Pe 3 august 2008, a trecut la cele vesnice Alexandru Soljenitin.
Alexandru Soljenitin - Martor al Adevarului
Omul care s-a luptat cu comunismul si l-a invins.
Copiii revolutiei
Alexandru Soljenitin s-a nascut la 11 decembrie 1918 - generatia "copiilor Revolutiei" - intr-o familie adanc credincioasa. Tatal, numit Isaac - ofiter de artilerie decorat in Primul Razboi Mondial - a murit cu sase luni inaintea nasterii fiului sau, Alexandru. In copilarie a petrecut cateva veri langa matusa sa Irina, de la care si-a insufletit dragostea pentru literatura rusa si devotamentul fata de Ortodoxia rusa.
Curand insa, conceptiile crestine din familie s-au lovit de ideologia materialista propovaduita in scoli, si treptat-treptat tanarul Alexandru a imbratisat-o cu inflacarare pe ultima. A intrat in organizatiile de tineret bolsevice. A fost, asemenea tatalui sau, decorat si avansat in gradul de capitan de artilerie in al Doilea Razboi Mondial. Nu a apucat sa se intoarca de pe front pentru ca - in urma unor remarci ireverentioase la adresa "Mustaciosului" dintr-o scrisoare adresata unui prieten - este arestat si condamnat la 8 ani de lagar.
Va fi eliberat in 1953, la termen, si trimis in exil in satul Kok-Terek din Kazahstan. Acestia au fost poate cei mai importanti ani din viata lui - ani in care si-a schimbat intreaga viziune asupra vietii, a lumii, a comunismului si a Revolutiei Ruse.
Profitand de politica "de dezghet" a lui Hrusciov, scrie celebra nuvela-roman "O zi din viata lui Ivan Denisovici." Aceasta nuvela a obtinut aprobarea personala a lui Hrusciov pentru a fi publicata si i-a adus aproape instantaneu celebritatea interna si internationala. Dupa mazilirea lui Hrusciov in 1965, Soljenitin intra in conflict direct cu conducerea sovietica si cu KGB-ul, supravietuind inclusiv unui atentat de asasinare prin otravire.
Alexandru Soljenitin a imortalizat acesti ani de lupta cu aparatul de stat sovietic in cartile "S-a luat vitelul in coarne cu stejarul" si "Prietenii nevazuti". Cu ajutorul acestor "prieteni nevazuti" a reusit sa scrie clandestin si sa trimita pe microfilm, in Occident, "Arhipelagul Gulag", "Pavilionul Cancerosilor" - izvorata din propria lupta cu maladia, "Primul Cerc" si altele. Ultimele doua amintite au fost publicate in Occident aproape imediat si, impreuna cu "Ivan Denisovici", i-au adus lui Soljenitin, la propunerea lui Francois Mauriac, premiul Nobel pentru literatura din 1970.
In anul 1973, KGB-ul intra in posesia unei copii a "Arhipelagului". In urma interogatoriului, persoana la care se gasise manuscrisul, Elizaveta Voronyanskaya, se sinucide. Aceste evenimente l-au determinat pe Soljenitin sa nu mai amane publicarea "Arhipelagului", care a aparut in acelasi an la Paris. Aproape imediat dupa aceasta este acuzat de inalta tradare si expulzat din Uniunea Sovietica. Familia il va urma in scurt timp in exil.
Exilul
Incepe o noua etapa din viata scriitorului. In momentul expulzarii era considerat "cel mai celebru om din Occident". Dar Soljenitin nu a ales faima, ci adevarul. In discursul sau de la Londra in 1983, la primirea Premiului Templeton - echivalentul Nobelului pentru progres in spiritualitate si religie - a identificat sursa raului din acest "nefericit secol XX" in faptul ca "Oamenii au uitat de Dumnezeu".
In anul 1976 familia Soljenitin s-a stabilit in orasul Cavendish din statul Vermont, S.U.A., intr-un cadru natural care-i amintea scriitorului de mult iubita Rusie. Aici, in mijlcul padurii, departe de zgomotul si superficialitatea lumii occidentale - care-l poreclise "pustnicul din Vermont" - Soljenitin se dedica familiei si lucrului la visul sau literar din copilarie de a scrie o istorie a Revolutiei Ruse, materializat in peste 5.000 de pagini sub titlul de "Roata Rosie". Fiul mijlociu, numit Ignat - unul dintre cei mai renumiti dirijori si pianisti ai momentului - isi aminteste ca tatal sau le spunea ca nu e important cine esti ci ce faci, punand mare accent pe munca.
Acelasi cult pentru munca l-a remarcat jurnalistul francez Bernard Pivot, in interviul luat lui Soljenitin in 1983, pentru televiziunea Antenne 2. Casa lor era special proiectata pentru ca scriitorul sa poata scrie in conditii optime. Si de multe ori scria zile in sir. Chiar langa biblioteca se afla o capela si, comenta reporterul, una dintre cele mai mari bucurii ale familiei era atunci cand un preot rus isi anunta vizita pentru a sluji Sfanta Liturghie in capela lor.
In acelasi interviu, Soljenitin declara: "Am sentimentul puternic ca ma voi intoarce odata in Rusia. Si vedeti ca sunt deja destul de batran." Acest simt profetic s-a implinit in anul 1994, cand la capatul unui turneu-simbol de doua luni de zile de la Vladivostok pana in Rusia continentala, s-a stabilit impreuna cu familia in Moscova.
Acasa
Intors acasa, Soljenitin, cu aceeasi vivacitate si ascutime, a continuat sa spuna lucrurilor pe nume. Astfel, in discursul festiv, tinut in fata Dumei de Stat, a afirmat, printre altele: "Aceasta nu este democratie, ci oligarhie!" La sfarsitul discursului au fost putine aplauze si o multime de zambete dispretuitoare in sala.
Incet-incet rusii si-au recapatat pe cel mai mare scriitor al lor din secolul XX. Intreaga-i opera literara si publicistica trateaza problemele majore ale existentei omului cu deosebita sinceritate, umor si intelepciune.
Soljenitin - intocmai ca propriile noastre constiinte - a fost incomod. El a trait consecintele ultime ale materialismului si s-a intors de la marginea prapastiei ca sa-si avertizeze contemporanii despre unde duce ateismul.
In ultimul interviu acordat cotidianului Der Spiegel, in iulie 2007, intrebat de reporter "Ce inseamna credinta pentru dumneavoastra?", Alexandru Soljenitin a raspuns: "Pentru mine credinta este temelia si sprijinul vietii omului." Iar la intrebarea "Va e frica de moarte?", el a raspuns: "Nu imi mai este frica. Simt ca este un eveniment natural, dar in nici un caz ultimul, din existenta unui om."
Duminica, 3 august 2008, Alexandru Soljenitin a trecut in vesnicie.
Ioan Berbec
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.