Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica

Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica Mareste imaginea.

 

Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica

 

In temeinica sa lucrare Die Philosophie der Griechen Zeller, cele­brul istoric al filozofiei antice grecesti, face dovada ca, desi epoca in care traieste si activeaza Socrate este mostenitoarea unei comori preti­oase de idei religioase, principii morale si concepte stiintifice, totusi aceasta este chinuita de o criza si dezorientare spirituala destul de gra­va. Ideile mitice despre zei isi pierdusera pentru majoritatea celor culti insemnatatea lor ; chiar si experienta zeilor era trasa la indoiala de catre acestia ; moravurile erau in decadenta ca si respectul fata de legile sta­tului ,- simplitatea si disciplina acestuia au trebuit sa faca loc unui liber­tinaj fara de margini. Principii ce insemnau dispretul oricarui respect fata de drept si lege erau exprimate cu multa indrazneala de generatia tinara. Severitatea si maretia celor vechi, frumusetea si gratia clasica, demnitatea plina de continut a artei incepura sa se transforme intr-o simpla indeminare, ce nu urmarea decit efectul; stiinta se ratacise si aceasta nu numai in ceea ce priveste sistemele singulare, ci chiar in­treaga directie de cercetare a acesteia. Aceasta s-a intimplat in sofis­tica . Dar ceea ce este de admirat este faptul ca puterea creatoare a poporului grec antic n-a putut fi istovita de incercarile grele prin care trecea, ci, dimpotriva, forta lui a fost dinamizata spre noi fapte si mai marete. Desigur, dupa ce formele vechi n-au mai fost respectate, gindirea filozofica nu se mai putea intoarce la acestea. Acest fapt nu insem­na, nicidecum, ca gindirea filozofica a fost silita sa renunte la orice stiinta, la orice principii. Zeller, pe care l-am citat mai sus, afirma ca moravurile traditionale au trebuit sa se plece in fata spiritului innoitor, aceasta din pricina ca acestea se fundamenteaza numai pe instinct si obisnuinta si nu pe o cunoastere clara a necesitatilor lor. Dar cine in­cearca o reabilitare a vietii morale, acela trebuie s-o fundamenteze pe stiinta. Filozofia de pina acum era insuficienta, din motivul ca ea nu era preocupata decit de cercetarea naturii si neglija complet problema omu­lui si viata spirituala a acestuia. Conceptiile filozofice de pina acum au fost rapuse de subiectivismul, scepticismul si nihilismul etic al sofisti­lor, "fiindca metoda acestora era unilaterala si prea putin condusa de concepte sigure despre natura si menirea cunoasterii, pentru ca sa poata rezista unei dialectici, ce suspenda punctele diferite de vedere unele prin altele si care combatea posibilitatea stiintei prin schimbarea si nesigu­ranta aparitiilor senzoriale". Pentru a fi posibila o cladire sigura si  solida a stiintei, trebuie ca acesteia sa i se sape un fundament mult mai adinc si sa se gaseasca un mijloc gratie caruia "punctele de vedere unilaterale sa se intregeasca reciproc, contrazicerile sa fie echilibrate si in aparitiile lor schimbatoare sa se sesizeze esenta neschimbatoare a lucrurilor". Mijlocul acesta a fost dialectica, sau arta formularii con­ceptelor, iar fructul acesteia a fost idealismul filozofic. Gratie crizei pe care a produs-o sofistica sec. V-lea i.Hr. a fost posibil ca, cum se ex­prima acelasi Zeller, prin slabirea convingerilor morale, sa se nasca necesitatea fundamentarii unei etici stiintifice, prin unilateralitatea fi­lozofiei naturii sa se nasca tendinta spre o cercetare mai cuprinzatoare a lumii, prin contrazicerile pe care le reprezentau unele sisteme dogma­tice, a fost necesar sa se descopere o metoda dialectica, ce se datoreaza nesigurantei observatiei senzoriale si astfel s-a ajuns la o filozofie a conceptelor, iar insuficientele unei conceptii metafizice naive materia­liste au dus in chip necesar gindirea la idealismul filozofic.

 

Acestea sint trasaturile esentiale ale perioadei filozofice de care ne vom ocupa in cele ce urmeaza. Filozofia de pina acum nu s-a ocupat decit de temeiurile naturii. Abia filozofii sofisti au fost aceia care au pus in centrul preocuparilor lor omul si probleme de natura etica si dialec­tica. Socrate, insa, va face din determinarea notionala a virtutii proble­ma centrala a filozofiei sale. Ceea ce-l va preocupa pe acest intelept antic va fi problema solutionarii problemei morale a vietii omenesti. Platon si Aristotel il vor continua pe Socrate.

Interesant de subliniat este faptul ca, in aceasta perioada a filozofiei antice, gindirea nu se indreapta numai spre solutionarea altor probleme, ci isi faureste si o alta metoda de cercetare. Pina acum, scrie Zeller, gin­direa filozofica era indreptata nemijlocit inspre obiect, ca atare, "in pe­rioada socratica si postsocratica gindirea se indreapta inspre concept si numai prin mijlocirea conceptului inspre obiect. Filozofia antesocratica se intreba fara de nici o pregatire, ce predicate le convin lucrurilor, daca de ex. existenta este in miscare sau in nemiscare, cum si din ce s-a nascut lumea etc. Aceasta intreaba mereu ce sint lucrurile in ele insele, dupa conceptele lor, si abia din conceptele corecte ale lucrurilor ea cauta apoi sa se lamureasca asupra calitatilor si a starilor acestora". Dar la o notiune corecta a lucrurilor nu se ajunge - dupa parerea filo­zofilor din aceasta epoca - decit prin metoda dialectica, ce ia astfel locul dogmatismului, prin aceea ca, cu ajutorul acestei metode, se depasesc contrazicerile si se ajunge la ceea ce le uneste pe acestea intr-o sinteza, in concept. In sensul acesta, conceptul sau notiunea devine sin­gurul garant al unei stiinte adevarate, iar ca existenta reala si adevarata nu va fi recunoscuta decit ceea ce se reveleaza in concept si prin con­cept. Asa se face ca filozofii, cu care ne vom ocupa in aceasta perioada, nu vor mai cauta esenta lucrurilor in ceva material, ci in ceva de natura gindita : in notiune, in idee. Socrate va face din lumea interioara a su­fletului omenesc o problema cardinala a reflexiunii filozofice, Platon va face din "Idee" realitatea si esenta absoluta a lumii, iar Aristotel va afirma ca "forma pura" este cea mai inalta realitate. Toti acestia vor reprezenta conceptia ca ratiunea, Logosul, este cea mai inalta realitate fata de natura, ca notiunea si forma sint temeiul lumii.

 

Ceea ce mai caracterizeaza epoca aceasta filozofica este faptul ca Socrate, Platon si Aristotel recunosc valoarea independenta a stiintei. Pentru acestia, cum remarca acelasi Zeller, cunoasterea este un scop in sine, iar activitatea este dependenta de cunoastere, sau, si mai corect, cunoasterea este temeiul activitatii practice, "arety", fiind imbinarea dintre idee si existenta. Natural, in aceasta perioada - cu exceptia lui Socrate - nu se neglijeaza nici studiul "fizicii", fiindca Aristotel ii va fixa acesteia cadrele in care are sa se dezvolte aproape doua milenii, dar preocuparea centrala a acesteia va fi etica. Filozofii de care ne vom ocupa in aceasta perioada vor fundamenta o teorie etica, in care se va face deosebirea intre fapta externa si convingere. Ei pretind o depasire a vietii senzoriale in lumea idealului si judeca constiinta morala dupa continuturile si motivele acesteia, fixind o virtute umana generala, fara sa-l dezradacineze pe om din natura sa si cautind sa trezeasca in om iubirea pentru frumusetea morala.

 

Sintetizind cele expuse mai sus, am putea spune ca ideea funda­mentala, ce face originalitatea viziunii filozofice a lui Socrate, este aceea ca gindirea si activitatea umana isi au normele lor in stiinta ce opereaza cu notiuni. Platon va adauga la aceasta numai ideea ca doar conceptele obiective sint reale in sens absolut, iar Aristotel va recunoaste - in ceea ce este dat, ca ceva imanent, conceptul ca forma si energia misca­toare a acestuia, a datului, si "printr-o analiza a metodei stiintifice, el va indica cum pot fi gasite conceptele si cum trebuie sa fie aplicate la cazuri speciale. Aristotel cerceteaza legile si structura universului, ideile ce determina totul ceea ce este real si el va face acest lucru prin consi­deratii ce cuprind toate domeniile". Socrate nu dezvolta nici un sis­tem filozofic si aceasta din pricina ca el este un vesnic cautator al ade varului. Dar la Platon aceasta cautare socratica se transforma intr-o posesiune, in "certitudinea posesiunii si a intuitiei", cum. se exprima Zeller, ideile devenind realitate absoluta, iar existenta lipsita de idei materie, nerealul in genere, asa ca existenta adevarata este de fapt o participare a materiei la lumea ideilor. Notiunile socratice se transforma la Platon in idei, ce sint transcendente lumii senzoriale. De asemenea si pentru Aristotel singura forma constituie esenta realitatii si sufletul lucrurilor. Numai forma, forma pura, spiritul care se gindeste pe sine insusi este realul absolut, numai gindirea ca Logos este cea mai inalta lealitate si de aceea numai acesta ii poate oferi omului cea mai inalta fericire. Numai cit pentru Aristotel forma, conceptul, ideea nu se mai afla intr-o lume transcendenta, ci in lume si in lucruri. Asa ca am putea spune "ca Socrate este saminta ce incolteste, Platon floarea bogata, iar Aristotel fructul matur al filozofiei antice grecesti, in punctul cel mai inalt al evolutiei istorice".

 

N. Balca

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 8382

Voteaza:

Caracteristicile filozofiei antice grecesti in perioada antropologica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE