Luarea-aminte

Luarea-aminte Mareste imaginea.

Prin păcat puterea de cunoaştere omenească a devenit bolnavă. Instrăinându-se de Dumnezeu şi îndreptându-se spre realităţile sensibile, omul a ajuns să nu mai ştie de Dumnezeu, să nu-L mai cunoască nici pe El, nici adevărata natură a făpturilor create. Abia la capătul nevoinţelor, adică după ce se va curaţi de toate patimile sale, va ajunge omul să se tămăduiască de această îndoită neştiinţă: mai întâi, cea legată de raţiunile duhovniceşti ale făpturilor, iar atunci îşi va redobândi înţelepciunea (acosta); apoi va ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu , primită prin darul Sfântului Duh, potrivit vredniciei sale. Atunci îşi va recăpăta omul sănătatea deplină a puterii sale de cunoaştere.

Dar în lucrarea sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, încă de la început, omul trebuie mai întâi să-şi recapete buna folosire a facultăţilor de cunoaştere, de care are nevoie în împlinirea ei; iar dreapta şi cuvenita folosire a puterii de cunoaştere se manifestă în primul rând în virtutea numită de Sfinţii Părinţi „luare-aminte".

In urma păcatului, omul a ajuns la o cunoaştere confuză a binelui şi răului, stabilind drept criterii ale acestora plăcerea şi, respectiv, durerea, în loc de a avea drept criteriu unic împlinirea voii lui Dumnezeu. El s-a depărtat astfel de „calea înţeleaptă", ajungând nesăbuit, în stare de nebunie. Dacă omul vrea să înainteze prin pocăinţă pe căile dreptăţii, adică să lepede răul şi să împlinească binele, el trebuie să fie din nou în stare să le deosebească unul de altul, în chip limpede şi lipsit de orice amăgire.

Prima funcţie a luării-aminte este deci să discearnă ce este bine, ce este rău şi ce nu este nici bine, nici rău. Apoi, pe o altă treaptă, ea este puterea de a deosebi limpede ceea ce vine de la Dumnezeu şi de la îngeri, de cele ce ne vin de la diavol sau de la duhurile răutăţii, mai ales când e vorba de viaţa lăuntrică. Ea devine atunci „deosebirea duhurilor" despre care vorbeşte Apostolul Pavel (1 Cor. 12, 10).

Rostul luării-aminte este, mai larg vorbind, de a cunoaşte în orice împrejurare care este voia lui Dumnezeu.

In toate formele pe care le poate lua această primă funcţie, luarea-aminte este asimilabilă dreptei socoteli. Sfântul Ioan Casian arată că această virtute este numită în Evanghelie „ochiul şi luminătorul trupului", şi la ea se referă Iisus când spune: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat" (Mt. 6, 22-23). Intr-adevăr, ea deosebeşte „între ele toate gândurile şi faptele omului, vede şi luminează tot ceea ce trebuie făcut". Sfântul Ioan Scărarul spune şi el, în acelaşi sens: „Dreapta socoteală este făclie în întuneric..., luminarea celor cu vederea slabă". „Puterea deosebirii (a dreptei socoteli) este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii dumnezeieşti în orice timp şi loc şi lucru". Tot el arată că despre această virtute vorbeşte Psalmistul când îl roagă pe Dumnezeu: „Invaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu" (Ps. 142, 10) şi;, „Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu" (Ps. 142, 8).

Ea îl călăuzeşte pe cel care înaintează pe calea nevoinţei, ferindu-l de rătăcire şi cădere. Ea este „numită de asemenea şi cârmă a vieţii noastre - spune Sfântul loan Casian - prin cuvintele: «Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade» (Pilde 11, 14)".

Dreapta socotinţă este, prin urmare, păzitoare a virtuţilor şi, în acelaşi timp, îl fereşte pe om de loviturile păcatului. „Omul care urmează luă-rii-aminte niciodată nu se va depărta de faptele virtuoase şi nici nu va fi prins de prăpădul păcatului", spune Sfântul Vasile cel Mare. In general, luarea-aminte ca discernământ îl ajută pe om să-şi cunoască starea lăuntrică şi să ştie la ce treaptă a ajuns, şi astfel să vadă limpede câtă cale a străbătut şi câtă-i mai rămâne de făcut.

A doua funcţie a dreptei socotinţe este, după cum arată Evagrie, „să conducă lupta împotriva puterilor vrăjmaşe, veghind asupra virtuţilor, pregătind trupele împotriva relelor şi dirijând cele neutre după împrejurări", şi „stând împotriva furiei demonilor". Ea se vădeşte a fi marele strateg al luptei de neocolit pe care o are omul de dus în nevoinţele sale duhovniceşti. Fără ea, „nu se poate duce la bun sfârşit lupta (cea bună)", spune Evagrie. Insuşi Domnul, arătând necazurile pe care le vor avea de întâmpinat ucenicii Săi - cele prin care trece tot omul aflat pe calea nevoinţei şi care sunt semănate mai ales de duhurile cele vrăjmaşe -, îi îndeamnă să se într-armeze cu luare-aminte/înţelepciune: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii" (Mt. 10,16).

Această a doua funcţie a luării-aminte este strâns legată de cea dintâi, căci omul nu trebuie numai să deosebească cu claritate ce este de la Dumnezeu şi îngeri, şi ce vine de la diavoli, şi să sesizeze atacurile celor din urmă, dar şi să distingă limpede modurile în care se produc aceste atacuri (care sunt de multe feluri) şi să zădărnicească uneltirile lor cele viclene, lucru care nu se poate făptui fără cunoaşterea voii lui Dumnezeu, care-i descoperă omului binele cel adevărat.

Dreapta socoteală are şi funcţia de a manifesta supremaţia părţii cugetătoare a sufletului faţă de celelalte puteri ale lui - ea fiind, în praxis, virtutea corespunzătoare acestei puteri -, îndemnându-le prin urmare să se supună minţii, în lupta împotriva diavolilor şi a patimilor, în acest sens, ea îndrumă îndeosebi puterea irascibilă.

In sfârşit, luarea-aminte are ca funcţie generală cârmuirea puterilor sufletului, punându-le în bună rânduială şi făcându-le să lucreze după propria lor fire. Astfel, Sfântul Isihie Sinaitul îndeamnă „să punem raţiunea în fruntea acestora două (mânia şi pofta, adică puterea irascibilă şi cea poftitoare) cu înţelepciune şi cu ştiinţă, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şi a stăpâni aşa cum stăpâneşte împăratul peste robi". Şi această funcţie este legată de celelalte. Pe de o parte pentru că, „silind puterile sufletului să lucreze după propria lor fire" prin luarea-aminte, omul poate mai uşor „să stea împotriva furiei demonilor", căci principalul lor scop şi rodul rău al vicleniei lor este de a face ca puterile sufletului să se abată de la Dumnezeu, şi deci să lucreze contrar firii; pe de alta, numai pe temeiul deosebirii clare între bine şi rău puterile sufletului pot fi readuse la rostul lor, iar prin aceasta să înceteze de a mai fi rău folosite, adică împotriva firii, şi să poată lucra conform naturii lor, devenind, din păcătoase cum erau, virtuoase. Astfel, Evagrie scrie că: „(Puterile) după cum le folosim sunt bune sau rele, duc la virtuţi sau la vicii. Revine luării-aminte să le folosească într-unui sau altul dintre aceste două sensuri .

E limpede acum de ce dreapta socotinţă este socotită de Sfântul Ioan Casian ca „maica tuturor virtuţilor, paza şi măsura lor", „izvorul şi rădăcina" lor. Iar Sfinţii Ioan Damaschin şi Isaac Şirul o văd chiar „mai mare decât toată virtutea". Intr-adevăr, ea este, aşa cum am văzut, una dintre virtuţile de care depinde dobândirea tuturor celorlalte, iar fără călăuzirea ei omul n-ar atinge niciodată culmea doririlor, dată fiind mulţimea nemăsurată a greutăţilor pe care trebuie să le înfrunte şi de care Bunul Dumnezeu îl fereşte prin mijlocirea ei.

E limpede, de asemenea, că dreapta socotinţă este un mijloc esenţial de tămăduire a omului. Sfântul Ioan Scărarul spune că „cel ce deosebeşte (cele bune de cele rele) află sănătatea şi depărtează boala". Intr-adevăr, pe de o parte ea constituie o bună folosire, după voia lui Dumnezeu, şi deci firească şi sănătoasă, a părţii cugetătoare a sufletului, iar, pe de alta, ea o tămăduieşte pe aceasta de nechibzuinţă, care este o adevărată nebunie iscată de folosirea ei contrar firii. „Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor sufletului; neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţioxiale (...). Dar din buna întrebuinţare a acestora ne vin cunoştinţa şi chibzuinţă (dreapta socotinţă)", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Tot aşa, Sfântul Vasile cel Mare, după ce arată că fiecare putere a sufletului „devine bună sau rea după modul în care fiecare se foloseşte de ea", spune că, în ceea ce priveşte puterea raţională, „omul care se foloseşte bine de ea este un om cu minte şi înţelept". Intre nechibzuinţă, adevărată formă de nebunie, şi dreapta socotinţă există o corespondenţă, în sensul că ele se opun una alteia şi, după cum omul îşi îndreaptă cugetul către Dumnezeu sau îl întoarce de la El, una ia locul celeilalte, aşa încât atunci când lipseşte una, îndată cealaltă îi ia locul. De aceea Sfântul Maxim spune că „cel ce nu e fără minte, e cu minte".

Dreapta socotinţă este de mare folos nu numai la tămăduirea facultăţilor intelectuale ale omului, ci şi a altor facultăţi ale sale; datorită rolului său de călăuză pe calea binelui, ea le ajută să se îndrepte din nou către Dumnezeu, să lucreze din nou potrivit menirii lor fireşti, ceea ce este tot una cu a redeveni sănătoase. Putem, deci, spuxae, împreună cu Sfântul Ioan Scărarul că ea este „cale de întoarcere pentru cei rătăciţi".

Jean-Claude Larchet

Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

 

18 August 2016

Vizualizari: 1957

Voteaza:

Luarea-aminte 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE