Socrate si religia

Socrate si religia Mareste imaginea.

 

Socrate si religia

 

In istoria filozofiei Socrate este considerat a fi rationalist. Dar acest lucru nu este adevarat decit in parte, daca tinem seama de ceea ce am spus despre etica si politica socratica. Ca Socrate nu este un rationalist se poate vedea din conceptia acestuia despre religie. Caci pentru acesta etica este strins inrudita cu religia. Socrate a  fost  o  natura profund  religioasa,  caracteristica  ce  il deosebeste  si in aceasta privinta de sofisti, care, dupa cum am amintit, erau imbibati de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niste puteri vii, a caror importanta pentru viata poporului el n-a pus-o la indoiala. El a crezut chiar si in preziceri si oracole, pe care le considera, ca dealtfel si contemporanii sai, a fi indicatii divine, carora el le da ascultare cu inima plina de piosenie. Dar cu toate acestea, Socrate ramine mereu filozoful care cauta neincetat dupa temeiuri rationale si in chestiunile religioase. Oracolele si prezicerile au o insemnatate numai in chestiunile ce depasesc puterea de intelegere a omului. Dimpotriva, ceea ce mintea omeneasca poata sa inteleaga nu intra in domeniul acestei mantiei. Cu aceasta filozoful reduce importanta prezicerilor si a oracolelor la minimum.

 

Socrate are insa credinta nestramutata ca Divinul, Logosul se reve­leaza in sufletul si constiinta morala a omului. Am vazut, in alt loc, ca Socrate vorbeste despre o voce divina, care se reveleaza in sufletul omului. Este aceasta vocea Divinului, care-l opreste pe om sa faca astfel de fapte care-i primejduiesc sufletul. Iar in Apologia am aratat ca Socrate isi sprijina apararea sa impotriva acelora care-1 acuzau de asebie, pe faptul ca el crede in demoni si ca demonii sint fapturi ale Divinitatii si ca, deci, cine crede in demoni crede si in zei. Dar in acelasi timp Socrate vorbeste si despre o singura Divinitate, ceea ce inseamna ca el a depasit totusi politeismul antro­pomorf al concetatenilor sai, pe care el nu-l mai accepta din motive morale. Totusi filozoful nu se atinge de formele mai inalte ale religio­zitatii poporului. Se poate spune insa cu siguranta ca la Socrate este vorba de convingerea nestramutata ca in lume domneste o Ratiune mai inalta si ca ratiunea omeneasca este o parte din aceasta Ratiune univer­sala, care este temelia ordinei morale a lumii si a existentei adevarate a omului. Socrate reprezinta asadar conceptia ca procesul lumii si al vietii omenesti are in ultima analiza un adinc sens moral. "Mie, zice Socrate, nu-mi pot face rau nici Meletos si nici Anytos. Ei nu sint in stare sa faca aceasta. Caci eu nu pot sa cred ca se afla in sensul unei ordini morale universale, ca omul mai bun sa sufere din partea celui mai rau". "Omului bun nu i se intimpla nici un rau nici in viata si nici dupa moarte si persoana sa n-o uita zeii". Ideile acestea tradeaza convingerea ca totul ceea ce se intimpla in lume este dirijat de o putere divina si aceasta putere Socrate o identifica cu Binele, Adevarul si Frumosul in sine. Numai asa se poate intelege ca inteleptul crede in bunatatea originara a naturii omenesti, cel putin in sensul ca toti oamenii au menirea sa reveleze natura si fiinta lor originara divina. De aceea si repetata lui afirmatie ca scopul suprem al tuturor faptelor omului trebuie sa fie realizarea binelui. Este sigur ca aici e vorba despre o idee monoteista, care poate fi redusa la panteismul eleatilor cit si la Divinitatea transcendenta a lui Platon. Divinitatea despre care vorbeste Socrate si care guverneaza lumea este numai o expresie a filozofului dupa care existenta in sine este adevarata, morala si frumoasa. Divinitatea aceasta este identica la Socrate cu "Providenta" ,- o Providenta care nu este independenta de vointa omu­lui, dar nici nu inlatura libertatea de vointa a acestuia. Vointa numai nu poate sa ajunga pina la aceasta Providenta. Din acest motiv Socrate admite si semne ale acestei Providente, care nu pot fi insa intelese si interpretate decit de un spirit profund moral. Felul in care el priveste aceste semne, lasa sa se inteleaga ca omul trebuie sa se hotarasca in toate imprejurarile vietii, ca un spirit liber, si din credinta ca numai ceea ce este moral are valoare vesnica.

 

Viziunea filozofica socratica este sintetizata oarecum intr-un loc din dialogul platonic "Alcibiade", unde sufletul omului este consi­derat a fi esenta omului. Sufletul isi are fiinta sa in virtutea ce se fundamenteaza pe cunoasterea de sine. Socrate nu voia altceva decit sa se cunoasca pe sine si sa deprinda si pe altii sa faca acest lucru, asadar sa filozofeze, caci pentru acest intelept nu exista decit o singura viata traita cu sens: este viata in filozofie. Fara filozofie, asadar fara cunoasterea adevarului, ce este imanent ratiunii umane, nimeni nu poate deveni nici bun si nici fericit. Dreptatea si cunoasterea de sine sint inceputul si sfirsitul gindirii si al actiunilor omului moral.

 

Ca o concluzie putem spune ca pentru Socrate religia mitica si antropomorfica a poporului grec nu mai are valabilitate, el este mono­teist. Acesta si este motivul pentru care unii dintre Parintii Bisericii il numesc pe Socrate crestin, iar zugravii bisericilor noastre il zugravesc pe zidurile externe ale lacasurilor sfinte, ca unul care s-a ridicat cu gindirea lui pina la marginile crestinismului.         

 

N.B.

24 Iulie 2012

Vizualizari: 5457

Voteaza:

Socrate si religia 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE