Porunca cea mare a iubirii

Porunca cea mare a iubirii Mareste imaginea.

Porunca cea mare a iubirii

Mantuitorul Iisus Hristos, invatatorului de lege care a intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, i-a raspuns: "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel cu aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprinde toata legea si proorocii" (Matei 22,37-40).

Aceasta este porunca cea mare a iubirii. In Evanghelia dupa Luca o exprima insusi invatatorul de lege: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Luca 10,27).

Crestinismul este supranumit religia iubirii. Crestinul trebuie sa ajunga sa-L iubeasca din toata fiinta sa pe Dumnezeu si pe aproapele ca pe sine insusi, chiar vrajmas de i-ar fi. "Iubiti pe vrajmasii vostri, zice Domnul Hristos, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei 5,44).

Masura iubirii la care trebuie sa ajunga crestinii, si la care sfintii au ajuns, ne este aratata de catre multi parinti. "Daca nu se roaga pentru vrajmasi, spune Sfantul Siluan Athonitul, sufletul nu poate avea pace. Sufletul pe care harul lui Dumnezeu l-a invatat sa se roage, iubeste cu mila intreaga zidire, si indeosebi omul".

Modelul absolut de iubire este Mantuitorul. "Nu existate pamant om atat de bland si plin de iubire ca Domnul nostru Hristos. In El e bucuria si veselia noastra. Sa-L iubim, iar El ne va duce in imparatia Lui, unde vom vedea slava Lui."

Daca in Vechiul Testament trebuia sa-l iubesti pe semen ca pe tine, in Noul Testament masura e mult mai inalta. Masura o da Hristos: masura este jertfa. Hristos ne-a iubit mai mult decat pe Sine, dandu-Se pentru noi la moarte de cruce.

Lucrul acesta il afla batranul Nicodim, cel preocupat de mantuirea sufletului sau, de la insusi Domnul Hristos: "Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3,14-l6).

Iubirea suprema a lui Dumnezeu s~a aratat prin cruce. Hristos S-a daruit, din iubire, pentru salvarea noastra, pentru restaurarea noastra. La masura iubirii Sale trebuie sa tindem si noi pentru a nu tamadui de egoismul in care zacem. Inainte de patimi Domnul Hristos le spunea Ucenicilor: "Aceasta este porunca Mea sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu" (Ioan 15, 12). Cu alte cuvinte sa fim jertfelnici in iubire, sa fim altruisti, sa nu adunam totul pentru noi.

De egoismul nostru, de tendinta de a aduna si a consuma totul, ne tamaduim, dupa spusa Sfantului Maxim Marturisitorul, prin dragoste: "Izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mantuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, Dumnezeu si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de aceasta. Prin aceasta, lepadand pofta de placere si frica de durere ne eliberam de reaua iubire trupeasca de noi insine, inaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind in locul iubirii celei rele de insine, pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom inceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi insine cautand pururi sa ne sustinem sufletul prin Dumnezeu."

Iubirea cea buna, agape este greu de definit. Iubirea fata de trup si fata de lume, daca se poate numi iubire, este prezenta la tot pasul in societatea post moderna. De fapt ea nici nu este iubire, ci erotism. Literatura duhovniceasca face o deosebire neta intre dragostea crestina (agape) si iubirea senzuala pacatoasa (eros). Intre iubirea adevarata si senzualitate este distanta cat de la cer la pamant. Aceste afirmatii suntem convinsi ca nu-i prea pun pe ganduri pe contemporanii nostri secularizati. Avem toate motivele sa ne indoim ca civilizatia noastra, atat de afrodisiaca si de pornografica cum este, se va simti vreo clipa lezata de aceste expresii. Totusi constiinta noastra crestina ne obliga sa facem acest lucru.

Dictionarul explicativ al limbii romane spune ca dragostea este "sentimentul de afectiune pentru cineva sau ceva; sentiment de afectiune fata de o persoana de sex opus; iubire, amor. "Aceasta definitie este foarte saraca si irelevanta.

Sfantul Ioan Teologul ne spune ca iubirea este Dumnezeu: "Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire" (1 Ioan 4, 8). Dar tot Sfantul Ioan ne spune ca "Dumnezeu este lumina" (1 Ioan 1, 5). Rezulta ca dragostea este egala cu Lumina. Daca nu putem spune ce e dragostea, pentru ca virtutea aceasta mai curand se experimenteaza decat se teoretizeaza, putem spune ce lumina. Si, prin similitudine, vom spune ce e iubirea.

De fapt se stie ca si efortul de despatimire, de purificare de patimi, are ca si scop iluminarea si unirea cu Dumnezeu in dragoste. Omul care ajunge in capatul drumului are experienta luminii celei necreate. Citim in Pateric ca "a fost un om care se numea avva Pamvo si despre acesta se povesteste ca trei ani a petrecut rugandu-se lui Dumnezeu si picand: sa nu ma slavesti pe pamant! Si atat l-a slavit Dumnezeu incat nu putea cineva sa se uite in fata lui, de slava care o avea."

Sfantul Isaac Sirul face portretul omului care a ajuns la dragoste: "Dragostea de Dumnezeu este o caldura mai presus de fire, cand vine in cineva fara masura, face ca acel suflet sa-fi iasa din sine. De aceea inima celui ce o simte nu o poate cuprinde si suporta, dar pe masura calitatii iubirii venite in el, se arata in el o schimbare neobisnuita. Iar semnele ei simtite sunt acestea: fata omului se face ca de foc si plina de farmec si trupul lui se incalzeste..." Asadar dragostea se manifesta prin lumina si caldura.

Se intampla cu omul care a ajuns pe aceasta treapta ceea ce spune Sfantul Ioan Teologul: "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el" (1 Ioan 4,16).

Spuneam ca-i greu de definit dragostea, dar afirmand ca este egala cu lumina, vom spune cate ceva despre ea prin similitudine. Ori se stie ca lumina alba este amestecul sau combinatia a sapte culori: rosu, orange, galben, verde, albastru, indigo si violet. Acesta este spectrul luminii alcatuit din sapte culori. Dupa ploaie, cand lumina se descompune trecand prin picaturile de apa, putem admira curcubeul care nu este altceva decat spectrul luminii.

Spectrul dragostei este alcatuit din virtuti, din combinatie de virtuti; de doua ori cate sapte. Le aminteste Sfantul Apostol Pavel in minunatul imn al dragostei: Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuieste; nu se lauda; nu se trufeste; dragostea nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale sale; nu se aprinde de manie; nu gandeste raul; nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; toate la sufera; toate le crede; toate le nadajduieste; toate le rabda" (1 Corinteni 13, 4-7). Vom trece in revista aceste paisprezece trasaturi ce alcatuiesc spectrul dragostei.

a) Dragostea indelung rabda. Prima trasatura a dragostei, amintita de Sfantul Pavel, este indelunga rabdare. Omul iubitor rabda mult. Rabda sicanele si necazurile ce i le provoaca oamenii, rabda suferintele pe care Dumnezeu ingaduie sa vina asupra lui, rabda asaltul ispitelor ce-i vin de la diavolul si de la firea lui slaba.

In atitudinea lui se aseamana cu Iov cel mult rabdator si zice: "Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat!" (Iov, 21).

In Urmarea lui Hristos ni se da un sfat intelept: "Ceea ce omul nu poate indrepta nici intru sine si nici in altii, trebuie sa rabde fara cartire, pana ce Dumnezeu va randui altfel." Se vede si o reciprocitate in aceasta rabdare izvorata din iubire: "sarguieste-te sa rabzi cu barbatie cursurile si orice fel de slabiciuni ale altora, caci si tu ai multe lipsuri pe care sunt nevoiti sa le rabde altii."

Trebuie sa ai rabdare cu neputintele altora. Pe toti ii vrea indreptati si mantuiti. Toti au chipul lui Dumnezeu si sunt destinati sa ajunga asemenea Lui.

Ea se manifesta printr-o parere de rau fata de binele si fericirea aproapelui si printr-o bucurie fata de necazurile lui, ea devine foarte grava, pacat impotriva Duhului Sfant, atunci cand il pizmuim pe aproapele pentru viata duhovniceasca pentru inaintarea lui in virtute. Cauza principala a invidiei este mandria.

In literatura duhovniceasca sunt multe relatari care scot in evidenta cat de prapastioasa este pizma. Se spune, de exemplu, ca imparatul avea doi ministri pe care-i pretuia. Aveau, insa, fiecare cate o meteahna: unul era invidios si celalalt iubitor de arginti. I-a chemat la sine si le-a zis: "sa ceara unul dintre voi orice cadou voieste, si i-l voi da bucuros. Celalalt, insa, va primi dublu. Amandoi se codeau. Iubitorul de arginti il lasa pe invidios sa ceara ca el, iubitor de bani fiind, sa primeasca dublu. Invidiosul, stiind ca n-ar suporta ca lacomul sa primeasca dublu, astepta ca acela sa ceara. Pana la urma imparatul l-a provocat pe invidios sa ceara. Iar acesta zise: "Maria ta, scoate-mi un ochi, iar colegului meu scoate-i amandoi!" Aceasta este pizma. Omul invidios n-are dragoste.

d) Dragostea nu se lauda. Omul plin de iubire nu-si trambiteaza faptele sale bune. "Luati aminte, spune Mantuitorul, ca faptele dreptatii voastre sa nu le faceti inaintea oamenilor ca sa fiti vazuti de ei; altfel nu veti avea plata de la Tatal vostru Cel din ceruri. Deci, cand faci milostenie, nu trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor (Matei 6,1-2).

Omul iubirii se bucura in tacere de binele pe care sa-l faca. Laudarosenia se naste din micime launtrica. Modestia se naste din preaplinul bogatiei interioare. Ori dragostea inseamna o mare bogatie launtrica, care n-are nevoie de laude.

Unul dintre batranii Patericului zice: "cel ce isi descopere si isi arata faptele sale cele bune, pentru fericirea, lauda si slava oamenilor, acela este asemenea cu omul care seamana samanta sa pe deasupra pamantului si nu umbla cu grapa peste ea ca s-o acopere si venind pasarile cerului, mananca toata samanta si-i ramane in zadar toata osteneala. Iar cel ce isi tainuieste si isi ascunde faptele sale cele bune, acela este asemenea omului care, semanandu-si samanta sa, indata o acopere cu tarana si ea ramane, rasare, creste si rodeste."

Intr-o lume a publicitatii si reclamei, invatatura crestina izvorata din scrisul Sfantului Pavel ne indeamna la discretie si modestie. Faptele bune facute la nevedere au mare valoare spirituala.

e) Dragostea nu se trufeste. Dupa cum mandria este pacat de capetenie, in aceeasi masura smerenia este virtute de mare valoare. Mandria l-a facut sa cada pe ingerul cel plin de lumina. Isaia se intreaba: "Cum ai cazut din ceruri, o stea stralucitoare, fecior al diminetii?'"(Isaia 14, 12). Si tot el, inspirat de Duhul Sfant, da si raspunsul: "Ziceai in cugetul tau: "ridica-ma-voi in ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului Celui puternic voi aseza jiltul meu» " (Isaia 14, 13). Sfantul Iacov ne spune ca "Dumnezeu celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har" (Iacov 4, 6). Omul care are dragoste in suflet nu se trufeste, stiind ca prin mandrie pacatuieste atat impotriva lui Dumnezeu cat si a semenului sau.

Avva Dorotei ne spune in acest sens ca sunt doua mandrii, dupa cum sunt si doua smerenii. "Smerenia cea dintai sta in a socoti cineva pe fratele sau mai intelept decat pe sine si intrecandu-l pe el in toate si, simplu graind, in a se socoti pe sine mai prejos de toti. Iar a doua smerenie sta in a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile. Aceasta este smerenia desavarsita a sfintilor."

Omul mandru ajunge sa-l nege pe Dumnezeu, izvorul iubirii. Dinamica progresiva a acestei patimi duce la ateism. Demonstratia ne-o face tot Avva Dorotei. Un oarecare trufindu-se si socotindu-se mai bun decat multi, il considera bun doar pe Zosima si ucenicii lui. Peste un timp l-a dispretuit si pe Zosima si-l socoteste bun doar pe Macarie. Mai apoi a zis: "Cine e Macarie? Un nimeni! Doar Sfantul Vasile si Grigorie sunt mari. Nu peste mult a inceput sa-i dispretuiasca si pe acestia si sa spuna: "Cine este Vasile si cine e Grigorie? Nimeni!». Doar Petru si Pavel. Si a mai trecut oarecare vreme si a zis: "Cine este Petru si cine este Pavel? Nimeni! Numai Sfanta Treime este mare». A sfarsit prin a-L dispretui, trufindu-se, chiar si pe Dumnezeu, negandu-I puterea si existenta.

Trufasul pacatuieste impotriva lui Dumnezeu, impotriva semenului sau, dar si impotriva lui insasi. Nu se iubeste, obiectiv vorbind, nici pe sine. Pentru ca socotindu-se perfect, nesesizandu-si greselile, nu se poate indrepta si merge din rau in mai rau.

Omul smerit este plin de virtuti. Iar suma virtutilor este dragostea. "Precum cand pomii poarta rod mult, zice Avva Dorotei, rodul incovoaie ramurile si le trage in jos, iar cel ce nu poarta rod, se inalta si sta drept... asa este si cu sufletul: cand se smereste aduce rod si cu cat aduce rod mai mult, cu atat se smereste mai mult. Astfel sfintii, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vad pe ei mai pacatosi."

Sfantul Ioan Scararul ne spune ca dragostea este "oceanul smereniei": "Dragostea, dupa calitate, e asemanarea cu Dumnezeu, pe cat e cu putinta muritorilor. Iar dupa lucrare, e o betie a sufletului. Dupa insusire, e izvorul credintei, adancul fara fund al indelungii-rabdari, oceanul smereniei."

Greu va primi acest mod de a gandi omul societatii de consum. Pentru el reclama este painea cea de toate zilele, doreste sa se faca publicitate pentru realizarile sale reale sau inchipuite. In rezumat: se trufeste si n-are dragoste.

f. Dragostea nu se poarta cu necuviinta. Dragostea il face pe om sa fie manierat si politicos. Omul plin de dragoste nu este vulgar, nu se poarta dizgratios, nu este mojic. Prin felul sau de a se purta urmareste sa-i odihneasca pe cei din jur si nu sa-i violenteze. Badaranul calca in picioare orice cod de bune maniere. El pangareste tot ce-i curat, delicat, sensibil si frumos.

Omul dragostei are intotdeauna pe buze cuvinte frumoase. Cuvintele frumoase indulcesc si mangaie, iar cele urate ranesc sufletul. Mai ales copiii sunt foarte atenti la cuvinte si gesturi. Dar nu numai ei, ci toti oamenii. Gesturi pe care le socotim neobservate sunt foarte bine bagate in seama.

Un copil ce locuia in vecini de preot il urmarea, intr-o zi cand acesta isi repara gardul de la gradina batand cuie, cu mare atentie. Parintele l-a observat si i-a zis: "Mai baiete, de ce te uiti asa curios la mine, n-ai mai vazut oameni batand cuie in gard?" Iar copilul i-a raspuns: "Ba da, parinte. Dar sunt tare curios ce zice un preot cand isi da cu ciocanul peste degete!".

Sfantul Pavel il sfatuia pe Timotei sa fie exemplu si cu cuvantul: "Fa-te pilda credinciosilor cu cuvantul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curatia" (1 Timotei 4, 12).

g. Dragostea nu cauta ale sale. Omul care iubeste este altruist. Egoistul vrea sa-i posede pe toti si toate. Omul doreste sa daruiasca si sa se daruiasca. Pe buna dreptate se face neta deosebite intre agape si eros, intre dragostea crestina si erotism. Din nefericire omul societatii de consum este stapanit de doua patimi: castigul de bani si placerile trupesti. El doreste sa posede nu sa se daruiasca si sa daruiasca. Dragostea agapica este altruista si jertfelnica.

Modul de a gandi al omului post-modern insa nu intra in profunzimea lucrurilor. Pentru ca satisfactia pe care o aduce erotismul si capitalul financiar este de scurta durata, in comparatie cu multumirea pe care ti-o da dragostea altruista. Sfantul Diadoh al Foticeii spune ca atunci cand omul "incepe sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca fi pe aproapele intru simtirea duhului. Si aceasta este dragostea despre care graiesc toate Sfintele Scripturi. Caci prietenia dupa trup se desface foarte usor cand se gaseste o cat de mica pricina. Pentru ca nu a fost legata cu simtirea duhului. Dar sufletul ce sta sub inraurirea lui Dumnezeu, chiar daca s-ar intampla sa se produca vreo suparare, totusi legatura dragostei nu se desface dintr-insul".

Se spune, referitor la altruismul ca trasatura a dragostei crestine, ca traiau undeva doi frati. Cel mare era casatorit si avea patru copii. Cel mic era necasatorit. Se aveau tare bine. Erau frati si prieteni, in acelasi timp. Pentru a-si intretine viata, lucrau fiecare cate o holda de pamant. Holdele erau vecine, pentru ca asa le-au primit de la tatal lor. Au cultivat grau, si unul si celalalt. Cand a venit vremea secerisului si-au secerat graul, l-au legat snopi si l-au pus in clai. A doua zi urma sa fie adusi snopii acasa. Mai inainte de caderea noptii, fratele mai mare s-a gandit in sinea lui: "Ce ar fi sa-i daruiesc fratelui meu cativa snopi? El inca nu s-a rostuit, trebuie sa se insoare si poate ca ii este mai greu decat mie. Am sa ma duc la miezul noptii si am sa trec cativa snopi de pe pamantul meu pe pamantul lui, fara ca el sa stie!". In acelasi timp fratele mai mic se gandea si el: "Eu sunt singur, deocamdata, si nu-mi lipseste nimic. Fratelui meu mai mare trebuie sa-i fie tare greu. El are sotie si patru copii de hranit. Eu am prea mult grau, asa ca la noapte o sa trec cativa snopi de pe pamantul meu, pe pamantul lui, fara ca el sa stie!". La miezul noptii s-au intalnit cu snopii in brate, tocmai cand erau sa treaca hotarul, de la unul la altul. Au lasat snopii jos si s-au imbratisat cu lacrimi.

Asa se manifesta dragostea adevarata. Ea este altruista si jertfelnica. Din pacate, acest mod de a proceda, nu prea este caracteristic societatii de consum.

h. Dragostea nu se aprinde de manie. Omul iubitor este calm si se stapaneste chiar si atunci cand este provocat de altii. In mintea lui sunt prezente cuvintele Mantuitorului: "Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Fiziologic vorbind, cand omul se manie, sangele ii navaleste in cap si ii blocheaza centrii de control. In aceasta situatie omul da drumul furiei si spune cuvinte necugetate, grele, ucigatoare. Mai mult decat atat, omul manios, ii da prilej diavolului sa puna stapanire pe fiinta sa. Asadar nu se blocheaza doar centrii biologici de control, ci ii este blocat si discernamantul spiritual. Domnul Hristos ne spune ca "oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda" (Matei 5, 22).

Sfantul Pavel ne indeamna, daca cumva ne-am maniat, sa ne revenim repede la o stare normala: " Maniati-va si nu gresiti, soarele sa nu apuna peste mania voastra" (Efeseni 4, 26).

Mania este patima care izvoraste din facultatea irascibila sufletului si cuprinde toate manifestarile patologice ale agresivitatii. Momentul aceasta tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimii nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti" spune Sfantul Ioan Casian.

Omul manios nu mai are dragoste si vede in semenul sau un simplu obiect. Chiar daca ti-a gresit cineva nu trebuie sa te manii pe el. Maica Singlitichia ne invata: "bine este a nu te mania. Iar daca se va intampla, nici o parte din zi sa nu ti se lase spre patima, picand: Sa nu apuna soarele; dar tu astepti pana ce toata vremea ta apune? De ce urasti pe omul care te-a mahnit? Nu este el cel ce ti-a facut strambatate, ci diavolul. Uraste boala, iar nu pe cel ce boleste."

Intre manie si nebunie nu este deosebire, dupa parerea Sfantului Ioan Gura de Aur. In acelasi sens spune Sfantul Maxim Marturisitorul ca "cel fara de minte fiind purtat de patimi, cand se tulbura impins de manie, se grabeste fara judecata sa ocoleasca pe frati, iar cand e aprins de pofta, regandindu-se, fuge sa-i intalneasca.

Iar cel intelept lucreaza in amandoua imprejurarile cu totul dimpotriva: caci in vreme de manie, taind pricinile tulburarii, se scutura de scarba fata de frati, iar in vreme de pofta, se retine de la pornirea spre intalnirea nesocotita.

In scrierile duhovnicesti gasim exemple miscatoare de stapanire a maniei sau stapanirea de a nu raspunde la manie tot cu manie. "Erau doi frati calugari care de multa vreme traiau in dragoste impreuna la un loc. Iar vrajmasul diavol, stavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut sa-i desparta pe unul de celalalt. Deci, a facut intre dansii pricina ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumanarea si pus-o la locul ei iar diavolul facand pacoste, a doborat lumanarea si s-a stins. Fratele cel mare scarbindu-se de aceasta, l-a lovit cu manie pe fratele sau peste obraz iar el cu smerenie i s-a inchinat lui pana la pamant, zicand: Iarta-ma frate ca te-am scarbit, ci asteapta putin pana o voi aprinde iar."Admirabila lipsa de reactie la manie a avut fratele mic.

i. Dragostea nu gandeste raul. Paza gandului este un exercitiu permanent pentru toti parintii nostri duhovnicesti. Dorintele noastre nobile sau ticaloase statornicite intai in gand si apoi puse in practica, isi au izvorul in cugetare. Mantuitorul Hristos, dascalul absolut, ne spune ca nu numai fapta, ci si gandul rau, sunt vrednice de osanda: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "sa nu savarsesti adulter". Eu insa va spun voua: ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 27-28). "Puterii de cugetare, spune Sfantul Ioan Damaschin, ii apartin judecatile, sentimentele, impulsurile spre actiune, aversiunile si evitarile actiunii."

Omul care are in el dragostea lui Hristos nu-si permite sa gandeasca rau de semenul sau. Sigur ca, gandurile rele, pot fi sugerate de diavol. Zice Evagrie Ponticul ca "de la insusi lucrul care se deapana in minte poti cunoaste care drac s-a apropiat de tine. De pilda daca in cugetul meu se infatiseaza chipul omului care m-a pagubit, sau m-a necinstit, il da pe fata gandul tinerii de minte a raului, furisat in mine. Daca iarasi se invarte in minte gandul la bani sau la slava, dintr-asta se va cunoaste duhul care ne necajeste."

Daca ai dragoste nu gandesti rau de fratele tau si nu-l judeci. Pe un ucenic predispus sa gandeasca rau de fratele sau si sa-l judece, parintele duhovnicesc il povatui astfel: "cu adevarat, fiule, te inseli si-ti pierii sufletul, de vreme ce nu stie nimeni ce ste in om, decat duhul care este intr-insul. Caci de multe ori inaintea oamenilor fac fapte rele, iar in taina se pocaiesc inaintea lui Dumnezeu. Pacatul il vedem, dar pocainta si faptele cele bune ce le-au facut, numai Dumnezeu le stie. Pentru aceasta si cu ochii de vei vedea pe om pacatuind, nici cat de putin nu-l judeca pe el, caci numai unul Dumnezeu este Judecator. Ca tot omul ce judeca pe altcineva, se afla ca un anticrist al lui Hristos, de vreme ce I-a rapit dregatoria si stapanea ce i-a dat Tatal, facandu-se el judecator mai inainte decat Dansul."

j. Dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. In lumea cazuta este multa nedreptate. Feciorul de imparat, din poveste, si-a facut un tel in viata din a cauta dreptatea. El a vazut ca pe pamant dreptatea are o suita de fete. Si dupa pribegii de zeci de ani a gasit-o pe Golgota pironita pe cruce. Hristos este dreptatea celor neindreptatiti. El este si adevarul absolut. A spus-o limpede: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata" (Ioan 14, 6). El este si iubirea infinita. Omul cuprins de dragostea Lui nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.

In lumea noastra, nedreptatea se manifesta nu numai in relatiile dintre persoane, ci ea este institutionalizata. Sunt oameni imbogatiti peste noapte, iar alaturi de ei multimi nenumarate rabda de foame. Sunt tari bogate si civilizate in care s-au acumulat bogatiile, iar in lumea a treia domneste mizeria. Pe buna dreptate intr-un simpozion organizat la Prato, in Italia, prin anii 1992 se spunea ca societatea postmoderna sufera de nedreptate, de lipsa valorilor, de alienare si de secularizare.

Sfantul Vasile cel Mare se adresa bogatilor vremurile sale, dar se adreseaza si bogatilor de astazi, "Bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca lor. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat si nimeni n-ar mai fi sarac. Oare nu esti lacom, nu esti hot, cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Cel ce dezbraca pe cel imbracat se numeste borfas, merita oare alt nume cel care nu imbraca pe cel gol, odata ce poate face aceasta? Painea pe care o tii tu, este a celui flamand; haina pe care o pastrezi in lazile tale, este a celui dezbracat; incaltamintea, care se strica in casele tale, este a celui descult; argintul, pe care-l tii ingropat, este a celui nevoias. Deci, pe atatia oameni nedreptatesti cator ai putea sa le dai din avutiile tale."

Sfantul Iacov vede tocmai lipsa de dragoste izvorul nedreptatilor (Iacov 2, 8-9). "Plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Savaot" (Iacov 5,4).

k. Dragostea toate le sufera. Prima trasatura a dragostei era indelunga rabdare, in sensul ca un om iubitor ii suporta pe ceilalti cu toate metehnele lor. Spunand acum, ca dragostea toate le sufera, ne-am putea duce cu gandul, asa cum si suna textul tradus in alte versiuni, la faptul ca dragostea acopera totul, ca dragostea e discreta.

Marii duhovnici, care aveau adevarata dragoste pentru pacatosi, incercau sa-i indrepte cu discretie si le acopereau pacatele: A venit odata avva Ammona, citim in Pateric, sa guste ceva intr-un loc si era acolo unul care avea nume rau. Si s-a intamplat ca a venit o femeie si a intrat in chilia fratelui celui ce avea nume rau. Afland cei ce locuiau in locul acela s-au tulburat si s-au adunat ca goneasca pe el din chilie. Si cunoscand ca episcopul Ammona este in locul acela, venind l-au rugat sa mearga impreuna cu dansii si megand fratele, luand femeia, a ascuns-o intr-un chiup mare. Si pana sa vina norodul, a vazut avva Ammona ceea ce se facuse si pentru Dumnezeu a acoperit lucrul. Si intrand, a sezut deasupra chiupului si a poruncit sa caute toata chilia. Deci, dupa ce au cautat si nu au aflat pe femeie, a zis avva Ammona: Ce este aceasta? Dumnezeu sa va ierte! Si rugandu-se, a facut pe toti sa se duca si apucand de mana pe frate, i-a zis: ia aminte de tine frate! Si aceasta zicand, s-a dus."

Dragostea este discreta si-l suporta pe om asa cum este, incercand sa-l indrepte. Dragostei nu-i place sa scoata in evidenta greselile sau defectele altuia.

l. Dragostea toate le crede. Dragostea il crede pe om cu neputintele sale sufletesti si trupesti. Cea mai trista situatie e aceea cand cel pe care-l iubesti nu te intelege. Ii spui necazurile tale si nu te crede. Aceasta este metoda cea mai sigura de a darama pe cineva. Daca-i spui mereu ca-i neputincios, ca-i vesnic bolnav, sau ca-i prost si bun de nimic, il darami cu siguranta. Unui copil caruia ii spui mereu ca e tampit va deveni astfel, chiar daca-i un copil normal.

Dar, daca-l iubesti cu adevarat, il crezi, si-i spui: n-are nimic, nimeni nu-i perfect. Data viitoare vei face mai bine. In felul acesta ii dai aripi. Il incurajezi si-l ajuti sa-si imbunatateasca viata. Cata vreme cineva crede in tine nu esti pierdut Cata vreme cineva te incurajeaza, ai resortul interior necesar pentru a depasi neputintele tale, pentru a te depasi pe tine.

m. Dragostea toate le nadajduieste. Dragostea este optimista, in momentele cele mai dificile dragostea nu-si pierde speranta. In situatii limita ea tot mai vede o scapare.

Este cunoscuta nadejdea, pe care Sfanta Monica o avea, ca fiul sau Augustin se va intoarce. Altii nu credeau aces lucru si aveau si motive. Relateaza singur, Fericitul Augustin.

In ce stare se afla: "Odinioara, in tinerete, am ars de dorinta de a ma satura de placeri infernale fi am indraznit a ma cufunda, ca intr-o padure, in felurite fi umbroase amoruri, iar infatisarea mea s-a uratit si am putrezit in fata ochilor Tai, dorind sa-mi plac mie si sa plac ochilor oamenilor." Si totusi, dragostea mamei sale care toate le nadajduia, l-a intors pe calea cea buna. Augustin va recunoaste acest lucru, marturisindu-I lui Dumnezeu: "Ai trimis mana Ta din inaltime si din acest intuneric adanc ai scos sufletul meu, cand pentru mine plangea, inaintea Ta, mama mea, credincioasa Ta, mai mult decat plang mamele inmormantarile trupurilor noastre. Caci ea vedea moartea mea, o vedea prin credinta si spiritul pe care il avea de la Tine, si ai auzit-o, Doamne. Ai auzit-o si nu i-ai dispretuit lacrimile, cand, curgand, udau pamantul sub ochii ei, in orice loc al rugaciunii, ai auzit-o." Cata vreme dragostea tine nadejdea aprinsa, cauza nu-i pierduta.

n. Dragostea toate le rabda. Daca la prima trasatura a dragostei aflam ca aceasta este indelung rabdatoare, adica este intelegatoare cu toate imperfectiunile si lipsurile celorlalti, trasatura a 14-a a dragostei ne spune ca aceasta toate le rabda, in sensul ca sufera totul, este jertfelnica. Aceasta este incununarea dragostei: jertfa! Modelul suprem de dragoste jertfelnica este Domnul Iisus Hristos. El ne invata si pe noi: "Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu", adica pana la jertfa (Ioan 15, 12). Dragostea isi pune si viata pentru cel iubit: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai."

IPS Andrei Andreicut

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 14964

Voteaza:

Porunca cea mare a iubirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE