Hristologia in teologia contemporana

Cu toate incercarile ecumeniste de apropiere si cunoastere intre Biserici, problema fundamentala si totodata piatra de incercare pentru orice teolog ramane persoana divino-umana a Dumnezeu-Omului si Mantuitorului Iisus Hristos. El este singurul implinitor al religiei date de insusi Dumnezeu si prin intrupare a unit cerul cu pamantul. Aceasta teandrie inlatura orice supozitie rationala si in acelasi timp scoaterea religiei crestine din circuitul oficial al ideilor despre divinitate. Religia crestina a fost, este si ramane religia descoperita de Dumnezeu-Tatal, implinita de Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, consfintita de Sfantul Duh-Dumnezeu-Sfintitorul. De aceea nu se poate vorbi de o evolutie, ci de un dat; despre o dezvoltare a Revelatiei, ci de o dezvoltare dogmatica, adica punerea in tiparele intelegerii a invataturii despre Dumnezeu si activitatea Sa.

Dezvoltarea doctrinara a hristologiei este remarcabila inca din epoca apostolica. Samburele concentrarii doctrinare se afla in mesianitatea si in divinitatea Mantuitorului, marturisite de El insusi, apoi de Sfintii Apostoli. Marturisirea Domnului nostru Iisus Hristos culmineaza in fata marelui preot Caiafa, care l-a intrebat : "Te jur pe Dumnezeul cel viu, sa ne spui de esti Tu Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Zis-a lui Iisus : "Tu ai zis" (Matei XXVI, 63-64).

Acest fapt mesianic si divin este organic legat de persoana Domnului nostru Iisus Hristos si este adeverit de intreaga sa activitate. Iisus Hristos, in fata marelui preot, marturiseste cu propria Sa gura ceea ce stiau si credeau despre El Sfintii Apostoli, ucenicii si adeptii Lui. In El se realizasera intocmai toate profetiile mesianice, iar timp de trei ani si jumatate martorii activitatii Sale au avut vreme destula sa se lamureasca - asupra persoanei Sale, asa ca la intrebarea lui Iisus : "Dar voi cine ziceti ca sant ? Simon Petru a raspuns si a zis : Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (Matei XVI, 15-16).

Multe asemenea prilejuri de manifestare a credintei in mesianitatea si divinitatea Mantuitorului sunt cuprinse in Sfintele Evanghelii, dar cele doua exemple de mai sus sintetizeaza atmosfera generala care se crease in jurul lui Iisus Hristos in timpul vietuirii Sale pe pamant. Dupa inaltarea Sa la cer, preocuparile hristologice sunt predominante in Faptele Apostolilor, in Epistole si in Apocalipsa. In special, Sfantul Apostol Pavel aduce pretutindeni marturii pretioase despre "Fiul lui Dumnezeu Iisus, care a fost hotarat Fiu al lui Dumnezeu intru putere" (Rom. I, 3-4), despre Hristos Iisus, care fiind in "chip de Dumnezeu, s-a facut asemenea oamenilor" (Filip. II, 6-7), despre "Fiul dragostei lui Dumnezeu, intru care avem rascumpararea, prin sangele Lui iertarea pacatelor, care este chipul lui Dumnezeu celui nevazut, intai nascut inainte de toata faptura, pentru ca intru El s-au facut toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute... si El este inainte de toate si toate se tin (intru El si El este capul trupului, al Bisericii, care este inceput, intai nascut din morti, ca sa fie El cel dintai din toate, ca in El a binevoit sa locuiasca toata plinirea". (Coloseni I, 13-19).

Hristologia paulina devine deosebit de importanta pentru dezvoltarea sa ulterioara, caci ea cuprinde si celelalte adevaruri de credinta, care vor intra in Simboale si vor sta, la temelia celorlalte dogme, dintre care, in primul rand, soteriologia, apoi ecleziologia. Hristologia devine astfel centrul doctrinar al Crestinismului inca din timpul apostolic, asa ca hristocentrismul este implicit si organic noii religii din clipa aparitiei sale si asa a ramas si in epoca patristica.

Sinoadele Ecumenice I, III, IV si VI sunt sinoade hristologice. Divinitatea si omenitatea lui Iisus Hristos, apoi unirea ipostatica au cerut Sfintilor Parinti eforturi sustinute timp de veacuri pentru lamurirea si fixarea definitiva a adevarurilor dogmatice. Lasand de o parte ereziile secundare, sunt demne de relevat si astazi sumar marile erezii, care sub o forma sau alta mai pot fi intalnite si astazi, chiar daca sunt ascunse sub alte denumiri. Asa arianismul si semiarianismul sustineau ca Iisus Hristos este Fiul intrupat al lui Dumnezeu, dar negau nasterea din Tatal si consubstantialitatea cu El. Iisus era deci numai o creatura, dar cea mai perfecta si cea dintai dintre celelalte creaturi.

Nestorianismul a sustinut ca cele doua firi, divina si umana, nu sunt unite organic in persoana lui Iisus Hristos, ci abstract, deci sunt doua persoane (dioprosopism), iar Maica Domnului este nascatoare de om, nu de Dumnezeu. Tot pe aceasta cale a neputintei de a intelege unirea celor doua firi, monofizitismul a sustinut absorbirea firii umane de cea divina, ramanand numai una, iar monotelismul a sustinut existenta unei singure vointe si lucrari in persoana lui Iisus Hristos.

Persoana diofizitica (divino-umiana) a Domnului nostru Iisus Hristos a ramas nestirbita, asa cum se spune si in Apocalipsul Sfantului Evanghelist Ioan : "Eu sunt Alfa si Omega, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Atottiitorul" (Apoc. I, 8), "cel dintai si cel de pe urma, inceputul si sfarsitul" (Apoc. XXII, 13). Este norma de aur a credintei si sinteza hristologica, pe care au purtat-o in miezul lor toate secolele de viata crestina. De divinitatea Domnului nostru Iisus Hristos depinde totul in istoria mantuirii obiective si subiective.

Aceste preocupari hristologice au continuat si dupa epoca patristica, pastrandu-se cu fidelitate coordonatele divino-umane ale personalitatii si activitatii Sale. Ele se intensifica odata cu aparitia Protestantismului. Asa cum se intampla de obicei, cand totul este pus din nou discutie, teologii protestanti se straduiesc sa descopere un vad nou doctrinar fata de vadul cel vechi, cum il considerau ei, al Sfintei Traditii a Bisericii. Pe drumul sinuos al acestei descoperiri, teologii protestanti ramanand numai la Iisus Hristos al Sfintei Scripturi (sola Scriptura), au crezut ca L-au redescoperit si pe Iisus Hristos, de aici o eflorescenta de interpretari, de prezentari si de ipoteze si teorii, specifice liberului examen al Sfintei Scripturi (sola ratio).

Este interesant de remarcat ca, de la aparitia Protestantismului si pana in actualitate, asistam la o repunere in discutie cu modalitati noi de abordare, doctrinara si terminologica a temei mesianitatii si divinitatii Domnului nostru Iisus Hristos cu repercusiuni in cele mai diferite directii si cu consecinte dintre cele mai neasteptate. Atitudinile teologilor protestanti sunt contradictorii, ca si in alte cazuri, si in hristologie. Alaturi de "pozitivismul hristologic" al unora, ne intalnim cu "negativismul hristologic" al altora cu filiatii directe din arianism, semiarianism, nestorianism, monofizitism si monotelism, in multe privinte depasind aceste clasice erezii si inaintand pana la mitologizare si demitologizare.

Tot atat de interesanta este si luarea de pozitie a teologilor romano-catolici, care au determinat reale mutatii doctrinare, prezentandu-ne o configuratie deosebit de eteroclita hristologica in actualitate, care este bine sa fie cunoscuta si de catre teologii ortodocsi. Desi hristologia a ramas centrul preocuparilor doctrinare ale Bisericilor crestine, care urmaresc o apropiere si o colaborare ecumenista pe temelia "aceluiasi Domn si Stapan", care este Iisus Hristos, nu e mai putin adevarat ca pe aceasta cale noua trebuie sa inlaturam toate asperitatile doctrinare si sa contribuim la o limpezire tocmai a problemei hristologice, pentru un spor de cunoastere, urmat de la sine si de un spor de dragoste.

Vrednicia de crezamant si autenticitatea scrierilor Noului Testament au fost stabilite de critica riguroasa a textelor, care s-a ocupat si de timpul lor de elaborare, cum si de autorii lor, asa ca aceste chestiuni care apartin studiului biblic pot fi oricand verificate, stand la dispozitia celor ce vor sa se documenteze. Contestatiile singulare ale teologului Reimarus (1768), apoi ale Scolii protestante din Tubingen sunt astazi luminate de critica textelor.

Aceste contestatii plecau de la supozitia ca scrierile Noului Testament, scrise sub inspiratie divina, sunt o colectie de mituri, de basme, de legende, in jurul ideii unui Mesia. Aceste fantezii colective au fost adunate de scriitorii sacri in scrierile lor. Dar in curand afirmatiile teologului Reimarus intampina oponenta protestantilor Semler (+ 1791), Dodeflein ( 1792), Herder (1803) etc. Teoriile lui Reimarus se amplifica cu cele ale lui David Strauss, autorul unei "Vieti a lui Iisus", dupa modelul careia au scris apoi vieti aproape identice si altii, ca : E. Renan, E. Ludwig, culminand cu Ferdinand Ghristian Baur, intemeietorul scolii din Tubingen. Acesta din urma conjuga obiectiunile lui Strauss cu obiectiunile sale, dupa care scrierile autorilor biblici neo-testamentari ar fi tendentioase, intrucat ele urmaresc a-i impaca pe pe-trini cu paulinii mai certareti, care dezbinasera religia crestina in doua. Dezbinarea intervenise dupa moartea lui Iisus Hristos, care se recomandase pe Sine ca Mesia. Spre a impaca cele doua fractiuni crestine, autorii sacri au scris operele lor prin secolul al doilea (130-160).

Teoriile acesteia au fost sustinute cu mici diferente de protestantii : Ritschel, Reville, Bruno Baur, Overbeck, Pfleiderer, Holsten, Hausrath etc, iar dupa ei si de altii, sub diferite forme si terminologii, pana in actualitate. Expunerea acestor stari de lucruri ne foloseste spre a arata recrudescenta discutiilor in jurul persoanei lui Iisus Hristos, spre a intelege mai bine filiatia altor atitudini si teorii hristologice din contemporaneitate, imprumuturile si influentele fiind evidente. Filiatia acestor discutii este mai ales evidenta, pornind de la Scoala din Tubingen. Problema hristologica este pusa, la inceput, in formele simpliste ale vechilor erezii, pentru ca mai apoi sa se combine cu programe de demitologizare pe de o parte, pe de alta cu insistente speciale asupra altor aspecte contemporane.

Revirimentul hristologic in teologia protestanta contemporana nu se lasa mult asteptat. Teologul prolific Karl Barth inaugureaza "teologia Cuvantului lui Dumnezeu". Sola Scriptura este un principiu inca nedefinit, fiind, legat de sola ratio. Deci Cuvantul numai (solum ver-bum) devine decisiv in hristologie, iar cuvantul devine si el identic cu Iisus Hristos, ca persoana divina si ca descoperire, deci Karl Barth pune accentul doctrinar numai pe Hristos, ajungand la ceea ce se intelege astazi prin "solus Christus". Centrul hristologic al monumentalei sale Dogmatici, ajunsa la al XIX-lea volum este edificator in noua configuratie a teologiei protestante, deoarece acest teolog prolific atesta influente in cele mai variate directii.

Fiul devine Cuvantul si Cuvantul devine Fiul si la Emil Brunner, desi adversar al lui Karl Barth in alte privinte. Acel "Deus loquens" al lui Karl Barth este identificat cu insusi Iisus Hristos, dar hristocentrismul lui Karl Barth are repercusiuni la Rudolf Bultmann, care pune alt

accent pe cuvant, sau pe "kerygma". Iisus Hristos, identificat cu "Cuvantul" ia alte aspecte la Bultmann. Propovaduirea lui Iisus este totul intereseaza, dar intr-un secol modern ar arhisaturat "nimeni nu mai poate crede in minunile Noului Testament", deci numai kerygma intereseaza, iar totul ceea ce este minune si autentifica divinitatea lui Iisus trebuie scos din Sfintele Evanghelii, dupa un program de demitologizare, alcatuit subiectiv.

"Teologia Cuvantului" cuprinde astfel in sine multe puncte de apropiere intre bisericile crestine, desi ea a generat si interpretari straine spiritului ecumenist, dar care n-au ponderea teologului Karl Barth. Trebuie sa privim cu atentie incercarile lui Emil Brunner, ale lui Rudolf Bultmann, sau ale lui Ditrich Boenhoffer si Paul Tillich. Interpretarea nereligioasa sau areligioasa a Crestinismului, preconizata de Bonhoeffer, cum si abstractizarea teologica, preconizata de Paul Tillich, nu simt decat incercari mult indepartate de hristocentrismul lui Karl Barth.

Aceeasi situatie cu mici diferente o intalnim si la teologii neo-bulmannieni: Osocr Cullmann, Hans Conzelmann, Ernst Fuchs, G. Bbeling, Ernst Kasemann etc. Fiecare este mai mult sau mai putin influentat de programul de demitologizare si preocupat de a acorda religia crestina cu necesitatile credinciosilor moderni. Aceasta tendinta a ajuns la punctul sau culminant in teologia contemporana a lui "Dumnezeu este mort", preconizata de Thamas Altizer, Williaim Hamilton, G. Vahanian, Paul van Buren, Harvey Cox, John Robinson si altii. Dupa ei si Iisus Hristos cel vechi este mort si este nevoie de un Iisus Hristos nou, care sa corespunda necesitatilor credinciosilor moderni, de o noua Biserica si de o noua revelatie, corespunzatoare acestor necesitati.

Aceste framantari teologice au, dupa cum s-a observat, in centrul lor, problema hristologica. De persoana Domnului Iisus Hristos sunt legate toate cate se discuta astazi in teologia contemporana protestanta. Hristocentrismul este evident si de pe pozitiile pozitive si de pe pozitiile negative. O alta turnura a teologiei crestine nici nu se poate incerca decat cu o noua prezentare a persoanei lui Iisus. Este ceea ce au observat si toti teologii protestanti cu toate contradictiile semnalate intre dansii.

Se pun astfel probleme hristologice asa-zise noi, dar care s-au pus inca din timpul hristic si apostolic, apoi au format preocuparea constanta a scriitorilor patristici. Hristologia a ramas deci acelasi centru doctrinar nevralgic si in Crestinismul contemporan. Se vorbeste insistent despre un Hristos "solum Verbum", se ajunge la "solus Christus", deci la hristocentrismul apostolic si patristic, se scoate in relief un "Hristos actual", un "Hristos al slujirii lumii", dar si un "Hristos kerygmatic", un "Hristos conceput numai etic sau practic", un "Hristos neteologic sau ateologic", un "Hristos demitologizat", sau chiar un non-Hristos, nonconformist cu trecutul si adaptat necesitatilor crediniciosilor moderni.

Sub toate aceste denumiri si terminologii noi, persoana Domnului nostru Iisus Hristos nu primeste nici un adaos doctrinar. Termenii varsa mai mult confuzie in inimile credinciosilor, socati de o terminologie aparent noua, dar care se afla implicit in doctrina ortodoxa. Asa inca din timpul activitatii istorice a Domnului Iisus Hristos slujirea a fost nota sa dominanta, ca invatator, arhiereu si taumaturg. O liturgie cereasca, imensa, este mereu tinuta de El pentru toti credinciosii. Invatatura Sa da mereu roade in Biserica si ne invata sa slujim semenilor nostri, dupa marea porunca a dragostei. Iisus Hristos este prezent in fiecare dintre adeptii Sai adevarati si slujirea lui devine si a noastra, atat timp cat nu suntem naimiti altor interese subiective si temporale, atat timp cat nu suntem straini si rastalmacitori ai invataturilor Sale.

A vorbi despre un "Hristos actual", corespunzand necesitatilor moderne ale credinciosilor, inseamna a uita ca fiecare credincios adevarat este, ca membru al trupului tainic al Bisericii, un Hristos prin apartenenta si prin devenire duhovniceasca, pana la "statura barbatului desavarsit". Fiecare credincios trebuie sa fie un Hristos actual si sa se comporte asa cum s-ar fi comportat Iisus Hristos in locul lui. Actualizarea lui Iisus Hristos se poate face numai acolo unde El este Absent, marele Absent din teoriile aberante ale unor teologi, iar un "nou Hristos" este imposibil dupa cel ce este Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul, sau dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel : "Nimeni nu poate sa puna alta temelie, afara de cea pusa, care este Iisus Hristos" (I Corinteni, III, 11).

Iisus Hristos ramane acelasi, ca persoana si ca invatatura. Activitatea Sa nu poate fi despartita de invatatura Sa. Kerygma se completeaza organic cu minunile Sale, Hristos kerygmatic nu mai este Hristos, daca este redus la simplul rol de propovaduitor. Nici Crestinismul nu mai este religie divina, daca i se acorda un simplu rol etic sau practic. Iata aspecte ale hristologiei contemporane, care au avut nevoie de precizari ortodoxe, pentru ca, nimic nu poate fi nou in hristologie, dupa dezvoltarile dogmatice din epoca patristica. Recrudescentele unor erezii hristologice clasice pot fi recunoscute usor sub haina terminologica ale celor ce le preconizeaza, asa cum au fost expuse in introducerea, necesara a acestui studiu.

Acum devin interesante si atitudinile romano-catolice cu privire la hristologie in contemporaneitate. Contra excesului antihristologic, teologii romano-catolici au dorit sa evidentieze la maximum divinitatea lui Iisus Hristos, deci o alta extrema, care fara voia lor se apropie de monofizitism, si monotelism, lasand partii adverse arianismul, semiarianismul si nestorianismul.

Teologii romano-catolici, voind sa accentueze divinitatea lui Iisus Hristos, au ajuns la "cultul inimii lui Iisus Hristos", la sarbatorirea lui "Iisus Hristos ca imparat" si la "congresele euharistice". Ca o contrapondere, ei au insistat asupra divinitatii, in dauna omenitatii. Au scos in relief divinitatea, mergand pana la o "cordiolatrie", pana la o supraevaluare a activitatii "imparatesti" a Domnului nostru Iisus Hristos, diminuand celelalte slujiri (cea invatatoreasca si cea arhiereasca), numai sa contracareze diferitele teorii hristologice protestante.

Nici aceasta atitudine, devenita oficiala a Vaticanului, n-a fost oportuna. Dintr-o extrema se trecea imtr-alta extrema. Pe de o parte se accentua omenitatea lui Iisus Hristos, pe de alta parte se accentua divinitatea Sa. Exact asa cum se intampla si in epoca apostolica si patristica .

Actiunile si reactiunile dogmatice tinandu-se in lant, nu e de mirare ca teologii romano-catolici au determinat mutatii serioase si-n alte dogme, in stransa legatura cu hristologia. Cea dintai care a avut de suferit a fost mariologia, asa denumita de romano-catolici, mai ales in consecintele unirii ipostatice. Excesul hristologic divin a fost urmat de excese mariologice. Impotriva umanizarii Domnului nostru Iisus Hristos, arianic sau nestorian, se naste dogma imaculatei conceptii, apoi in lant "assuimptio corporea Beateae Virginis in coelum" si, in sfarsit, "Virgo corredemptrix". Tendinta de egalizare a Maicii Domnului cu Iisus Hristos este evidenta, fara nici o baza dogmatica.

O noua orientare in teologia romano-catolica se observa, in ultimul timp, si din punct de vedere hristologie. Prof. Joseph Ratzinger de la Facultatea din Regensburg in lucrarea sa Einfurung in das Christentum se ocupa in capitolul al doilea de Iisus Hristos si precizeaza, in problema cunoasterii Lui, dilema Iisus sau Hristos, cat si modernul cliseu al "istoricului Iisus" se rezolva prin teologia intruparii, prin teologia crucii si prin teologia mantuirii. Tot asa teologul Karl Radmer este convins ca hristocentrismul este unica solutie pentru teologia crestina contemporana.

Din cele de mai sus se poate constata si care este invatatura ortodoxa, fara multe comentarii si expuneri aposteriorice. Ortodoxia ramane credincioasa invataturii adevarate hristologice, nedizolvand divinitatea Mantuitorului in fel de fel de terminologii fara acoperire, nici adaugand aspecte inovatoare. Invatatura Sa trebuie sa ne faca constienti de slujirea contemporana a lumii, asa cum ar fi facut-o El, netinand seama de interpretarile teologice, care intervin si vor mai interveni.

Totul se concentreaza in slujirea Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum El a dorit-o in toate timpurile si orice indepartare de aceasta slujire este egala cu tradarea Lui, a invataturii Sale si a activitatii Sale.

Pr. Prof. Petru Rezus

• Cultul crestin in epoca apostolica
  Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole
• Sarbatorile crestine in primele secole
  Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole
• Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Liturghia Sfantului Iacob
  Publicat in : Editoriale