Minima moralia - Andrei Plesu - Recenzie

Minima moralia - Andrei Plesu - Recenzie Mareste imaginea.

Recenzie de carte: Andrei Plesu, Minima moralia, editia a IV a, Editura „Humanitas”, Bucuresti, 2008, 162 pagini, ISBN: 9789735019693.

Motto: „Lui Constantin Noica. Daca nu l-as fi cunoscut, n-as fi putut scrie aceasta carte.

Daca l-as fi ascultat, n-as fi scris-o.“ (Andrei Plesu).

Omul de cultura Andrei Plesu s-a nascut la 23 august anul 1948, in municipiul Bucuresti. Absolvent al Facultatii de Arte Plastice, Sectia de istoria si teoria artei. Doctoratul in istoria artei la Universitatea din Bucuresti, cu teza Sentimentul naturii in cultura europeana. Lector universitar la Academia de Arte Plastice, Bucuresti (cursuri de istorie si critica a artei moderne romanesti) (1980-1982). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucuresti (1991-1997). Fondator si director al saptamanalului de cultura Dilema (1993). Fondator si presedinte al Fundatiei „Noua Europa" si rectorul Colegiului „Noua Europa" (1994). Membru al World Academy of Art and Science (1997). Membru al Académie Internationale de Philosophie de l''Art, Geneva, Elvetia (1999). Dr. phil. honoris causa al Universitatii „Albert Ludwig" din Freiburg im Breisgau, Germania (2000) si al Universitatii „Humboldt" din Berlin, Germania (2001). Commandeur des Arts et des Lettres, Paris, Franta (1990). New Europe Prize for Higher Education and Research la Berlin, acordat de Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, Stanford, Institute for Advanced Study, Princeton, National Humanities Center, Research Triangle Park, North Carolina; Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Sciences (NIAS), Wassenaar; Swedish Collegium for Advanced Study in the Social Sciences (SCASSS), Uppsala si Wissenschaftskolleg zu Berlin (1993). Premiul Academiei Brandenburgice de Stiinte din Berlin, Germania (1996). Ordre national de la Légion d''Honneur al Frantei (in martie, in gradul de Commandeur si, in decembrie, in gradul de Grand Officier) (1999) etc.

Activitatea publicistica: Calatorie in lumea formelor (eseuri de istorie si teorie a artei), Meridiane, Bucuresti, 1974; Pitoresc si melancolie. O analiza a sentimentului naturii in cultura europeana, Univers, Bucuresti, 1980; editii Humanitas, 1992, 2003; Francesco Guardi, Meridiane, Bucuresti, 1981; Ochiul si lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucuresti, 1986; Minima moralia (elemente pentru o etica a intervalului), Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988; editii Humanitas, 1994, 2002, 2006, 2008 (trad.: franceza, L''Herne, Paris, 1990; germana, Deuticke, 1992; suedeza, Dualis, Ludvika, 1995, maghiara, Tinivár, Cluj - Napoca, 2000; impreuna cu fragmente din Limba pasarilor, Jelenkor Kiadó, Pécs, 2000; slovaca, Kalligram, Bratislava, 2001); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucuresti, 1993, 1996, 2003, 2005, 2007 (trad.: germana, Tertium, Stuttgart, 1999; maghiara, Koinónia, Budapesta, 2000); Limba pasarilor, Humanitas, Bucuresti, 1994; reeditare Humanitas, 1997; Chipuri si masti ale tranzitiei, Humanitas, Bucuresti, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre ingeri, Humanitas, Bucuresti, 2003; reeditare Humanitas, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008; Obscenitatea publica, Humanitas, Bucuresti, 2004; reeditare Humanitas, 2005; Despre bucurie in Est si in Vest si alte eseuri, Humanitas, Bucuresti, 2006, 2007, precum si numeroase studii si articole in reviste romanesti si straine.

Poate ca cea mai seducatoare ipostaza a lui Constantin Noica este aceea socratica, a inteleptului care traieste – transfigurat si transfigurator – prin discipoli. In deceniul in care apareau „Jurnalul de la Paltinis” si „Epistolarul”, Andrei Plesu publica – mai intai fragmentar, in anul 1987, in „Viata Romaneasca”, apoi integral, la Editura „Cartea Romaneasca” (1988) – un eseu datorat, marturiseste autorul insusi, maestrului: „Daca nu l-as fi cunoscut, n-as fi putut scrie aceasta carte. Daca l-as fi ascultat, n-as fi scris-o“.

Descinzand, cu experienta inaltimilor si nu fara orgoliul (ceea ce ar putea echivala cu umilitatea) apostolatului, din Paltinisul - Olimp, discipolii lui Constantin Noica incearca sa concilieze regalitatea filozofiei cu derizoriul si cu amorful vietii cotidiene. Dintre „initiatii“ de la Paltinis, pe Andrei Plesu il preocupa cel mai mult reflectia asupra actului etic, integrarea faptei morale in scenariul devenirii spirituale, in destinul individual. O etica mobila, a devenirii, a intervalului, a trairii in succesiunea momentelor de criza ne propune Minima moralia, eseu care, ajuns – iata – la a patra editie, isi pastreaza valentele de luare de pozitie demna, de atentie pe fundalul discutiilor actuale privind conditia omului si a culturii in lumea (post)moderna.

Cu optimism speculativ, Andrei Plesu porneste – in incercarea sa de a circumscrie teoretic dilemele etice proprii vietii de fiecare zi a omului contemporan – pe un drum (nu neaparat de mijloc) ce leaga, prin sinuozitati, intortocheri si rafinate dozari de nuante, absolutul totalitarist al lui Andrei Plesu si relativismul deconstructivist al lui Derrida. Notiunile „tari“ ale filozofiei – esenta, sens, ordine, adevar, finalitate – lipsite aici de rigiditatea traditionala, capata o consistenta greu de definit, intre soliditate si fluiditate. Discursul este curgere dialectica seducatoare; ii este strain pozitivismului separatiilor extreme, al dihotomiilor stabile, apodictice (de tipul bine - rau, virtute - viciu). Volumul evita atat structura impietrita a tratatului, cat si organizarea aleatorie a reflectiilor eseistice fragmentate.

Minima moralia se defineste ca o carte in cautarea sophiei (intelepciunii), ca o maieutica pe care autorul o exercita asupra siesi si asupra cititorului. Pas cu pas, conform unei detectivistici (introspective si prospective) bine conduse, desprindem alaturi de eseist semnificatiile neconventionale si nonconformiste ale unor sintagme precum „competenta morala“ sau „lege morala“ si descoperim cu fascinatie cum se armonizeaza concepte presupus incompatibile ca ordine si libertate, destin si creatie individuala sau personala. Competenta si autoritatea morala nu inseamna priceperea specialistului academic, fiindca nu se reduce la o manevrare mestesugita a unor instrumente intelectuale si „nu se dobandeste prin lectura si prin hermeneutica istorica“; nu are nimic de-a face cu simtul comun, care se multumeste sa se supuna unor imperative fara sa le inteleaga, preluand legea in litera nu in spiritul ei; si, in fine, este incompatibila cu existenta omului ireprosabil, pentru ca acesta, ca si sfintii, se situeaza „dincolo de bine si de rau“, in zona unde s-a incheiat de mult deliberarea etica.

Adevarata competenta morala, specifica „fiului risipitor“ pocait, se manifesta ca experienta a ratacirii asumate, in miezul dezbaterii etice, „acolo unde exista criza, defect moral, cadere“. Aspiratia spre redresare morala, reunind spiritul critic si iertarea, umilinta purificatoare si inaltarea, are drept corelativ nevoia de ordine, intelegerea si acceptarea necesitatii. Legea morala se instituie ca un pact (opus celui faustic), ca o „negociere“ intre umanitate si absolut – „o colaborare a maximei aspiratii umane cu maxima ingaduinta a absolutului“. Legea morala nu este impersonala, nu este un sablon absurd, imuabil, aplicat (si avand ca efect mutilarea) infinitei diversitati a umanului; ea este „creatie individuala, adaptare libera la exigentele universalului“: „Omul individual este «sarea» absolutului. Si atunci, implinirea legii morale echivaleaza cu a da gust retetei cosmice, eliberand-o de entropia unui legalism dietetic“ (p. 29). Printr-o intuitie extraordinara, crestinismul anuleaza porunca, simbol al implacabilului veterotestamentar ce suprima individualitatea, inlocuind-o cu pilda, cu modelul personal, iar discursul etic devine un discurs articulat si motivat prin trei teme ce tin de ontologia fundamentala: tema ordinii, cea a timpului si aceea a libertatii. Un postulat al ordinii totale a realului neaga supozitia conform careia universul este arbitrar, intamplator, haotic. Existenta, in ansamblul ei, este investita cu o semnificatie dificil de descoperit la nivelul infinitezimal al episodului: „Inregistrarea dezordinii, adica a prezentei raului inauntrul ordinii universale, echivaleaza, in definitiv, cu un viciu de perspectiva: este o forma de blocaj in accidental, o fixare in episodic, o incapacitate cronica de a depasi ipostaza imediatului, pentru a gandi procesual ascultand macrorespiratia dihaniei cosmice“ (p. 44).

Intr-un asemenea context, ordinea totala implica totala toleranta fata de erorile etice ale individului, in aceeasi masura in care ii pretinde acestuia – aparent paradoxal din perspectiva deterministilor – totala responsabilitate fata de intreg universul („Sunt vinovat pentru tot“, crede staretul Zosima). Astfel se instituie, mai mult decat o etica a raporturilor cu celalalt, o etica a sihastriei – „etica lui Robinson“ – norma morala ajungand sa fie considerata „nu ca «igiena» a omului social, ci o raspundere a omului muritor“. „Teorie generala a destinului“, etica definita si circumscrisa de volumul lui Andrei Plesu contrazice – subtil si convingator – recea morala kantiana a datoriei sau etica aristotelica limitata de fapt la un cod social. Etica – sustine eseistul – presupune „inteligenta si talent moral“ si exclude simultan „cerebralitatea speculativa“ a filozofilor si „emotivitatea decerebrata a unor religii atinse de degenerescenta“. Este o etica a optiunii, a „luminii calde“, a rationalitatii care nu desparte violent gandirea de sensibilitate, cautand nu un adevar abstract si gol, ci „adevarul trait“: „. o morala nu este posibila decat dedusa dintr-o experienta a iubirii, dintr-o angajare, din aderenta la un crez, la o doctrina, la un om, la un zeu“ (p. 106).

In alta ordine de idei, editia intai a acestei lucrari a aparut la Editura “Cartea Romaneasca”, Bucuresti, 1988, cu alte cuvinte, in plina dictatura ceausista. Fie, doar prin acest eseu, Andrei Plesu demonstreaza ca este o personalitate de mare valoare a culturii romanesti. Il recomanda si studiile: absolvent al Academiei de Arte Frumoase, cu doctoratul in Istoria artei, sau lector universitar in domeniul arta romaneasca moderna si istoria criticii de arta, apoi, din anul 1990, Profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti. A avut privilegiul extraordinar de a fi in cercul de “tineri alesi” de Constantin Noica, un veritabil “antrenor cultural”, care a avut un rol determinant in evolutia lor. Mentorului sau ii este dedicata, dupa cum am mai spus, aceasta carte. Prin eruditie si talent, Andrei Plesu are dreptul si datoria sa prezinte public rodul preocuparilor sale intelectuale. Ne avertizeaza insa de la inceput, in Cateva precautii si lamuriri, ca refuza “cu toata energia, postura stiutorului care detine retete de viata si le poate livra la cerere.” (p.10)

Cartea este impartita si structurata in noua capitole, iar fiecare capitol este judicios sintetizat in preambul cu principalele idei - forta care ne previn asupra continutului. Este si acesta un mod inteligent folosit de autor in a-l orienta pe cititorul mai putin familiarizat cu adancimile si profunzimile filosofiei.

Primul capitol intitulat Competenta morala, prilejuieste autorului, ca si pe parcurs de altfel, priceperea autorizata de a patrunde, scormoni, analiza si a prezenta nuantat - intr-o continua raportare la calitatile sau defectele morale - propriile sale rationamente. Astfel, competenta morala este singura pe care nimeni nu si-o contesta, cu toate ca in unele domenii in care ar trebui sa aiba cunostinte, se recunoaste cu nonsalanta incompetenta, ceea ce nu este tocmai magulitor. Judecata si sfatul reprezinta falsa autoritate morala. Ele sunt practicate ca substitut al actului etic, ca modalitate de a refuza sa-ti ajuti semenii, considerand ca fiind suficiente doar vorbele. Daca exista totusi competenta etica reala, cine o intruchipeaza?, se intreaba si ne intreaba autorul. Exista specialisti in etica, avand competenta etica, dar care nu au competenta si autoritate morala, deoarece acestea din urma nu se dobandesc prin lectura.

Etica este considerata o “stiinta” oarecum paradoxala, deoarece vizeaza mai mult intelepciunea decat stiinta propriu-zisa. Ea sta sub misterul destinului deoarece surprizele, rasturnarile de situatie, victoria improbabilului, sunt fenomene constiente. Sunt puse in discutie si analizate in continuare alte aspecte precum simtul etic si simtul comun, irelevanta morala a omului ireprosabil si insuficienta morala ca fenomen originar al eticii. Capitolul se incheie cu un – Adaos - cu titlul Competenta morala, iertare si progres moral. In cateva pagini sfera competentei morale se imbogateste. Perimetrul acesteia este stratificat in patru parti (a, b, c, d). Etica ia fiinta la nivelul c), unde competenta morala propriu-zisa este definita prin constiinta dezorientarii, ca experienta a ratacirii asumate. Sunt aduse in discutie vinovatia morala, iertarea, ca si circumstantele progresului moral. Analiza autorului, exemplar de limpede si de rafinata iti deschide perspectiva unor realitati percepute de simturile noastre, dar neintelese pana acum. Este ca si cum ai descrie unui om legat la ochi obiectele din jur pentru ca, mai apoi, sa-l lasi sa vada.

Legea morala este denumirea celui de-al doilea capitol, care incepe cu prezentarea istorica si filosofica a ceea ce se numeste spatiu moral. Chiar si termenul “ethos” din care provine denumirea eticii, inseamna, printre altele, si locuinta. Acesta implica componenta spatiala si arhitecturala a termenului. Autorul manevreaza cu uimitoare si aparenta lejeritate, cu notiuni filosofice si etice, descompune in rationamente problema in spatiul moral si definirea acesteia in diferite circumstante. Este analizata - legea morala (aparitie, actiune, efecte), conduita morala, in stransa legatura cu spatiul de locuit. Individualul ca obiect al legii morale reprezinta o concluzie ce a rezultat din dezbatere. Ea ii prilejuieste autorului sa coloreze discursul cu o sintagma sugestiva: “Omul individual este sarea absolutului”. In Adapostire si locuire sunt prezentati cei doi termeni si diferentele mari dintre ei. Pe cand adapostirea reprezinta un dat natural, locuirea implica efortul creator. “Legea morala nu poate fi obtinuta inductiv”, ne va fi demonstrata in paginile urmatoare, printr-o multitudine de exemple. In finalul capitolului legile sunt personificate; ele prind corp si vorbesc ca niste fiinte aievea si se manifesta printr-un comportament complex si diferentiat, in functie de “partenerul” cu care au de-a face.

Capitolul al treilea, Ordine, libertate, timp, pune in dezbatere subiecte privitoare la lege si model, dimensiunea speculativa a etcii, conceptul ordinii totale, conotatia temporala a ordinii, raul ca hipostaziere a episodului, obsesia si limitele libertatii, judecata morala si problema timpului. Discursul este abil purtat, incat problematica greoaie pentru neavizati capata sens si itele se descalcesc. Prin cele trei teme fundamentale: a ordinii, a timpului si a libertatii, discursul etic evita pericolul marginalizarii, deoarece intersecteaza decisiv sfera ontologiei fundamentale. In “excursul” din finalul capitolului, Falstaff si timpul sublunar, ii prilejuieste autorului o analiza psihologica a personajului, in care accentul este pus pe trasaturile morale. Falstaff nu este un personaj solar, fara complexitati si mistere, ci lunar, in care principalele lui atribute sunt noaptea si melancolia; intreaga comportare o dovedeste, chiar si masivitatea lui sau obsesiile legate de scurgerea timpului. El este parabola absoluta a lunii, pe care o intruchipeaza: dulce si amara, adevarata si falsa, viteaza si lasa, si prin definitie, tradatoare.

In Dinamica principiilor neutre (capitolul patru), problema morala pune in discutie tragicul optiunii, drama imediata a vietii in a alege intre absolutismul virtutii si abisul viciului. In realitate insa, totul este relativ, nu exista virtuti pure; sunt doar niste principii neutre, care asteapta sa fie modelate.(“Virtutea este buna administrare a unui principiu neutru.”). Intre pacatele coboratoare (vicii) si pacatele urcatoare (virtuti prost practicate), principiile neutre sunt singurul reper cert. Prelucrate cum trebuie, devin armonie; prost practicate, sunt dezacord, si din ele deriva virtutile sau, dupa caz, viciile.

In capitolul cinci, numit Inteligenta si talent moral Dezbaterea morala este purtata pe un teritoriu in care aspiratia etica este discutata circumstantial, de aceea se militeaza pentru o etica circumstantiala. Pentru ca virtutea sa devina o realitate pozitiva, este nevoie de adevar trait care sa-ti aduca o mai buna intelegere a lumii, dar nu orice adevar, ci “un adevar al intelectualului adus in inima”. Etica adevarului trait presupune ca virtutile intelectuale se intrepatrund cu virtutile morale. Ar fi necesar, in epoca moderna, de o reabilitare a virtutilor intelectuale, deoarece intelectualul a devenit din virtute, un soi de pacat. Apoi, este nevoie de talent moral pentru cultivarea virtutilor. Lipsa talentului este suplinita de simtul datoriei, formula de minima rezistenta a faptei morale. De aici rezulta conduita paradoxala a adevaratului sfatuitor. Un bun sfatuitor nu are convingeri normative; el se adapteaza interlocutorului, are talentul de a alege tonul, teza si argumentul pentru a patrunde in intimitatea celuilalt. Primul excurs isi propune sa dezbata cele doua notiuni: talent si intelepciune. Talentul care nu este orientat spre intelepciune nu este talent adevarat, iar intelepciunea care nu stie sa farmece si sa convinga, nu este nici ea intelepciune adevarata. Al doilea excurs, Sensul culturii in lumea contemporana, este textul unei conferinte tinuta de Andrei Plesu in anul 1982, la Lugoj - Timis. Este pusa problema culturii si a sensului culturii in lumea contemporana. Incearca sa defineasca evolutia culturii, sa descrie omul de cultura prin raspunsurile date de Constantin Noica, care i-a prezentat patru motive pentru care merita sa faci cultura. Toate reflectiile il determina sa spuna ca umanitatea este o specie a intervalului, iar cultura este cea mai adecvata modalitate de a subzista in conditiile intervalului.

In capitolul sase, intitulat Judecata morala si problema destinului sunt puse in dezbatere noi subiecte la fel de interesante. Este prezentata etica drept o teorie generala a destinului, deoarece “a sta sub destin” este un semn al omenescului. In afara destinului stau animalitatea si zeitatile.

In capitolul opt, intitulat Etica lui Robinson (1) Singuratatea, ca taram constitutiv al eticii, este chiar principiul ei. Exemplul lui Robinson Crusoe izolat pe o insula, ii prilejuieste autorului reflectii diverse. La intrebarile de la inceput, daca singuratatea suspenda tema eticului, sau daca exista o etica a sihastriei, se raspunde in continuarea cuprinsului cu formularea unor raspunsuri desprinse din experienta de viata traita de Robinson. Asa intalnim constiinta si ursita, care par sa-i regleze existenta, analizate separat sau in interdependenta, instinctul moral, cainta, recunostinta, ca beneficii morale, cele mai timpurii ale singuratatii. Prin aparitia lui Vineri se recupereaza alteritatea reala cu celalalt, pierduta atata vreme.

In capitolul opt, numit Darul lacrimilor (Etica lui Robinson) (2) Incercarea singuratatii ii provoaca eroului solitar plansul. Lacrimile il podidesc intr-o evolutie fireasca. Plange cand se compatimeste pentru soarta pe care a avut-o, lacrimile ii curg siroaie, zice el. Cand apar, ca prin miracol, spicele de orz, ochii i s-au umplut de lacrimi deoarece i s-a induiosat inima. Sunt lacrimile mintii cunoscatoare si recunoscatoare. Robinson va ajunge sa se poata socoti salvat, sa invete sa planga “cu judecata”. Asta pentru ca “lacrimile sunt curcubeul de dupa potop, prisme cristaline care analizeaza lumina. In numele lor, Robinson se poate intoarce in lume, pentru a o civiliza…” In continuare, Andrei Plesu analizeaza personajele din piesa Titus Andronicus, de Wiliam Shakespeare. Lacrimile celor ce plang au rol de solvent al mineralitatii. Topesc, spala, dar si fertilizeaza. Lacrima are putere precum apa de a stinge “toata vapaia maniei si a iutimii”. Plansul are un aspect racoros, ca si apa, si unul fierbinte, ca focul - dizolva si caleste - pana cand sarea devine cristal.

In ultimul capitol, Minimalism etic, autorul isi motiveaza titlul eseului Minima moralia dintr-o respectuoasa antipatie fata de Aristotel, cu Magna Moralia, zice el, si apoi dintr-o retinere, care-i dovedeste modestia. Considera ca cele scrise fac parte, mai degraba, dintr-o pre-etica ce stimuleaza preocuparile etice. Pune in discutie problema mediocritatii morale si ofera spre dezbatere doua exemple: ipocrizia morala si carenta spontaneitatii morale. Minimalismul etic este inteles ca o analitica a mediocritatii morale, ceea ce si-a propus, si nu problematica marilor catastrofe sau culpe morale de care s-ar ocupa “marea” etica. Ipocrizia morala este considerata maladia cea mai raspandita; un fel de gripa de care nu se moare, dar de care nu se scapa. Ipocritul confunda morala cu discretia, el salveaza aparentele, nu-si regreta relele, isi confectioneaza o poza adecvata pentru fiecare ocazie. La fel se intampla cu spontaneitatea morala. Ni se vorbeste apoi despre actul etic si reactia etica, despre impulsivitate sau lipsa de spontaneitate, despre naivitate. Alt argument pentru Minima din titlul lucrarii, precizeaza Andrei Plesu, este acela ca “nu este morala unui edificat”. Si incheie: “Minima moralia este o suspinare, o chemare si o negare pentru sanatatea morala care-i lipseste autorului.”

In incheiere, vom concluziona ca in pagini putine si dense, din goana unui condei ce urmeaza cu agilitate miscarile suple si repezi ale ideilor, Andrei Plesu schiteaza un posibil proiect al unui umanism, ce incearca sa restituie omul in integralitatea sa, sa redea fragmentului demnitatea de detaliu semnificativ in scenariul fiecarui destin, sa reafirme centralitatea sensului si substantialitatea semnelor ce compun „textul“ mundan. O cultura neatinsa de „lupertrofia formalismului logic“, de obsesia schizoida a semnelor fara nici un referent, de solipismul unei perpetue autoreferentialitati este, considera Andrei Plesu, o solutie a trairii in interval: cultura se constituie astfel ca drum catre valorile de dincolo de ea (de la acelea ale cotidianului pana la cele ale sacralitatii), mai degraba decat ca scop in sine. Asadar, Cultura „este cea mai buna mijlocire atunci cand iti lipseste nemijlocirea“, suport moral pentru fiul risipitor, a carui conditie – si dificultate de fiecare clipa – este optiunea. „Minima moralia este o suspinare, o chemare si o rugare pentru sanatatea morala care-i lipseste inca autorului“ (p. 162). Si lumii in care traieste…

Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

26 Martie 2012

Vizualizari: 5213

Voteaza:

Minima moralia - Andrei Plesu - Recenzie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE