Arhiepiscopul Averchie

însemnătatea sa pentru Biserica Ortodoxa universală

„Vai! Buzele sale aurite au fost pecetluite!"
Adeseori se întâmplă ca noi, ortodocşii, să considerăm ca atare şi să preţuim cum se cuvine marile personalităţi ale prezentului numai după moartea lor; nici chiar atunci nu le apreciem la justa lor valoare, neglijându-le importanţa şi scrierile.

Ahiepiscopul Averchie a fost unul dintre „titanii" Ortodoxiei secolului al XX-lea nu numai din Biserica Rusă a diasporei sau din Ortodoxia rusă, ci din Biserica Ortodoxă de pretutindeni.

Născut pe 19 octombrie 1906, în Kazan, cu numele de botez Alexandru Pavlovici Tauşev, Arhiepiscopul Averchie provenea dintr-o familie nobilă. Tatăl său, fiind reprezentant oficial al guvernului, era nevoit prin îndatoririle sale să călătorească în multe regiuni ale Rusiei, acest lucru oferindu-i ocazia tânărului Alexandru să cunoască în mod concret comorile culturii ruse: mânăstirile şi locurile ei sfinte; amintirea acestora a purtat-o cu sine întreaga viaţă, cu toate că a părăsit ţinutu rile natale din adolescenţă. De la o vârstă fragedă a avut atracţie pentru scrierile duhovniceşti, precum „Războiul nevăzut", şi deja de la 7-8 ani începe să simtă o oarecare înstrăinare de lume şi un îndemn lăuntric pentru viaţa monahală.

In anul 1920, cu mare durere în suflet, în timpul războiului civil care a izbucnit după Revoluţia din 1917, familia Tauşev a părăsit Rusia cu mare durere în suflet. S-au stabilit în Bulgaria, în oraşul Varna, unde Alexandru a urmat cursurile şcolare până în anul 1926. In acea perioadă, preotul paroh, părintele Ioan Slunin, şi comunitatea locală au avut asupra sa o puternică înrâurire.

In anul 1925 a sosit în Varna episcopul care avea să-l orienteze pe Alexandru pe frumul său: Arhiepiscopul Teofan al Poltavei - un monah riguros, un om al rugăciunii şi un teolog al Tradiţiei patristice autentice. După întâlnirea cu el, tânărul s-a hotărât să se îndrepte către viaţa monahală. Cu binecuvântarea lui, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie în cadrul Universităţii din Sofia şi, absolvindu-le în mod strălucit, în 1930 a plecat în Rusia carpatică (în Cehoslovacia) cu intenţia de a se călugări şi de a sluji în Biserica Rusă. In anul 1931 a primit tunderea în monahism, iar în anul următor a fost hirotonit preot, slujind în mai multe parohii şi ajutându-l pe stareţul Mânăstirii Sfântul Ni-colae din apropierea satului Iza. Curând şi-a luat şi responsabilitatea de a edita periodicul eparhial şi de a preda catehismul în liceu.

In anul 1940, când Rusia carpatică a fost cucerită de maghiari, părintele Averchie a plecat la Belgrad, intrând sub ascultarea mitropolitului Anastasie, întâistă-tatorul Bisericii Ruse din exil, unde a devenit îndrumător de cursuri cu teme religioase pentru seminarişti şi laici.

Când Sinodul episcopal şi-a mutat sediul la Munchen, în anul 1945, el 1-a însoţit şi şi-a continuat activitatea de educare religioasă a tinerilor. In anul 1950 a fost numit de către Sinod preşedintele Comisiei de educaţie misionară. Ajungând în America, în anul 1951, a fost numit ca profesor la nou-înfiinţatul Seminar Teologic „Sfânta Treime" din Jordanville, New York, pentru a preda cursuri de Noul Testament, Liturgică şi Omiletică. In anul 1952 a devenit directorul Seminarului, în anul 1953 episcop de Syracuza, iar în anul 1960 stareţ al Mânăstirii Sfânta Treime, după moartea Arhiepiscopului Vitalie. Ocupând aceste funcţii, şi-a îndeplinit până în ultima clipă datoria de a răspândi lumina credinţei ortodoxe atât viitorilor păstori ai seminarului (aproximativ 100 de preoţi au absolvit seminarul în acei ani), cât şi tuturor celor care citeau lucrările editate de mănăstire, lucrări temeinice de teologie şi credinţă ortodoxă. Predicile îi erau publicate frecvent în revista bilunară a mânăstirii, Orthodox Russia, iar cărţile sale includeau manuale de Omiletică şi tâlcuirea Noului Testament (2 volume), colecţia de predici şi articole şi studii despre viaţa şi scrisorile îndrumătorului său drag, Arhiepiscopul Teofan.

Toate scrierile Arhiepiscopului Averchie au o trăsătură comună: iubirea adevărului lui Dumnezeu, dorinţa arzătoare pentru exprimarea lui şi îndemnul către ceilalţi pentru împlinirea lui. Poate că tocmai bogăţia cu care buzele sale aurite izvorau mierea dulce a curatei învăţături ortodoxe, mai cu seamă în ultimii ani, care au fost şi cei mai rodnici, a făcut posibilă ascunderea de ochii noştri a învăţăturii sale de excepţie şi chiar unice în vremurile noastre decăzute. Eram atât de obişnuiţi cu cuvintele sale îndrăzneţe şi aprinse, încât ne-am dat seama că el a fost practic singurul ierarh din întreaga Biserică Ortodoxă care a scris cu multă îndrăzneală şi verticalitate în apărarea Ortodoxiei.

In primele secole, Biserica a avut mulţi Sfinţi Părinţi care au scris pentru a apăra Ortodoxia de numeroasele erezii care o atacau. Insă în prezent, când creştinii ortodocşi pierd savoarea Ortodoxiei şi toate Bisericile Ortodoxe locale cedează practic în faţa apostaziei, glasul Arhiepiscopului Averchie rămâne aproape singurul care rosteşte adevărul cu o asemenea putere şi îndrăzneală, în ciuda multor neputinţe ale bătrâneţii. A fost cu adevărat un apărător al Ortodoxiei epocii noastre în care credinţa s-a împuţinat.

Perspectiva sa asupra lumii contemporane era una echilibrată, corectă şi pe deplin inspirată din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Spunea că trăim vremuri de apostazie, de lepădare de creştinismul cel adevărat, când „taina fărădelegii" a atins ultimul stadiu - al pregătirii pentru venirea „omului nelegiuirii", Antihristul (II Tes. 2, 3-12). Arhiepiscopul Averchie a trasat evoluţia istorică a apostaziei, începând cu schisma din 1054 a Bisericii, trecând prin epoca Umanismului, a Renaşterii şi a Reformei, prin Revoluţia Franceză, prin materialismul şi comunismul secolului al XlX lea, culminând cu Revoluţia Rusă din 1917, care a îndepărtat ultimul mare obstacol în lucrarea „tainei fărădelegii" şi în venirea lui Antihrist.

în asemenea vremuri ca cele de astăzi „este mult mai dificil decât în primele veacuri ale creştinismului să fii un creştin ortodox adevărat, pregătit să-ţi mărturiseşti credinţa în Mântuitorul Hristos chiar cu propria viaţă". Adeseori declarată (în ţările cu o guvernare comunistă), prigoana creştinismului din prezent este de fapt una ascunsă. „Sub masca unei manifestări exterioare atrăgătoare, care îi cucereşte pe mulţi şi îi duce pe căi greşite, pretutindeni în lume are loc o prigoană a creştinismului... Această prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât cele anterioare, făţişe, întrucât aceasta ameninţă cu distrugerea totală a sufletului, adică moartea spirituală".

Arhiepiscopul Averchie cita adeseori cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă: „Cu toate că numele de creştin se va auzi pretutindeni şi vor fi pretutindeni biserici şi slujbe religioase, toate acestea vor fi doar o aparenţă, în realitate fiind vorba despre o adevărată apostazie".

Pentru a arăta împlinirea acestor cuvinte în zilele noastre, el scria: „Este înfricoşător să spunem, dar lumea creştină ne înfăţişează astăzi imaginea tristă şi înspăimântătoare a celei mai mari decandenţe morale şi religioase". Atracţia pentru confortul trupesc şi bunăstarea materială îl alungă pe Dumnezeu din sufletele noastre. „Mai mult decât orice altceva, slugile lui Antihrist se străduiesc să-L scoată pe Dumnezeu din viaţa omului, astfel încât omul, mulţumit cu bunăstarea materială, să nu mai simtă nevoia îndreptării către Dumnezeu în rugăciune, nici să nu-şi mai amintească de El, ci să-şi ducă viaţa ca şi cum Dumnezeu n-ar exista. Prin urmare, modul de viaţă din pretinsele ţări libere, unde nu există persecuţii sângeroase împotriva credinţei şi unde fiecare are dreptul să creadă cum doreşte, este cu mult mai primejdios pentru un suflet creştin (decât într-o persecuţie declarată), întrucât îl leagă cu totul de cele pământeşti, determinându-l să uite de cele cereşti. întreaga «cultură» contemporană, orientată doar către realizările pământeşti şi agitaţia continuă a vieţii, care este în strânsă legătură cu această «cultură», menţine omul într-o stare de permanentă goliciune şi confuzie, care nu-i oferă nici cea mai mică şansă de introspecţie şi astfel viaţa lui spirituală se stinge treptat". Tot ceea ce ţine de modul de viaţă contemporan, la nivel social, este o pregătire pentru venirea Antihristului: „Toate câte se petrec în prezent la cele mai înalte niveluri în plan religios, guvernare şi viaţa socială... nu sunt altceva decât o acţiune susţinută a slujitorilor lui Antihrist pentru instaurarea împărăţiei sale viitoare", iar această acţiune este realizată în aceeaşi măsură atât de creştini", cât şi de necreştini.

După ce prezintă un astfel de tablou sinistru al prezentului şi al viitorului, Arhiepiscopul Averchie îi cheamă pe creştinii ortodocşi la luptă împotriva spiritului acestei lumi care zace în întuneric. „Toţi cei care doresc să-şi menţină credinţa în Hristos Mântuitorul trebuie să se păzească mai cu seamă de atracţia pentru bunurile pământeşti şi de amăgirile care vin prin ele. A te lăsa purtat de dorinţe precum: a face carieră, a dobândi renume, a avea autoritate şi influenţă în societate, a strânge avere, a trăi în lux şi bunăstare materială este extrem de primejdios."

Celor care îşi doresc o credinţă statornică, Arhiepiscopul Averchie le oferă soluţia însufleţitoare şi echilibrată a mărturisirii: „Acum este vremea mărturisirii, a atitudinii categorice în credinţa ortodoxă, chiar până la moarte, întrucât credinţa este supusă pretutindeni unor atacuri declarate sau ascunse, oprimării şi prigoanei din partea slujitorilor Antihristului". Trebuie să fim creştini adevăraţi, nu lăsându-ne influenţaţi de spiritul vremurilor, ci să avem pe primul loc în viaţa noastră Biserica..."

Calea pe care o avem în faţă, în ciuda promisiunilor amăgitoare ale „progresului" modern, este o cale a suferinţei: „Domnul a spus clar că nu ne aşteaptă «progreşul», ci nenorociri şi necazuri tot mai mari, datorită înmulţirii fărădelegii şi răcirii dragostei; iar când va veni El, puţină credinţă va mai găsi pe pământ" (cf. Luca 18, 8).

Tăria unui adevărat creştin, în acele vremuri care vor veni, este dată de aşteptarea cu înfrigurare a celei de-a doua veniri a lui Hristos: „Starea de aşteptare a venirii lui Hristos este starea spirituală originară a creştinului, care strigă în rugăciune către Domnul: Aşa să fie ! Vino, Doamne Iisuse !" (Apoc. 22, 20). Iar starea spirituală opusă acesteia este neîndoielnic starea lui Antihrist, care se străduieşte prin toate mijloacele să scoată din mintea creştinilor gândul celei de-a doua veniri a lui Hristos şi al răsplătirii care îi urmează. Cei care ajung la o asemenea stare spirituală sunt în pri-mejdie de a nu-l recunoaşte pe Antihrist atunci când va veni şi de a-i cădea în mreajă. Acesta este, cu siguranţă, cel mai de temut lucru al lumii contemporane, plină de o mulţime de amăgiri şi tentaţii. Slujitorii Antihristului vor încerca, după cum Domnul însuşi ne-a prevenit, „să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 24). Insă acest gând nu trebuie să fie apăsător sau aducător de disperare, ci dimpotrivă, atunci - după cum Domnul însuşi spune - „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie" (Luca 21, 28).

Acest om, un adevărat Sfânt Părinte al vremurilor de pe urmă, aflat într-o stare deplină de aşteptare a celei de-a doua veniri a lui Hristos şi într-un duh ortodox cumpătat, pregătit pentru aceasta, este autorul comentariului cărţii care încheie scrierile Noului Testament, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Deşi interpretarea sa se sprijină temeinic pe primii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, faptul că el însuşi se afla într-un duh cu ei si cu Sfântul Ioan este pentru noi o garanţie a acuratetii comentariului său; de asemenea şi faptul că acest comentariu se adresează nu numai minţii noastre iscoditoare, ci mai degrabă inimii încrezătoare. Arhiepiscopul Averchie a fost un dascăl ortodox al neîncetatei tra-diţii de gândire patristică ce s-a perpetuat până în prezent, de la Părinţii începuturilor, şi pe care şi-a însuşit-o mai înainte de toate de la propriii săi îndrumători: Teofan din secolul al XIX-lea (Zăvorâtul, +1894) şi Teofan din secolul al XX-lea (de Poltava, + 1940). Fiind un îndrumător autentic al vieţii spirituale şi morale ortodoxe, el este pentru noi şi un învăţător fără egal al Patristicii şi Teologiei.

Au mai rămas doar câţiva sfinţi în vremurile noastre vrednice de plâns. însă, chiar dacă nu vedem în jurul nostru oameni drepţi şi demni ca Arhiepiscopul Averchie, învăţăturile sale vor rămâne cu noi şi ne vor fi ca un far călăuzitor în zilele din ce în ce mai întunecate pe care el le-a dezvăluit, atunci când Biserica sfârşitului veacurilor va trebui să meargă în pustietate, precum Femeia din Apocalipsa (cap. 12).

Părintele Serafim Rose

Articol preluat din "Apocalipsa Sfantului Ioan", Editura Sophia

Cumpara cartea "Apocalipsa Sfantului Ioan"

• Ce fel de carte este Apocalipsa
  Publicat in : Religie
• Apocalipsa
  Publicat in : Editoriale
• Apocalipsa lui Adam
  Publicat in : Religie
• Apocalipsa - Semne
  Publicat in : Religie