Rutina latreutica

Rutina latreutica Mareste imaginea.

Rutina latreutica

Cu greu s-ar putea gasi vreun crestin care sa-si inchipuie spatiul de rugaciune fara prezenta uneia sau a mai multor icoane. Ele s-au integrat firesc cultului, astfel ca, s-ar putea spune ca, dintre toate atributele icoanei, cel mai cunoscut este cel cultic sau latreutic. Insa el nu poate fi separat de celelalte, desi multi dintre "purtatorii de icoane" nu-si pun problema implinirii vreunui rol didactic sau estetic, importanta fiind prezenta chipului respectiv, ca garant al mijlocirii catre Dumnezeu.

Numai ca icoana este didactica tocmai prin faptul ca poate comunica si altceva decat mesajul estetic, propriu oricarei opere de arta autentice, si, prin structura sa specifica, ea se defineste ca fiind un mijloc de comunicare cu Dumnezeu si cu sfintii, cu atat mai necesara acum, cand lipsa comunicarii reale a transformat oamenii in instrumente economice, politice sau culturale, ce manipuleaza notiuni extrem de atragatoare dar golite de continut.

Astazi, cand "chipul uman este atat de brutalizat, cand discriminarea rasiala persista, cand atatia oameni sufera de lipsa comunicarii adevarate, chipurile acestea stralucind de o lumina venita din alta parte ne uimesc si ni se adreseaza. Ele vorbesc despre Dumnezeu, dar si despre oameni."

Faptul ca icoana poate indeplini acea legatura dintre cer si pamant, inlesnind rugaciunea, ar putea sa mire pe cei care considera ca aceasta este alcatuita exclusiv din cuvinte. Ei ignora faptul ca rugaciunea nu este o insiruire de vorbe, in anume momente bine determinate ale zilei, ci este o stare, o traire permanent necesara. Dupa cum se spune adesea, "cine se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga".

Rugaciunea este o forma de comuniune continua cu Dumnezeu, prin care se ajunge firesc la starea Sfantului Apostol Pavel, "nu eu, ci Hristos traieste in mine". Bineinteles ca, in aceste conditii, ea poate fiinta in orice loc si in orice moment al zilei, insa nu exceptiile fac regula.

In mod ideal, rugaciunea apartine firesc spatiului iconic, in care triunghiul Dumnezeu-icoana-credincios alcatuieste un mic univers, unic in felul sau, a carui coordonata majora este comuniunea plina de iubire. Este o lauda adusa lui Dumnezeu de fiecare, dar, pentru toti, este o multumire a fiecaruia pentru binefacerile tuturor, precum si o cerere in numele intregii umanitati.

Ea poate sa nu fie rostita in cuvinte, nu pentru ca acestea nu si-ar putea indeplini menirea; cuvantul a fost si va ramane mijlocul ideal de comunicare cu Dumnezeu si cu semenii, bineinteles, daca nu este rostit numai cu buzele, in timp ce inima ramane indiferenta. Dar icoana poate suplini cuvantul - uneori neputincios in a exprima deplin starile sufletesti -, intrucat ea se adreseaza si vazului, si auzului.

Ca icoana trebuie sa fie prezenta in orice spatiu in care se preumbla sau se salasluiesc crestinii este un adevar pe care astazi nimeni nu-l mai contesta, dar multi risca sa-l trateze asemenea atator probleme intrate de mult in rutina vietii. Astfel, prezenta icoanei ajunge sa nu mai aiba nimic extraordinar; ea trebuie sa fie la locul ei, pe perete, tot asa cum un functionar trebuie sa fie prezent la birou intre anumite ore.

O data ce s-a batut un cui si s-a agatat o icoana in el, se poate considera, de catre unii, ca s-a incheiat actiunea religioasa. Sfantului respectiv i s-a adus cinstirea cuvenita, iar icoana isi intra automat in drepturi. Numai ca menirea ei de a induce o stare de rugaciune nu se implineste de la sine, fara participarea celui care se afla in preajma ei.

Se stie prea bine ca "cinstea adusa icoanei se indreapta catre prototip", dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, asadar icoana este numai un intermediar, dar nu unul de care credinciosul s-ar putea, la o adica, dispensa ca de o anexa nu neaparat necesara. Mergand pe acest fir, obisnuinta de a avea permanent icoane la locul de rugaciune ar putea sa duca la ideea ca ele sunt necesare in mod automat, dupa cum este necesar un mijloc de transport pentru a parcurge distante mari.

Nimeni nu se indoieste de faptul ca nu ne rugam icoanei ca obiect in sine, nici nu o tratam ca pe o fiinta vie, ce ne-ar putea asculta. Insa se cunoaste cum, de-a lungul timpului, a existat o forma de idolatrizare a sa, prezentata mai devreme.

 

De fapt, conceptia apuseana nu a inteles niciodata "aceasta subtila, dar clara distinctie dintre adorare si venerare. Peste patru secole, cand Toma d'Aquino va admite o adoratie relativa a icoanelor, va determina acuzarea de idolatrie adusa de ortodocsi Bisericii Latine, iar mai tarziu de catre reformatorii din secolul al XVI-lea." Distincta, in esenta ei, de original, icoana este un obiect de veneratie relativa sau de cinstire, in timp ce adorarea este rezervata numai lui Dumnezeu si nu poate fi, in nici un caz, adresata icoanelor.

A cinsti icoanele nu inseamna ca acestea reprezinta si "obiectul ultim al actului venerarii, pentru ca icoana este doar o legatura relativa cu obiectul reprezentat. Actul religios se adreseaza Prototipului si, atunci, devine adorare. Altfel spus, acelasi act este si venerare, in masura in care priveste icoana sau sfintii, si adorare, in masura in care se adreseaza lui Dumnezeu. Aceasta subtila, dar foarte clara distinctie dintre adorare si venerare, implicand o esentiala distanta intre Model si icoana Sa, pune la adapost de tendintele fetisiste si animiste care si-ar fi putut gasi justificarea in cultul icoanelor din Rasarit."

Dupa cum a fost bine stabilit, "inchinarea nu se aduce substantei icoanei, caci aceasta este un lucru absurd si propriu celor ce adora creatura in locul Creatorului, ci ea se aduce lui Hristos Cel inchinat in icoana lui Hristos, materia icoanei ramanand cu totul in afara comuniunii de inchinare..."

Pentru a fi cat mai convingator, Sfantul Teodor Studitul aduce in discutie exemplul oglinzii, in care se zugraveste cumva chipul celui ce se uita in ea, "dar asemanarea ramane in afara materiei, si daca cineva ar vrea sa-si imbratiseze propria-i imagine (icoana) din oglinda nu ar imbratisa materia, pentru ca nu s-ar lipi de materie pentru ea insasi, ci pentru asemanarea lui reprezentata iconic in ea."

Tot in acest sens sunt folosite, de catre unii, si fotografiile celor dragi, copii cat se poate de fidele ale chipurilor absente - un mijloc de reproducere care, daca ar fi existat in vremea sfantului, probabil ca ar fi fost mentionat alaturi de exemplul chipului din oglinda.

 

Din momentul in care chipul sfant, imprimat in orice fel de materie, s-a sters, atunci a incetat si menirea "obiectului" respectiv de a mai fi icoana, adica loc de inchinare. intr-o asemenea imprejurare, daca nu mai este posibila vreo restaurare a chipului de odinioara, atunci lemnul sau materia respectiva se arunca in foc, incetandu-si menirea de obiect cultic. Numai ca pot aparea situatii in care, in obisnuinta inchinarii, nici nu se mai remarca faptul ca obiectul de cult respectiv nu mai pastreaza chipul pictat odinioara. El ramane mai departe acolo, la locul initial si abia cand se ajunge in astfel de situatii apare cat se poate de clar faptul ca "procesul" de venerare nu este conditionat in vreun fel de prezenta ori absenta chipului zugravit. El merge inainte automat, fara ca sa se mai ia seama la faptul ca ceea ce se saruta este un panou de lemn cu vagi urme de vopsea.

Spiritul gregar ori automatismul cultic isi spun dureros cuvantul. Daca vreun protestant ar vedea asemenea scene ce se petrec, din pacate, in cateva din bisericile noastre, ar putea crede ca ne inchinam si sarutam niste bucati de lemn.

In ceea ce priveste arta religioasa sau "imaginile sfinte" ar trebui reconsiderat rostul icoanei ca obiect de cult, pentru a intelege imediat de ce nu orice imagine sfanta poate fi automat si icoana. In virtutea necesitatii inchinarii in fata icoanelor, asadar a chipurilor pictate, se poate ajunge lesne la situatia in care obisnuinta de a ne inchina face abstractie de modul in care se prezinta respectivul chip.

Ceea ce intereseaza este ca acolo, pe iconostas sau pe peretele respectiv, sa existe un chip, o figura sau o imagine, care sa aminteasca - prin infatisare si prin numele scris alaturi ori prin insemnele specifice - de sfantul pe care dorim sa-l slavim. Astfel, noi "vorbim unor neortodocsi despre icoanele bizantine, despre frumusetea icoanei, despre teologia icoanei si daca neortodocsii intra in bisericile ortodoxe nu vad icoane..."

Pentru unii nu conteaza cum este reprezentat sfantul, important este ca respectivul chip sa existe, moment din care rugaciunea poate fi indeplinita. In astfel de situatii s-ar putea vorbi despre un soi de rutina latreutica, un fel de obisnuinta, de inchinare automata in fata oricarui chip existent in biserici ori prin casele crestinilor.

Ca respectiva figura este o copie a unui tablou semnat de vreun maestru al picturii occidentale ori este ceea ce se cheama "pictura de gang" nu are importanta atata timp cat ea si-a castigat statutul de "icoana", profitand de lipsa noastra de trezvie iconografica. Acest tip de rutina apare in chipul cel mai evident in cazul cand chipul s-a sters, ramanand doar suportul pictural.

Fenomenul degradarii estetice a icoanei nu face decat sa adanceasca golul dintre domeniul teologic si cel artistic, determinandu-i pe unii sa creada ca Biserica Ortodoxa ia sub aripa ei proteguitoare kitsch-ul, pe motiv ca subiectul religios scuza mijloacele de exprimare, astfel ca se admite introducerea lui in cult.

Din acest motiv, se crede ca, "in folosirea lorcultuala (s.n.), icoanele sunt toate egale. Ca instrument de rugaciune, cea mai neindemanatica mazgaleala e acceptata. in acelasi cadru, nu exista o diferenta intre Madona sixtina si o oarecare "fecioara de la Lourdes", din ghips, colorata in alb si albastru. Contrasensul este sa conchidem din validitatea teoretica a imaginii divine, pe care o asigura teologia, validitatea -sa estetica, care nu e garantata. Si aici regasim distanta bizantina, notata de Soloviov, intre perfectiunea de principiu si imperfectiunea de fapt. Pentru a purta un lucru la inaltimea principiului, e nevoie de imensa munca a artei. A te incredinta teologiei ca sa urci la cer inseamna a-ti pune aripi de Icar si a risca sa cazi mai jos decat pamantul."

Prezenta crestinilor in biserica, in spatiul sustinut vizual de icoana, implica o anumita stare, o transformare, o trecere de la spatiul profan al lumii dinafara la cel sacru al lumii dinauntru. Icoana nu poate fi privita numai cu ochi trupesti, ci si cu cei duhovnicesti. Biserica nu este un muzeu al trecutului cultural, chiar daca apartine Patrimoniului, nici un muzeu de arta, ci un spatiu spiritual care schimba, sau ar trebui sa o faca, atitudinea din fata icoanei.

Nu se priveste o icoana asa cum se admira un tablou. In asemenea situatii, in paralel cu lipsa efortului de a face din Cuvantul lui Dumnezeu o adevarata rugaciune, aceasta "dispare pentru a lasa locul analizelor de situatii. Dar o astfel de lectura risca sa ramana intelectuala si sociologica, incapabila de avea acea eficacitate ce produce convertirea si cresterea staturii duhovnicesti in Hristos."

In comentariile estetice sau de factura strict stiintifica, sfintii devin Maria, Ioan sau Gheorghe, personaje ce sunt prezentate a se misca in spatiul scenic al icoanei asemenea actorilor.

Infratita prin materiale asemanatoare, prin apartenenta in cadrul aceluiasi spatiu artistic si poate si prin acelasi autor, icoana si tabloul sunt despartite dintru inceput de scopul si de motivatia care a generat actul creator. Icoana este pictata spre slava Domnului si pentru a fi integrata cultului religios, fie el particular sau public, pe cand tabloul religios, chiar daca este pictat tot spre slava Domnului, nu poate apartine cultului.

In acest punct se afla marea deosebire dintre arta religioasa ortodoxa si cea apuseana, caci, in cadrul primeia, mijloacele de exprimare nu sunt aceleasi cu cele folosite in pictura profana. Atitudine estetica motivata de atributul haric si latreutic conferit de spiritualitatea ortodoxa icoanei si prin care ea devenea ceva mai mult decat un obiect estetic sau o "Biblie in culori".

A spune ca icoana are un rol latreutic inseamna a-i recunoaste meritul de a fi calea care poarta catre o alta lume, acea imparatie catre care tanjim cu totii. Ea este toiagul fara de care putini din cei care urca muntele s-ar incumeta sa plece la drum, caci, pe langa sprijinul atat de necesar in urcusul greu, el poate indeparta si fiarele salbatice care dau tarcoale permanent, spre a atrage in prapastia idolatriei; dar tot acest toiag este si insemnul pastorilor de suflete ce trebuie conduse la limanul dorit si de care ei se folosesc, cand pentru indemn sau incurajare, cand pentru pedeapsa.

Icoana este deci toiagul drumetului slab in puteri, dar si carja pastorului, o "unealta" de sprijin si de lucru, in acelasi timp. Atributul ei latreutic este dat tocmai de capacitatea de a fi purtatoare in rugaciune.

Ea este cea care, prezenta intr-un anume spatiu, il transfigureaza, il transforma intr-o icoana a imparatiei cerurilor, adica intr-un spatiu liturgic, o biserica. Fiecare spatiu care adaposteste icoana - biserica sau locuinta, clasa sau birou, spatiu comercial ori chiar coridor de trecere -se umple de lumina ei harica, devenind, intr-un fel, loc de rugaciune.

 

Daca inainte ele erau prezente numai in biserici ori in casele crestinilor, astazi icoanele au patruns in mai toate spatiile, elementul care le motiveaza si le unifica, fie si episodic, fiind nevoia de rugaciune specifica omului.

Acesta simte nevoia sa fie inconjurat de icoane sau sa aiba macar una in preajma. Lasand la o pare elementele superstitie, rutina ori obisnuinta, icoana este cea care ii aminteste permanent ca, dincolo de agitatia cotidiana, mai exista o alta lume, Icoana este oaza de liniste a Babilonului actual, infimul moment de pace, comuniunea cu Dumnezeu si cu sine, clipa de isihie castigata intre doua actiuni zbuciumate, specifice stresului cotidian.

Prin acest atribut al icoanei, de a fi fereastra catre imparatia pacii, se poate spune ca insasi prezenta ei imprima o stare de liniste si pace specifica rugaciunii. Intr-un asemenea cadru, rugaciunea nu mai este doar o insiruire de cuvinte, ci o stare sufleteasca aparte.

Prezenta icoanei aduce cu sine nu rostirea rugaciunilor, ci trairea lor, dincolo de cuvintele atat de necesare oricarei comunicari. Ea insasi este creatoarea unui spatiu de rugaciune, in care trairea vie a acelei liturghii dupa liturghie inlatura orice pericol al rutinei latreutice.

Mihaela Palade

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2135

Voteaza:

Rutina latreutica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE