Influenta teologiei occidentale asupra Ortodoxiei

Influenta teologiei occidentale asupra Ortodoxiei Mareste imaginea.


Influenta teologiei occidentale asupra Ortodoxiei

In momentul in care am inceput aceasta intalnire cu cantarea "Hristos a inviat", ma gandeam ca nu avem nevoie de vreun alt expozeu sau de alte analize. Certitudinea ce provine din aceasta cantare este teologia noastra, este credinta noastra, este cu adevarat bucuria noastra, a oamenilor ce au primit vestea cea buna ca moartea a fost invinsa. Iar noi suntem aici, dumneavoastra sunteti aici, la Facultatea de Teologie, tocmai pentru a aprofunda aceasta experienta, aceasta certitudine experimentala.

Subiectul pe care am acceptat sa vi-l prezint astazi se refera la o anume alterare a acestei certitudini, a acestei experiente datatoare de bucurie ceruta chiar de catre aceasta cantare "Hristos a inviat".

Am impresia ca astazi, cei ce se considera credinciosi, modele in Biserica, nu pornesc intotdeauna de la aceasta certitudine, ca Hristos a inviat, ci au alte puncte de plecare - de exemplu: morala crestina sau necesitatea de a avea convingeri metafizice individuale. Dar nu pornesc de la aceasta experienta a trupului eclesial, aceea ca moartea nu mai exista.

Eu vreau sa incerc sa va prezint unde anume, in care puncte a inceput sau s-a precizat aceasta alterare. Cand vorbim de influentele teologiei occidentale asupra Bisericii Ortodoxe, putem sa abordam acest subiect pe doua cai: pe calea istorica, adica de a examina desfasurarea istorica ce ne-a condus la acceptarea acestei influente, sau pe calea sistematica - zisa sistematica -, care precizeaza punctele asupra carora aceasta influenta devine clara. Amandoua aceste cai sunt foarte interesante din punctul meu de vedere, si una ajuta la intelegerea celeilalte. Dar cum nu avem timpul sa abordam subiectul ambelor cai si, in plus, cum calea istorica necesita detalii care nu pot fi rezumate intr-un expozeu, m-am decis - daca-mi permiteti - sa ma concentrez astazi asupra unor teme concrete, si anume aspectele prin care influenta teologiei occidentale se face simtita in viata noastra.

As vrea sa incep prin a arata care este metodologia in toate domeniile cunoasterii si experientei umane. Problema metodologica joaca un roi decisiv, pentru ca ea este o prescriptie care arata in ce fel intelegem cunoasterea. Si tocmai pentru aceasta, Biserica primelor secole a dat o prioritate - indraznesc sa spun - absoluta definirii metodologiei sale. Sigur ca nu veti gasi termenul "metodologie" in limbajul patristic al primelor secole, acesta este un termen a posteriori, care se utilizeaza pentru ca sensul lui ne poate lamuri asupra folosirii expresiilor si formularilor teologiei primelor secole. Asadar, principiul metodologic - nu numai al gandirii teologice a Bisericii, ci al intregii expresii a credintei si vietii acesteia - a primit, de asemenea a posteriori, numele de "apofatism".

Ce se intelege prin apofatism?

Apofatism este acea atitudine care refuza sa epuizeze adevarul, limitandu-l la propria sa formulare. Aceasta inseamna ca intre adevarul exprimat si expresia sa exista intotdeauna o distanta. Trebuie sa facem un demers personal, un demers prin experienta pentru a ajunge de la expresia adevarului, de la formularea sa, la adevarul propriu-zis. Va dau un exemplu: chiar si ateii stiu ca Dumnezeul Bisericii este un Dumnezeu trinitar; dar asta nu inseamna ca acesti atei cunosc pe Dumnezeul Bisericii. Chiar si ateii ar putea sa citeasca o dogmatica ortodoxa despre Sfanta Treime; dar daca ei citesc toate detaliile, toate analizele asupra triadologiei, asta nu inseamna neaparat ca il si cunosc cu adevarat pe Dumnezeul trinitar al Bisericii. Exista intotdeauna - o repet - o distanta intre formulare si realitate; o distanta intre semnificat si semnificant.

As putea, intr-o maniera poate cam prea expeditiva, sa-mi exprim certitudinea ca un punct foarte caracteristic al dezvoltarii gandirii in Occident a fost tocmai identificarea semnificatului cu semnificantul, adica certitudinea ca daca se intelege formularea se poseda adevarul. Va citam ieri seara, celor care erati in sala Universitatii, definitia adevarului dupa Toma d'Aquino: Veritas est adequatio rei et intellectus (sau adequatio rei ad intellectum). In spatele acestei definitii sta o intreaga conceptie ontologica. Teologia occidentala a crezut ca, asa cum omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, asa si mintea omeneasca este o miniatura a Mintii dumnezeiesti. Ca urmare, putem sa ajungem la cunoasterea realitatii ca atare numai prin intelegerea noastra - prin lumen intellectum.

Metodologia Bisericii insa era cu adevarat foarte diferita. Desigur, mintea este un dar foarte pretios pe care Dumnezeu l-a dat omului; dar mintea nu epuizeaza posibilitatile cognitive ale omului. In locul absolutizarii mintii, teologia eclesiala aseaza posibilitatea relatiei personale.

Dar ce se intelege prin relatie personala?

Cel care a explicat caracterul ontologic al realitatii relatiei a fost sfantul Maxim Marturisitorul. Desigur, sfantul Maxim nu face inovatii - el recapituleaza si rezuma intreaga traditie precedenta. Deci, el este cel care ne-a aratat intr-un mod foarte clar ca ceea ce numim relatie este un mod de existenta. Nu putem spune ca un animal are relatii cu un alt animal sau cu realitatea. Relatia, in cazul fiintelor umane, recapituleaza - dupa cum ziceam - toate posibilitatile cognitive ale omului. Si cred ca insasi experienta noastra cotidiana ne poate asigura de aceast lucru. Daca punem aici in fata pe unul dintre noi si va cerem sa-l descrieti, veti incepe sa-l descrieti: "este inalt, are fata asa etc." Si chiar daca il cunoastem, vom adauga elemente de comportament, de caracter, de psihologie, dar toate descrierile pe care le vom face vor corespunde obligatoriu doar acestei persoane concrete; nici o formulare obiectiva nu poate epuiza caracterul unic si neasemuit al persoanei umane. De aceea, constatand aceasta, spunem: "il cunosti pe X?" - "Nu, am auzit vorbindu-se de el". - "A, nu! Trebuie sa  cunosti!". Asta inseamna ca trebuie sa-l intalnesti, sa-i vezi fata; trebuie sa ai efectiv o relatie cu el. Este aceiasi lucru si-n cazul tuturor expresiilor artistice. Nimeni nu poate descrie muzica lui Mozart. Nimeni nu poate descrie pictura lui Rembrandt. Trebuie sa asculti muzica lui Mozart, adica sa intri in spatiul expresiei ei prin energiile personale ale lui Mozart, prin experienta relatiei cu opera sa. Acest principiu al apofatismului devine punctul cheie pentru teologia Bisericii. De aceea, limbajul Parintilor Bisericii este un limbaj aproape intotdeauna iconologic.

Ce se intelege prin limbaj iconologic?

Acesta inseamna, in cazul cel mai caracteristic, ca foarte adesea se utilizeaza notiuni contrare pentru a arata o realitate care se gaseste dincolo de notiuni. Se spune, spre exemplu, ca Dumnezeu este mai mult decat Dumnezeu. Vorbim de o dumnezeire supradivina; vorbim de o desavarsire niciodata desavarsita; vorbim de o cunoastere care nu este niciodata implinita. Ei bine, din punct de vedere al unei logici asa cum am luat-o de la Aristotel, spre exemplu, aceste expresii reprezinta de fapt ceva ce nu este logic. Ce inseamna "desavarsire nedesavarsita"? E o contradictie! Dar in limbajul Bisericii, aceasta ne ajuta sa ne apropiem semnificatul prin experienta, si nu prin intelect.

Permiteti-mi sa adaug ca acesta este si limbajul poeziei, al oricarei poezii, totdeauna, in istorie. Poezia ne invita sa cunoastem ceva prin cuvinte si dincolo de cuvinte. Deci, cred ca v-am descris, mai mult sau mai putin, ceea ce numim "metodologia apofatica". Dar aceasta metodologie presupune cateva puncte de plecare ontologice. E foarte dificil sa distingem de unde sa incepem. Sa incepem de la ontologie pentru a ajunge la metodologie, sau invers? Din punct de vedere istoric, e foarte greu sa le distingem. Ceea ce este sigur este faptul ca una o implineste pe cealalta. Adica faptul ca teologia occidentala a abandonat metodologia apofatica si a introdus o incredere absoluta in puterile mintii omenesti, corespunde ontologiei sale.

La nivelul ontologiei, teologia scolastica - mai ales - a introdus un aspect, o perspectiva cu totul diferita de cea a experientei eclesiale. Pentru ratiuni istorice, scolastica a cautat sa gaseasca argumente obiective din filozofie pentru a-si convinge adversarii si a impune in mod obligatoriu certitudinea ca Dumnezeu exista; pentru ratiuni istorice, repet, pentru ca la acea epoca nivelul cultural al tuturor popoarelor ce compuneau Europa Occidentala era foarte scazut si foarte primitiv. Latinitatea europeana, ca cea pe care o aveti dvs. aici, era cu totul data la o parte. Si atunci, acest nivel cultural foarte scazut cauta certitudini obiective. O data cu traducerea lui Aristotel din araba in latina, la mijlocul secolului al XII- lea, teologia occidentala avea un mijloc foarte eficace - un organon, cum se zicea - pentru a construi aceasta metodologie care obiectiveaza adevarul. Este o mare problema - foarte speciala - de a arata cum teologia occidentala l-a tradat chiar si pe Aristotel. Pentru ca Aristotel repeta adesea ca logica zisa formala slujeste unei comuniuni de cunoastere mai largi: "Cel care intelege corect, prin ceea ce intelege corect se gaseste in comuniune" (in gr., n. tr.).

Dar scolasticii au folosit acest organ, acest mijloc intr-o alta perspectiva. Au utilizat, spre exemplu, interpretarea lui Aristotel asupra cauzei prime, ca prim mobil imobil pentru a arata, pentru a verifica existenta lui Dumnezeu. Pana la epoca scolastica, realitatea lui Dumnezeu n-a fost pusa niciodata sub semnul intrebarii. Sau, nu! Cea mai corecta exprimare e ca in filozofie nu a existat niciodata un efort spre a demonstra existenta lui Dumnezeu. Erau in filozofie cateva tendinte de refuz a existentei lui Dumnezeu, dar nu ne-am intalnit cu contrariul, adica cu incercari de a prezenta dovezi in favoarea existentei lui Dumnezeu. Problema pe care si-o punea filozofia era: Cum este Dumnezeu? Cum putem ajunge la cunoasterea Lui?

Asadar, cu efortul scolasticii de a dovedi existenta lui Dumnezeu, si utilizand mijloacele unei abordari intelectuale a acestei probleme, Dumnezeu se transforma intr-o notiune. Astfel, teologia devine o stiinta care incearca sa arate consecintele logice ale acestei notiuni de Dumnezeu, si in felul acesta teologia devine stiinta sacra.

V-am facut toata aceasta analiza pentru a arata cum aceasta atitudine, aceasta metodologie a intrat si in teologia ortodoxa a ultimelor secole. Si e aproape evident ca toate cartile de dogmatica, de exemplu, trebuie sa fie construite cu o structura si mai ales cu un limbaj al logicii formale. Avem intotdeauna mai intai un mare capitol despre Dumnezeu in general, adica despre Dumnezeu ca notiune, etc.

Daca absolutizam intelectul uman, e foarte dificil sa ajungem la intelegerea realitatii persoanei, atat in cazul Dumnezeului trinitar, cat si in cazul firii umane. Faptul existential ca omul este alcatuit dupa chipul lui Dumnezeu, care este Unul si in trei ipostasuri, spune ca si omul este unul, dar multiipostatic. Ceea ce inseamna ca chipul lui Dumnezeu in om nu se epuizeaza in caracteisticile fiecarui individ, ci reflecta acelasi mod de existenta. Adevarul persoanal este foarte subestimat in toata traditia occidentala. Si aceasta din mai multe motive: mai intai, pentru ca, cunoasterea persoanei nu poate fi realizata printr-o apropiere intelectuala; dar si pentru faptul ca realitatea persoanei presupune prioritatea experientei istorice a lui Dumnezeu. Biserica vorbeste de un Dumnezeu trinitar nu pentru ca niste savanti au formulat aceasta expresie in biroul lor, ci pentru faptul ca Apostolii, Biserica primara aveau experienta istorica a descoperirii celor trei Persoane dumnezeiesti. Dovada: Botezul Mantuitorului Hristos in Iordan; sau Schimbarea la Fata de pe muntele Taborului. Acolo avem o manifestare istorica a celor trei Persoane distincte. Intreaga teologie a Bisericii primelor secole se fundamenteaza pe aceasta prioritate absoluta a experientei istorice. Dimpotriva, teologia occidentala pune deoparte experienta istorica pentru a da prioritate cercetarii intelectuale. De aceea, daca atunci cand cititi cartea lui Toma d'Aquino De essentia - si permiteti-mi sa va spun ca trebuie sa o citim, sa citim izvoarele teologiei occidentale; trebuie sa-l citim pe Toma d'Aquino, pentru ca altfel nu putem avea experienta acestui intelectualism mecanizant - veti avea experienta acestei expresii tomiste; inseamna ca avem criterii pentru a intelege de ce si cum dogmaticile ortodoxe recente sunt atat de influentate de teologia occidentala.

Deci, prioritatea persoanei este o diferenta specifica intre teologia Bisericii si teologia occidentala; in dogmatici dar si in predicile ortodoxe din ultimele secole puteti remarca faptul ca acest adevar al persoanei lipseste aproape total. Suntem influentati de conceptia antropologica occidentala, care provine direct din teologia scolastica si dupa care omul este inainte de toate o existenta individuala. Aceasta inseamna ca el poate fi interpretat existand ca atare, in vreme ce realitatea persoanei nu poate fi experiata decat prin comuniunea cu celalalt. Dupa cum nu putem sa-L cunoastem pe Fiul lui Dumnezeu ca atare, ci intotdeauna ca Fiu al Tatalui, ca Logos al Tatalui; de asemenea, pe Duhul Sfant, doar ca Duh al Tatalui, iar pe Tatal doar ca Tata al Fiului si purcezator al Duhului Sfant, ei bine, tot asa, la nivelul antropologiei, putem cunoaste persoanele numai prin relatia lor vitala cu comunitatea relatiilor ce constituie Biserica.

De aceea, ceea ce numim apofatism (ca sa revenim la ceea ce spuneam mai inainte) include iubirea ca posibilitate de cunoastere; iubirea nefiind numai o categorie morala -adica o categorie ce priveste comportamentul - ci un mod de existenta, care realizeaza totodata si un mod de cunoastere. Puteti sa o constatati chiar si in realitatea caderii. Dvs. puteti cunoaste de ani de zile pe cineva, dar din momentul in care incepeti sa-l iubiti intrati intr-un alt nivel de cunoastere. Este tocmai ceea ce Parintii Bisericii numesc cunoastere prin intermediul eros-ului. Si pentru acestea, cunoasterea teologica prin excelenta in traditia ortodoxa este monahismul. Monahismul este calea "erotica" a cunoasterii lui Dumnezeu; adica se cauta cunoasterea intreaga, chiar si cu trupul. Spuneam ieri ca sfantul loan Scararul zice ca o rugaciune la care nu participa si trupul nu este o adevarata rugaciune. De aceea, in practica ortodoxa avem toate aceste forme de participare a trupului: metaniile, inchinaciunile etc; pentru ca noi cautam o cunoastere chiar si prin participarea trupului.

M-am indepartat de subiect. As vrea sa mai precizez - de o maniera telegrafica - inca trei puncte privitoare la influenta teologiei occidentale asupra Ortodoxiei.

Acest intelectualism teologic care a domnit in teologia occidentala a influentat teologia ortodoxa mai ales in timpul perioadei pe care o numim "perioada marilor marturisiri de credinta". Din nou, din motive istorice concrete - pentru ca daca vorbim astfel, nu inseamna ca suntem aici pentru a judeca sau a condamna niste persoane sau niste perioade, ci incercam pur si simplu, cu umilinta, sa distingem ceea ce este viata de ceea ce este moartea - Bisericile Ortodoxe au fost obligate, in secolul al XVI-lea si al XVII-lea, sa-si prezinte credinta prin marturisiri de credinta. Stiti cu totii de Marturisirea lui Petru Movila, de cea a lui Dositei al Ierusalimului, de marturisirile lui Chirii Lucaris s.a.m.d. Fiecare din aceste marturisiri corespunde unei mari probleme istorice. Dar vreau sa subliniez ca in cadrul acestor marturisiri gasim punctele de plecare pentru dezvoltarea a ceea ce vom numi dupa aceea "dogmatica". In timpul perioadei patristice, nimeni nu si-a numit opera sau vreun text "dogmatica". Chiar termenul "dogma" n-avea sensul pe care i-l dam astazi. E foarte caracteristic faptul ca hotararile marilor Sinoade ecumenice nu se numeau dogme, ci termeni. Aceasta inseamna ca hotararile marilor Sinoade ecumenice reprezinta frontierele, limitele - ceea ce inseamna ca in afara acestor limite nu se realizeaza experienta trupului eclesial. Ba, chiar daca cunoastem bine aceste limite, aceasta nu inseamna ca detinem si experienta care e cuprinsa intre ele.

Asadar, in cazul marilor marturisiri de credinta avem o prezentare de dogme ortodoxe, adica avem prima supunere a Ortodoxiei la metodologia si mentalitatea occidentala. Chiar si limba se schimba in mod radical: limba, limbajul acestor marturisiri de credinta e un limbaj mai mult sau mai putin rationalist, pentru ca scopul lui este acela de a preciza cu exactitate formularile, si nu acela de a exprima o experienta de viata. Aceasta mentalitate introdusa prin marturisirile de credinta schimba in mod progresiv chiar si constiinta a ceea ce inseamna Biserica, si alunecam in mod progresiv spre o schimbare a mentalitatii ortodoxe la nivelul eclesiologiei.

Consideram ca Biserica Ortodoxa credinciosii si clerul care accepta un numar de formulari dogmatice concrete. Atunci, care este diferenta dintre ortodocsi, catolici si protestanti? Teologia ortodoxa occidentalizata spune ca: ortodocsii cred asa, catolicii cred asa, protestantii cred asa - adica diferentele dintre Biserici se epuizeaza in niste formulari obiective. De exemplu: ortodocsii nu accepta filioque, catolicii il accepta, protestantii il accepta. Sau: catolicii accepta primatul papal, ortodocsii nu-l accepta, protestantii nici atat. Si intelegeti ca, in felul acesta, Biserica devine o ideologie, doar diferita; sau institutii diferite sau ideologii diferite institutionalizate. Si cand, in secolul nostru, Par. Affanasiev - primul - si apoi loan Zizioulas ne-au amintit invatatura patristica asupra intaietatii Euharistiei ca manifestare, definire si realizare a Bisericii, teologia academica a fost socata, pentru ca aceasta eciesiologie euharistica schimba radical perspectivele eclesiologice; pentru ca teologia euharistica da din nou intaietate nu formularilor diferite sau institutiilor diferite, ci unui eveniment, unui fapt - pentru noi, Biserica, aceasta cina euharistica, cea prin care realizam si aratam un alt mod de existenta. Nu e vorba aici de o marturisire de credinta diferita, ci de o realitate de viata diferita.

Si, un ultim punct reprezentativ este cum mentalitatea si teologia occidentala au influentat viata liturgica ortodoxa. Acesta e un capitol foarte mare care merita o interpretare aparte, dar, ca si pana acum, vreau sa va dau cateva repere in aceasta privinta. In traditia eclesiala ortodoxa faptul Euharistiei are o plenitudine. De aceea, spunem ca in fiecare Euharistie apare Biserica universala (l'Eglise catholique). In acest eveniment al universalitatii mantuirii lumii, nu numai oamenii care constituie aceasta realitate universala sunt prezenti, ci intreaga creatie, care este oferita lui Dumnezeu pentru a se transforma in imparatia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele lui Hristos pentru ca modul de existenta al tuturor acestor realitati este cel care se schimba. Adica painea si vinul sunt realitatile materiale ale vietii noastre care sunt oferite lui Dumnezeu pentru a le primi din nou intr-o relatie de iubire. Dar, acelasi lucru se petrce si cu uleiul din candele; la fel, cu lumanarile; la fel cu culorile icoanelor; cu aurul potirului; cu tamaia. Toate participa la aceasta miscare euharisiica; toate devin un punct de plecare pentru realizarea imparatiei lui Dumnezeu. Si nu in mod metaforic! Ci in sensul schimbarii unui mod de existenta. Prin urmare, as vrea sa sublimez ca in acest eveniment euharistic nimic nu este decorativ. Aceasta inseamna ca nimic nu serveste satisfactiei individuale, satisfacerii sentimentelor individuale. De aceea Biserica a dezvoltat un gen de muzica care nu satisface sentimentul, ci muzica bisericeasca provoaca o stare de trezvie. Muzica bisericeasca nu are in vedere sentimentele individuale, ci urmareste sa transforme aceasta prezenta colectiva in relatie de comuniune. Cand mergem intr-o sala de concerte toti stau unul langa altul, necunoscandu-se si neavand nici o relatie intre ei; si toti consuma muzica prezentata de orchestra, in Biserica rolul muzicii nu este acesta. Rolul muzicii este acela de a face din toti un trup euharistic; ne ajuta sa transformam viata noastra in comun in ofranda adusa lui Dumnezeu. Este acelasi lucru cu pictura; aceasta expresie artistica - pictura - este singura care a facut obiectul unui sinod ecumenic. Sinodul al Vll-lea ecumenic ne-a explicat intreaga teologie a icoanelor. Cred ca influenta occidentala asupra Ortodoxiei din ultimele secole se vadeste mai ales in faptul ca am abandonat Sinodul al Vll-lea ecumenic si am introdus pictura profana a Renasterii in biserici; si, de asemeni, in faptul ca am abandonat muzica bisericesca pentru a introduce muzica mondena. Si toate acestea fara vreo reactie! Scuzati-ma, dar trebuie sa prezentam realitatea. Chiar la muntele Athos intr-o anumita perioada, in sec. al XlX-lea mai ales si inceputul sec. XX, domnea peste tot pictura profana a Renasterii. Desigur, din nou niste factori istorici, ca prezenta lui Petru cel Mare, de exemplu, care si-a facut un scop din a occidentaliza Biserica Rusiei - si s-a folosit pentru aceasta de faimosul Teofan Procopovici, care era capul si reprezentantul unei ramuri pietiste germane. Ei bine, Petru cel Mare a facut - cred eu - inceputul, si apoi, toate Bisericile Ortodoxe au trecut la asumarea acestei influente occidentale fara vreo opozitie, fara vreo reactie. Si noi inca traim in realitatea faptului ca vorbim unor neortodocsi despre icoanele bizantine, despre frumusetea icoanei, despre teologia icoanei si daca apoi neortodocsii intra in bisericile ortodoxe nu vad icoane, ci vad ....

Christos Yannaras - Facultatea de Teologie din Bucuresti, 16 mai 1995

21 Aprilie 2015

Vizualizari: 5140

Voteaza:

Influenta teologiei occidentale asupra Ortodoxiei 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE