia reprezentarilor lor privind viata Bisericii primare este determinata de metoda lor inadecvata de abordare a Noului Testament; acestia, ignorand revolutia care s-a produs in metoda istorica mai ales in sec, al XIX-Iea, "n-au putut avea o conceptie a relatiei dintre documentele Noului Testament si cresterea vie a comunitatilor crestine primare".

Cartile Noului Testament sunt, in marea lor majoritate, scrieri ocazionale. Ele nu-si propun sa infatiseze un tablou, al organizarii si al vietii liturgice a Bisericii din epoca apostolica. Un astfel de tablou nu era necesar, caci cei carora le erau destinate in primul rand aceste scrieri cunosteau foarte bine detaliile vietii Bisericii din care faceau parte (vezi, de pilda, Evrei 5,12 ; 6,1-2). De aceea, numai indirect se reflecta in Noul Testament bogata viata liturgica a Bisericii veacului intai. Pentru a discerne elementele cultului crestin al epocii apostolice, trebuie sa citim textele sfinte in lumina traditiei, care constituie, dupa cuvantul Sf. Ignatie Teoforul, o adevarata "arhiva" a credintei noastre.

1. Mostenirea din iudaism

Pentru o justa intelegere a vietii liturgice a Bisericii primare, trebuie sa tinem seama in primul rand de mostenirea pe care crestinismul a preluat-o din iudaism. Prin aceasta mostenire nu se intelege numai Vechiul Testament. Un mare specialist in ce priveste relatiile dintre crestinismul primar si iudaism afirma hotarat ca Biserica a mostenit de la iudei nu numai Vechiul Testament, ci "intregul complex al iudaismului". In evaluarea acestei mosteniri, trebuie sa tinem seama de ponderea importanta a iudeo-crestinismului in sanul Bisericii din epoca, apostolica. Traditiile religioase cu care iudeii convertiti veneau in Biserica erau foarte bogate si nu totdeauna unitare. Existau deosebiri nu numai intre iudei si samariteni ci si intre iudeii proveniti din medii geografice diferite (din Iudeea, din Galileea, sau din diaspora), sau din sanul unor grupari diferite antagoniste uneori (farisei, saduchei, esenieni etc). Intre primii crestini erau si multi preoti mozaici (Fapte, 4,36; 6,7), multi fosti prozeliti iudei (Fapte, 6,5 s.a.). O buna parte dintre acestia, intrand in crestinism, nu intelegeau sa renunte pur si simplu la traditiile religioase ale mediului din care proveneau. Ei continuau sa participe la cultul de la templul din Ierusalim (Luca 24,53 ; Fapte, 2,46 s.a.) sau la cultul sinagogal. In acest sens este informat Sf. Apostol Pavel, la intoarcerea din a treia calatorie misionara, de catre Sf. Iacov, primul episcop al Ierusalimului : "Vezi, frate, cate mii de iudei au crezut si toti sunt plini de ravna pentru Lege" (Fapte 21,20). Din context reiese ca Sf. Iacov nu era un adept al acestei "ravne pentru Lege" a majoritatii pastoritilor sai (vezi si Fapte 15, 13-21) 6, iar Sf. Apostol Pavel va arata ca riturile mozaice nu constituie decat "umbre" ale realitatilor crestine (Col. 2,17 ; Evr. 8,5 ; 10,1). Nu este insa mai putin adevarat ca toate aceste secte si traditii au avut o oarecare influenta in constituirea structurilor organizatorice si cultice crestine. Din traditiile iudaice, crestinismul a preluat unele forme liturgice si o teminologie liturgica. Bineinteles ca aceste forme si aceasta terminologie sunt, in crestinism, vehicule ale unui continut religios cu totul nou. Relevam aici numai doua aspecte importante ale continuitatii dintre mozaism si crestinism in ce priveste cultul:

In primul rand, ambele religii se caracterizeaza prin aceeasi determinare liturgica a vietii credinciosilor lor. Viata credinciosilor iudei se desfasura integral intre barierele unor prescriptii liturgice, care vizau consacrarea acestor credinciosi ca "imparatie preoteasca si neam sfant" (Ies. 19,6). Tot astfel, viata crestinilor se desfasoara sub semnul unei atotcuprinzatoare consacrari; ei pot fi numiti "cei ce sunt sfintiti" (Evr. 2, 11 ; 10, 10. 14; cf. Ioan 17, 17. 19; I Cor. 1,2).

In al doilea rand, atat mozaismul, cat si crestinismul accentueaza rolul preotului de instrument al sfintirii care vine de la Dumnezeu. La iudei, toate actele sfintitoare se savarseau de catre preoti. In Noul Testament se evidentiaza in mod constant rolul Sf. Apostoli si apoi al episcopilor si al preotilor, de mijlocitori ai sfintirii. Nu se concepe viata bisericeasca fara preoti. De aceea, Sf. Apostoli si ucenicii lor au grija sa randuiasca preoti in fiecare comunitate crestina nou-infiintata (Fapte 14,23 ; Tit 1,5 ; cf. Fapte 11,30 ; 15,2.4.6.23 ; 20,17 s.u. ; Fil. 1,1 ; I Tim. 3,1 s.a.). Sf. Ignatie Teoforul indeamna : "Nimeni sa nu faca fara episcop ceva din cele ce apartin Bisericii" (Epistola catre Smimeni, VIII, 1); si: "Dupa cum Domnul n-a facut nimic, nici prin El insusi, nici prin Apostoli, fara Tatal, cu Care era unit, tot asa si voi sa nu faceti nimic fara episcopi si fara preoti; nici sa nu incercati sa vi se para ca este binecuvantat a face ceva de unul singur, ci in comun" (Epistola catre Magnezieni, VII.l)

2) Terminologia liturgica neotestamentara

Bogatia vietii cultice a Bisericii primare, precum si caracterul liturgic al consacrarii crestine sunt ilustrate in primul rand de frecventa termenilor specifici liturgici in scrierile Noului Testament.

Verbele latreiein si litourghein, care inseamna amandoua "a sluji" si substantivele latreia si leitourghia, care inseamna "slujba" sau "slujire" sunt folosite in traducerea greaca a Vechiului Testament (Septuaginta) in legatura cu slujirea preoteasca mozaica si mai ales cu jertfele de la templu. In greaca clasica, latreiein inseamna "a sluji pentru plata" ; in Septuaginta, acest verb se refera intotdeauna la slujirea lui Dumnezeu (sau a unor zei pagani), fie de catre intregul popor ales, fie de catre preoti ; in acelasi sens apare acest verb uneori si in Noul Testament (Matei 4,10; Luca 1,74 ; 2,37; Fapte 26,7; Rom. 9,4 s.a.). In Evr. 9,9 si 10,2, verbul este folosit pentru jertfele aduse de preotii mozaici la templu. Este, deci evident ca tot in sens liturgic trebuie inteleasa si slujirea sau inchinarea crestina de care vorbeste Sf. Apostol Pavel in Rom. 12,1, sau in Evr. 9,14, unde, de asemenea, este folosit acest verb.

Verbul litourghein inseamna in greaca clasica "a aduce un serviciu public" (de pilda, a sluji statul, pe cheltuiala proprie). In Septuaginta, desi e folosit uneori pentru slujirea oamenilor, acest verb apare mai ales in legatura cu slujbele si jertfele savarsite de preoti si leviti la cortul sfant sau la templu; leitourgos este in Septuaginta un termen tehnic pentru preot (cf. Neem. 10,36.39)- In acelasi sens, in Evr. 8,1-2, Mantuitorul este numit "Arhiereu" si ton aghion leitourgos - "slujitor al celor sfinte".

Acest termen il aplica Sf. Pavel si propriei sale slujiri, infatisandu-se ca "preot" al lui Iisus Hristos : "Si v-am scris, fratilor, mai cu indrazneala, in parte, ca sa va amintesc despre harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu, ca sa fiu slujitor al lui Iisus Hristos la neamuri, slujind Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca prinosul neamurilor, fiind sfintit in Duhul Sfant, sa fie bine primit" (Rom. 15,15-16).

Iata prin ce inlantuire de termeni liturgici isi defineste Sf. Apostol Pavel slujirea sa Aceasta slujire implica puterea si activitatea preoteasca. Mentionam ca Rom. 15,16 este singurul text din Noul Testament in care apare verbul ierourghein, de la care deriva si denumirea de ierurgii pentru lucrarile sfintitoare ale Bisericii.

Substantivul prosfora apare inca o data la Sf. Pavel, in Efes. 5,2, unde Apostolul indeamna la imitarea lui Hristos, Care din iubire "s-a dat pe Sine pentru noi, prinos si jertfa lui Dumnezeu". Verbul prosferein (= a aduce), folosit frecvent in Septuaginta in legatura cu rugaciunile, jertfele si darurile aduse lui Dumnezeu, apare de peste 20 de ori in Noul Testament, alaturi de doron, thisian, latreian sau prosforan (Matei 2,11; 5,23-24; Marcu 1,44; Ioan 16,2; Fapte 7,42; 21,26; Evr. 5,1.3.7 etc).

In Rom. 12,1, Sf. Apostol Pavel vorbeste de "infatisarea" credinciosilor lui Dumnezeu ca de o jertfa liturgica ( paristano sau paristimi este un termen tehnic pentru punerea inainte a jertfei; cf. Luca 2,22 ; I Cor. 8,8; II Cor. 4,14; Col. 1,28; Efes. 5,27). Acestia aduc (anaferein) lui Dumnezeu "jertfe de lauda" (Evr. 13,15) si "jertfe duhovnicesti" (I Petru 2,5), fiind ei insisi "jertfe vii", iar viata lor o "inchinare duhovniceasca" (loghiki latreia, Rom. 12,1).

Aceasta terminologie constituie un temei important pentru afirmatia ca viata primilor crestini, sub variatele ei aspecte, se desfasura sub semnul unor consacrari liturgice. Pe langa Sfintele Taine, a caror savarsire, clar evidentiata in Noul Testament, n-o luam in considerare aici, existau desigur, in Biserica epocii apostolice, variate binecuvantari, sfintiri, slujbe etc.

3. Binecuvantari si sfintiri

In Vechiul Testament, binecuvantarile "constituie un adevarat gen literar". Ne intereseaza aici numai binecuvantarile cu caracter liturgic, care vor fi preluate in ierurgiile crestine. In primul rand, Dumnezeu este Cel ce binecuvanteaza, impartasind fapturilor darurile Sale (Fac. 1,22.28; 9,1; 12,2-3 etc). Oamenii alesi au si ei puterea de a binecuvanta, in numele lui Dumnezeu singurul izvor al binecuvantarii: Isaac il binecuvinteaza pe Iacov (Fac. 27,7 s.u- ; 28,1-4) ; Iacov ii binecuvinteaza pe fiii sai (Fac 49). Moise, inainte de a muri, ii binecuvinteaza pe israeliti (Deut. 33,1 s.u.) ; la sfintirea templului, regele Solomon ii binecuvinteaza pe cei prezenti (III Regi 8, 14 s.u.) etc.

Puterea de a binecuvanta a fost insa incredintata in mod special preotilor. Astfel, Melchisedec, preotul-rege din Salem, il binecuvinteaza pe Avraam (Fac. 14,19-20; Evr. 7,1.6); iar aceasta binecuvantare era o dovada incontestabila a superioritatii lui Melchisedec fata de Avraam, caci "cel mai mic ia binecuvantare de la cel mai mare" (Evr. 7,7). In Num. 6,23-27, binecuvantarea este instituita ca o functiune specifica a preotiei mozaice : "Spune lui Aaron si fiilor sai si le zi : Asa sa binecuvantati pe fiii lui Israel si sa ziceti catre ei : Sa te binecuvan-teze Domnul si sa te pazeasca! Sa caute Domnul asupra ta cu fata vesela si sa te miluiasca ! Sa-si intoarca Domnul fata Sa catre tine si sa-ti daruiasca pace ! Asa sa cheme numele Meu asupra fiilor lui Israel si Eu, Domnul, ii voi binecuvanta". Formula aceasta cuprinde trei invocari, in fiecare din ele fiind cuprins numele prea sfant; e o preinchipuire a binecuvantarilor trinitare crestine. Este absolut clar ca formula din Num. 6, 24-26 nu e o simpla rugaciune, ci poseda o reala eficienta, caci Dumnezeu afirma in mod expres ca va binecuvanta El pe fiii lui Israel asupra carora preotii vor fi invocat numele Lui.

Despre binecuvantare ca functiune specific preoteasca ne vorbesc si alte texte din Vechiul Testament (Deut. 10,8; I Par. 23,13; II Par. 30,27 s.a.). Isus Sirah se roaga lui Dumnezeu sa faca eficienta "binecuvantarea lui Aaron" (36,19), adica a preotilor care se trageau din semintia lui Aaron. In Mal. 2,2, Dumnezeu ameninta pe preotii decazuti ca va transforma binecuvantarea lor in blestem. Din scrierile talmudice aflam ca la templul din Ierusalim preotii binecuvantau pe credinciosi in fiecare zi, la jertfa de dimineata; dupa distrugerea templului, binecuvantarea se savarsea in sinagogi, la rugaciunea de dimineata. In Ziua Ispasirii, ea era repetata de patru ori. Binecuvantarea se rostea numai in limba ebraica. Ea se savarsea dupa un anumit ritual : toti preotii deodata binecuvantau poporul, stand in picioare si ridicand mainile deasupra capului.

Noul Testament atesta clar ca binecuvantarea liturgica a fost preluata de crestinism, de la inceput. Mantuitorul insusi este infatisat in repetate randuri savarsind binecuvantari asupra persoanelor sau lucrurilor. Prin atingere sau prin punerea mainilor, Iisus ii vindeca pe bolnavi. Prin binecuvantare a inmultit painile (Matei 14,19; 15,36; Ioan 6,11). La Cina de Taina, El a binecuvantat painea si vinul (Matei 26, 26-27 ). La Emaus, Iisus Cel inviat a luat painea, a binecuvantat-o, a frant-o si a dat-o celor doi ucenici (Luca 24, 30-31) ; acestia L-au recunoscut "la frangerea painii" (v. 35), adica dupa maniera sa obisnuita de a frange painea, dupa ce a binecuvantat-o (in acest text nu e vorba, probabil de savarsirea Sf. Euharistii, ci de binecuvantarea obisnuita a mesei, care avea insa la Iisus un marcat caracter liturgic).

Deosebit de semnificativa este binecuvantarea copiilor de catre Mantuitorul (Matei 19,13-15 ; Marcu 10,13-16). Sfintele Evanghelii relateaza ca I s-au adus Mantuitorului copii "ca sa-si puna mainile peste ei". Ucenicii ii certau pe cei ce au adus copiii. Domnul insa a zis : "Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, caci a unora ca acestia este imparatia lui Dumnezeu". Apoi si-a pus mainile peste ei. Sf. Marcu adauga unele detalii semnificative: la cuvintele de mai sus, Mantuitorul, dupa Marcu a adaugat: "Adevarat zic voua: Cine nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra in ea" (Marcu 10,15); apoi a savarsit asupra lor o binecuvantare cu pronuntat caracter liturgic : "Si luandu-i in brate, i-a binecuvantat, punandu-si mainile pesfe ei" (Marcu 10,16).

Referindu-se la relatarea acestui episod din Evanghelia de la Marcu, un autor remarca :"Cele mai multe dintre pericopele pe care Sf. Marcu le-a inclus in Evanghelia sa au fost selectate deoarece ele aveau o relatie importanta cu unele probleme de credinta sau de disciplina din Biserica apostolica; si este probabil ca pentru ca reda cuvantul Domnului pe care Biserica l-a inteles ca reprezentand gandul Sau in ce priveste problema botezarii copiilor". Desigur ca prima parte a acestei constatari poate fi aplicata in "general relatarilor evanghelice. Intelegem astfel ca Sfintele Evanghelii reflecta nu numai ceea ce a zis sau a facut Mantuitorul, ci si viata Bisericii din epoca apostolica.

In ce priveste intalnirea dintre Mantuitorul si copii, sensul baptismal al relatarilor evanghelice este mai presus de orice indoiala". Aici insa ele ne intereseaza ca dovezi incontestabile ale savarsirii de catre Mantuitorul a binecuvantarii ca act liturgic. Desigur ca, dincolo de invitatia de a primi pe copii la botez, Biserica primara a vazut in gestul Mantuitorului un temei si un model al binecuvantarilor liturgice impartasite prin episcopi si preoti. Istorisind acest episod, Sfintii Evanghelisti evoca, indirect, ceea ce se savarsea in mod curent in sanul Bisericii in vremea lor.

Mantuitorul a transmis Sfintilor Sai Apostoli puterea de a face minuni (Matei 10,1 urm ; Luca 10,1 urm.) si de a binecuvanta casele in care intra cu cuvintele : "Pace casei acesteia" (Matei 10,12 ; Luca 10,5) 17. Sf. Marcu ne spune ca Apostolii vindecau pe cei bolnavi, ungandu-i cu untdelemn (Marcu 6,13) ; ei isi exercitau astfel puterea data lor de Mantuitorul.

Dupa Pogorarea Duhului Sfant, binecuvantarea va intra in uzul obisnuit al vietii bisericesti. Salutarile din Epistolele Noului Testament sunt de fapt formule liturgice si binecuvantare.

Sf. Apostoli au transmis puterea de a binecuvanta episcopilor si preotilor, prin taina hirotoniei. Asemenea preotilor aaroniti, care mijloceau binecuvantarea dumnezeiasca poporului lui Israel, preotii crestini exercita binecuvantarea ca act liturgic, mijlocitor al sfintirii pentru noul popor al lui Dumnezeu.

In Biserica veche, binecuvantarea persoanelor era practicata in variate forme. Din scrierile postapostolice aflam ca episcopii si preotii binecuvantau pe credinciosi fie in cadrul slujbelor, fie in afara acestora. Se stie, de pilda, ca la Roma, la sfarsitul Sf. Liturghii, episcopul binecuvanta succesiv diferite grupuri de clerici si de credinciosi. In Constitutiile apostolice aflam o formula de binecuvantare episcopala la incheierea slujbei de seara. In aceeasi scriere, se interzice laicilor de a uzurpa vreuna dintre functiunile preotesti, printre care este mentionata "binecuvantarea mica si mare". Noul Testament ne ofera marturii ca inca in epoca apostolica era practica si binecuvantarea sau sfintirea lucrurilor.

Stim ca, in repetate randuri, Mantuitorul a binecuvantat hrana, alimentele. Sf. Apostol Pavel, avertizandu-l pe Timotei sa se fereasca de eretici, zice : "Acestia opresc de la casatorie si de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut, spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, de vreme ce orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat daca se ia cu multumire. Caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Tim. 4, 3-5). Ultimele cuvinte din acest citat arata clar ca Apostolul nu are in vedere numai rugaciunea dinainte de masa (practicata consecvent de crestini, dupa modelul iudaic) ; sfintirea "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" a bucatelor este o ierurgie, prin care si hrana este cuprinsa in consacrarea care pecetluieste toate aspectele vietii credinciosului crestin.

Se sfintea, de asemenea, untdelemnul. Era, desigur, sfintit untdelemnul folosit la taina Sf. Maslu (Marcu 6, 13 ; Iacov 5, 14), sau la taina Mirungerii (cf. II Cor. 1, 21-22 ; I Ioan 2, 20.27). Untdelemnul sfintit era folosit si in alte imprejurari, cum marturisesc scrierile patristice.

Temeiuri ale sfintirii, apei pot fi considerate : Botezul Domnului in Iordan, cand Duhul Sfant, coborandu-se in chip de porumbel, a sfintit pe Mantuitorul "si apele", cum precizeaza cantarile de la Boboteaza: prefacerea apei in vin, la Cana-Galileei (Ioan 2, 1 urm.) ; textele evanghelice in care "apa" sau "apa vie" apare ca simbol al harului Sfantului Duh (Ioan 4, 10, 11. 13 ; 7, 38-39) ; apa vindecatoare de la Vitezda, unde "un inger al Domnului se cobora la vreme in scaldatoare si tulbura apa si cine intra intai, dupa tulburarea apei, se facea sanatos, de orice boala era tinut" (Ioan 5, 4) ; apa care, impreuna cu sangele, a curs din coasta Mantuitorului (Ioan 19, 34 ; cf. I Ioan 5, 6-8).

Desigur ca in Biserica epocii apostolice se savarsea sfintirea apei baptismale. In Efes. 5, 26, Sf. Pavel vorbeste de sfintirea membrilor Bisericii "cu baia apei prin cuvant". E vorba, desigur, de botez ; o apa care sfinteste trebuie insa sa fie ea insasi sfintita. O indicatie si mai clara in acest sens apare in Evr. 10, 22 : "Sa ne apropiem cu inima curata, intru deplinatatea credintei, curatindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rau si spalandu-ne trupul in apa curata" (cf. Iez. 36, 25). Este cert ca aceste cuvinte se refera la spalarea si curatirea prin Sf. Botez. Prin "apa curata" nu se poate intelege altceva decat apa sfintita.

Un indiciu cu privire la sfintirea apei se afla in Epistola catre Efeseni a Sf. Ignatie Teoforul : "Dumnezeul nostru Iisus... s-a nascut si a fost botezat, ca prin patima Lui sa curateasca apa" (XVIII, 2) . Scrierile patristice ulterioare cuprind nenumarate marturii referitoare la practicarea in Biserica a sfintirii apei.

4. Ierurgii pentru vindecarea de boli trupesti. Exorcisme.

Sfintele Evanghelii sunt pline de relatari ale vindecarilor minunate savarsite de Mantuitorul. Puterea Sa vindecatoare umplea de entuziasm si de mirare multimile care-L inconjurau. Ceea ce ne intereseaza in mod special aici este faptul ca la savarsirea acestor vindecari intervin, repetat, unele gesturi sau cuvinte, care dau acestor acte un caracter ritual. Gesturi: scuipatul, la vindecarea surdo-mutului (Marcu 7, 33), a unui orb (Marcu 8, 23), a orbului din nastere, cu tina din scuipat (Ioan 9, 6); atingerea bolnavului (Matei 8, 3.15; 9, 29 ; 20, 34 ; Marcu, 7, 33 , Luca 22/51) , uneori bolnavii il roaga sa-i atinga, sau ei il ating pe El (Marcu 3, 10 , 6, 5.6; 8, 22 ; Luca 6, 19) ; sau numai vesmintele Lui (Matei 9, 20 ; 14, 36). Prin aceste atingeri, o putere "iesea" din Mantuitorul si se transmitea bolnavului, vindecandu-l (Marcu 5, 30; Luca 6, 19) . Cuvinte : "Voiesc, curateste-te" (Matei 8, 3) ; "Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta" (Matei 9, 6) ; "intinde mAna ta" (Matei 12, 13); "Effatta" (Marcu 7, 34) s.a. Alte detalii: uneori Domnul priveste spre cer (Matei 7, 34), sau il ia deoparte pe bolnav (Marcu 7, 33) etc.

Totodata, Mantuitorul a vindecat pe multi demonizati. In Sfintele Evanghelii sunt relatate pe larg sau mentionate precis sapte astfel de vindecari : demonizatul din Capernaum (Marcu 1, 21-28; Luca 4, 31- 37), demonizatul (sau: demonizatii) din tinutul Gadarenilor (Matei 8, 28-34 si loc. par.) ,- copilul lunatic (Matei 17, 14-21 si loc. par.) ; demonizatul mut (Matei 9, 32-34; Luca 11, 14-15) ; demonizatul orb si mut (Matei 12, 22-24) ; fiica femeii canaanence (Matei 15, 21-28 ; Marcu 7, 24-30) si Maria Magdalena (Marcu 16,-9). Uneori se mentioneaza numai ca, printre alti bolnavi, Domnul a vindecat si pe multi demonizati (Matei 4, 24 ; 8, 16; Marcu 1, 32 ; Luca 4, 41). Si in legatura cu aceste vindecari, Evangheliile mentioneaza anumite gesturi si cuvinte ale Mantuitorului.

Taumaturgiile si exorcismele Mantuitorului, ca si toate celelalte minuni ale Sale, sunt infatisate in Sfintele Evanghelii ca manifestari ale puterii imparatiei lui Dumnezeu, inaugurata prin intrupare. Totodata insa, scrierile Noului Testament arata ca aceasta putere continua sa lucreze in lume, prin Biserica. Mantuitorul transmite aceasta putere continua sa lucreze in lume, prin Biserica. Mintuitorul transmite aceasta putere Apostolilor : "Si le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata si sa tamaduiasca orice boala si orice neputinta" (Matei 10, 1 ; cf. 10, 8; Marcu 3, 15; 6, 7.13; Luca 9, 1); celor saptezeci de ucenici (Luca 10, 9.17, 19) ; in general, Bisericii Sale (Marcu 16, 17-18).

Avand aceasta putere, Sf. Apostoli au vindecat bolnavi (Fapte 3, 1-9; 14, 8-10 ; 28, 8) si au alungat demoni (Fapte 16, 16-18).

In listele pauline de harisme, alaturi de darul facerii de minuni sunt amintite si "darurile vindecarilor" (I Cor. 12, 9 si 28). Aceasta inseamna ca, in afara de taina Sf. Maslu (Iacov 5, 14-15), Biserica epocii apostolice avea si alte randuieli pentru vindecarea bolnavilor, adica ierurgii. Gesturile si cuvintele savarsitorilor acestor ierurgii se inspirau, desigur, din gesturile si cuvintele Mantuitorului la vindecarea bolnavilor; o astfel de rememorare si imitare a gesturilor si cuvintelor Mantuitorului sta la baza randuielilor ierurgiilor pana astazi.

Vom starui putin asupra uneia dintre vindecarile de demonizati relatate in Sf. Evanghelii : anume, vindecarea copilului lunatic (Matei ,17, 14-21 ; Marcu 9, 14-29 ; Luca 9, 37-43). Mai ales Sf. Marcu ne ofera detalii interesante, care par sa indice ca, in intentia evanghelistu-lui aceasta pericopa era destinata in special instructiei catehetice prebaptismale: are loc un exorcism, ca la fiecare botez; credinta tatalui este necesara pentru vindecare; ucenicii n-au putere prin ei insisi sa-l vindece pe copil - Iisus este adevaratul savarsitor al Botezului; are loc o "moarte" si o "inviere" (cf. Rom. 6; 3-4) :"Iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit. Iar lisus l-a apucat de mana si l-a ridicat, si el s-a sculat" (Marcu 9, 26-27) ; in sfarsit, este subliniata importanta rugaciunii (la care unele manuscrise mai tarzii adauga si "postul") .

Inteles din aceasta perspectiva, textul evanghelic ofera elemente importante pentru teologia si practica baptismala; arata necesitatea botezului copiilor ; atesta valoarea marturisirii credintei de catre nas. Aceasta relatare ne ofera insa si un indiciu important in ce priveste savarsirea ierurgiilor: inca in epoca apostolica, randuiala botezului includea si exorcismele prebaptismale. De altfel, aceste exorcisme nu lipsesc din nici una din vechile randuieli baptismale crestine. Se stie ca in Biserica veche exista chiar o treapta ierarhica inferioara a exorcistilor.

5. Privegherea pascala

Alte ierurgii erau, in Biserica primara, cele legate de celebrarea diferitelor zile liturgice. Se stie ca de la inceput crestinii au avut ca zi de odihna si de sarbatoare saptamanala Duminica (vezi Fapte 20, 6-7 ; I Cor. 16, 2 ; Apoc. 1, 10) 32. In Epistola lui Barnaba, aratandu-se schimbarea de catre Dumnezeu a sabatului iudaic, se afirma : "De aceea, sarbatorim cu bucurie ziua a opta, dupa sambata, in care si Hristos a inviat si, dupa ce s-a aratat, s-a inaltat la ceruri".

Pe langa Duminica, primii crestini aveau cateva mari sarbatori anuale. Origen mentioneaza intre sarbatorile tinute in timpul sau Ziua Domnului, Pastele si Rusaliile. Ultimele doua au fost preluate, cu un nou continut, din iudaism. Desigur ca serbarea Duminicii si a celorlalte sarbatori comporta randuieli liturgice specifice. Unele dintre aceste randuieli se inspirau, de asemenea, din cultul iudaic. Un indiciu ca Biserica epocii apostolice savarsea privegherea pascala se gaseste in Fapte 12. Irod Agripa poruncise intemnitarea Sf. Petru in "zilele Azimilor" (v. 3), intentionand sa-l ucida "dupa Pasti" (v. 4). In noaptea dinaintea zilei in care urma sa fie ucis (v. 6), deci in noaptea Pastilor, Sf. Petru a fost eliberat in mod miraculos. Iesind din temnita, el s-a dus la casa Mariei, mama lui Ioan Marcu, "unde erau adunati multi si se rugau" (v. 12), deci savarseau ceea ce numim noi o "priveghere".

In calendarul pe care-l presupune aceasta pericopa, Pastile nu coincide cu prima zi a Azimilor, ci cade in timpul saptamanii Azimilor sau imediat in continuarea acestei saptamani; acest fapt pare a fi in contradictie cu calendarul la care se refera Sfintele Evanghelii, unde Pastile corespunde cu "cea dintai zi a Azimilor" (Matei 26, 17 ; Marcu 14, 12). S-ar putea ca in Fapte 12 sa fie vorba de o alta traditie calendaristica, dupa care Pastile era serbat nu in prima zi a Azimilor, ci in timpul saptamanii Azimilor. O astfel de traditie este ilustrata de Cartea Jubileelor.

In adunarea crestinilor la rugaciune din Fapte 12, 12, scrierea apocrifa intitulata Epistola Apostolilor (de orientare cvartodecimana) vede o priveghere pascala. Dupa aceasta Epistola, Domnul ar fi zis ucenicilor Sai: "Voi, insa, faceti pomenirea mortii Mele, adica Pastile. Atunci, unul dintre voi va fi aruncat in temnita pentru numele Meu; acela va fi foarte mahnit si intristat, caci in timp ce voi serbati Pastile, el va fi in temnita si nu va serba impreuna cu voi. Si Eu voi trimite puterea Mea, in chipul ingerului Meu Gavriil, si usile temnitei se vor deschide si el va iesi si va veni la voi, ca sa privegheze si sa se odihneasca impreuna cu voi. Iar dupa ce veti savarsi agapa Mea si pomenirea Mea (adica Sf. Euharistie), pana la cantatul cocosului, acela va fi din nou luat si aruncat in temnita spre marturie, pana ce va iesi sa propovaduiasca precum v-am lasat voua".

Desigur, indicatia din Fapte 12 este destul de vaga, iar interpretarea din Epistola Apostolilor, dupa care in textul lucanic este vorba de o priveghere pascala, poate fi tendentioasa. E vorba totusi de o priveghere in rugaciune, in ziua aniversarii rastignirii Mantuitorului, ceea ce constituie un element pretios in ce priveste viata liturgica a crestinismului apostolic.

Pe de alta parte, nu lipsesc indiciile neotestamentare in ce priveste continutul insusi al celebrarii pascale, in epoca apostolica. Pierre Prigent, intr-o interesanta lucrare asupra Apocalipsei afirma ca unele elemente din parabolele evanghelice si din Apocalipsa Sf. Ioan Teologul, cum sunt: coapsele incinse, facliile (sau candelele) aprinse, venirea mirelui la miezul noptii (sau a stapanului, noaptea), motivul privegherii, al bataii la usa a lui Mesia la revenirea Sa, tema usilor deschise (apoi inchise, caci e vorba de eshaton), imaginea nuntii, a ospatului de nunta care implineste fagaduintele facute de Mantuitorul la Cina de Taina etc, presupun ca fond o celebrare pascala comuna, savarsita sub semnul privegherii, al asteptarii revenirii lui Hristos. Aceasta celebrare culmina cu "Sf. Euharistie, ea insasi puternic axata, de la inceput, pe speranta eshatologica a sederii din nou la masa impreuna cu Domnul revenit intre ai Sai".

Acelasi autor vorbeste de "coloratura pascala" a Apocalipsei, in care gasim "aluzii nu numai la indepartata eliberare din Egipt, ci si, mai ales, la maniera precisa in care Pastile era trait si celebrat in Biserica din acea epoca".

Analizand in special scrisorile catre cele sapte biserici si structura capitolelor 4-5 din Apocalipsa, P. Prigent ajunge la concluzia ca ultima scriere a Noului Testament ne ofera "o prezentare, o utilizare si un comentariu original al practicilor liturgice pascale ale crestinismului primar". "Biserica - zice el mai departe - asteapta mai ales la Pasti, intoarcerea Domnului Sau, a Carui prezenta este deja manifesta in Sf. Taine. Iar Apocalipsa este inainte de toate o transpozitie intr-un gen literar vechi, cel apocaliptic, a acestei tensiuni traita in cult si in special in slujba pascala.

Incheiem aici evaluarea indiciilor neotestamentare asupra savarsirii ierurgiilor.

Desigur, au ramas multe alte puncte care ar merita sa fie luate in considerare in acest context. Astfel, credinta crestina in invierea mortilor si texte ca cel din I Cor. 15, 29, constituie temeiuri de nezdruncinat pentru slujbele de pomenire a celor adormiti; "punerea mainilor" peste Sfintii Pavel si Barnaba, la plecarea lor in prima calatorie misionara (Fapte 13, 2-3), ca si existenta diaconitelor (Rom.16,1) pot constitui indicii pentru savarsirea hirotesiilor etc.

Desigur, nu toate ierurgiile pe care le practica astazi Biserica au existat, in aceleasi forme, de la inceput. Noul Testament ne ofera insa suficiente marturii ca in Biserica epocii apostolice se savarseau nu numai cele sapte Sfinte Taine, ci si alte lucrari sfintitoare prin care se impartaseau credinciosilor darurile ceresti, chezasie a bunurilor viitoare.

Preot Prof. Vasile Mihoc

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3191

Voteaza:

Ierurgiile in Biserica Epocii Apostolice 1.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE