Persoanele Sfintei Treimi, terminologia si ereziile trinitare

Persoanele Sfintei Treimi, terminologia si ereziile trinitare Mareste imaginea.

 

Persoanele Sfintei Treimi 

 

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai invatatura despre unitatea fiintei, egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoa­ne si o face distincta de celelalte. Fiinta unica a lui Dumnezeu nu poate fi conceputa in afara exis­tentei ipostatice a celor trei persoane. Dumnezeu-Unul este Dumnezeu-Treime. Nici o persoana nu se cugeta, nu se numeste fara sau in afara de celelalte.

 

In modul in care persoanele ipostaziaza in chip liber fiinta, se pot face urmatoarele distinctii :

Persoanele sunt caracterizate prin nume ipostatice : Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Cuvantul, Dumnezeu-Preasfantul Duh.

Ipostasele nu au venit una dupa alta, ci exista concomitent din vesnicie in mod personal.

 

Tatal este principiul unic al Treimii, originea Fiului pe care L-a nas­cut si a Duhului pe Care il purcede din veci. Caracterul definitoriu al Tatalui este nenasterea.

 

Fiul este de-o-fiinta cu Tatal, nascut din Tatal din vesnicie, inainte de timp. Nu este posterior Tatalui, ci El este Cuvantul si chipul Tatalui, care S-a intrupat "la plinirea vremii" (Gal. 4, 4).

Duhul Sfant este coetern si consubstantial cu Tatal si cu Fiul. In uni­tate inseparabila cu Tatal si cu Fiul, Duhul purcede din Tatal si e dat lumii prin Fiul, dupa cum si Fiul S-a nascut in lume prin Duhul.

 

"Trebuie sa marturisim cu evlavie nenasterea, nasterea si purcederea, cele trei insusiri personale, nemiscate si neschimbate ale Prea Sfintei Tre­imi : pe Tatal, ca nenascut si fara de inceput ; pe Fiul, ca nascut si impreu­na fara de inceput ; pe Duhul Sfant, ca purces din Tatal, dat prin Fiul si impreuna vesnic" (Grigorie Sinaitul).

                                                    

Proprietatile personale, ipostatice, nu trebuie sa fie confundate cu atributele comune, identice ale dumnezeirii (Eunomie, identificand fiinta lui Dumnezeu cu nenasterea Tatalui, concludea ca Fiul nu are natura dum­nezeiasca, deoarece nu este nenascut, ci nascut). Or, Tatal nu este numele firii sau al proprietatii comune, ci numele ipostasului, iar felul in care El ipostaziaza fiinta este nenasterea. Proprie­tatile ipostatice trebuie sa fie atribuite numai persoanelor respective fara confuzie.

 

Dogma trinitara are o importanta capitala pentru hristologie, dar si pentru invatatura despre har. Aceasta ne impiedica sa facem o separare intre De Deo uno si De Deo trino, ceea ce ar sugera un dualism intre trans­cendent si imanent. De asemenea, separarea intre ousia - fiinta necreata si energia necreata  -  actul de comunicare, ar duce la doua moduri de experienta a vietii divine : o experienta a Treimii si o experienta a harului. Or, pentru traditia ortodoxa experienta harului inseamna comunicare ontologica, experienta a vietii divine necreate.

 

Cele trei persoane nu sunt trei principii ale esentei divine. Orientarea ipostaselor catre Tatal nu inseamna ca fiinta sau persoana Fiului si a Sfantului Duh ar fi incomplete sau inferioare. Fiul este nascut ca ipostasa desavarsita din ipostasa desavarsita : "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". In raport cu Dumnezeu-Tatal, principiul, fiecare persoana este libera sa-si pastreze caracterul ei ipostatic, fara confuzie si fara separare. Insu­sirea este ceva netransmisibil.

 

"Nu a fost candva Tatal, cand n-a fost Fiul, ci o data cu Tatal si Fiul, care S-a nascut din El. Caci Dumnezeu nu S-ar putea numi Tatal fara de Fiu. Iar daca ar fi fara sa aiba Fiul, n-ar fi Tata. Si daca ar avea mai pe urma Fiu, ar deveni mai pe urma Tata, nefiind inainte de aceasta Tata, si astfel S-a schimbat din a nu fi Tata in a deveni Tata, lucru mai rau decat orice blas­femie. Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de facul­tatea fireasca de a naste. Iar facultatea de a naste consta in a naste din El, adica din propria sa fiinta ceva asemenea cu El dupa fire" (Sf. Ioan Damaschin).

 

Nu trebuie sa fie confundata nasterea care determina raportul Tatalui cu Fiul, cu zidirea sau creatia, care determina relatia Creatorului cu creatia : "Este insa necucernic sa spunem cu privire la nasterea Fiului ca a mijlocit oarecare vreme si ca existenta Fiului este posterioara existentei Tatalui. Deoarece spunem ca nasterea Fiului este din El, adica din natura Tatalui. Iar daca admitem ca Fiul nu coexista dintru inceput cu Tatal, din care este nascut, atunci introducem o schimbare in ipostasa Tatalui, anume ca nefiind dintru inceput Tata, a devenit pe urma Tata. In adevar, chiar daca lumea s-a facut pe urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa, prin vointa si prin puterea Lui, de la neexistenta la exis­tenta ; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nas­terea este actul prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Zidirea si crearea, insa, sunt un act extern, in care ceea ce se zideste si se creeaza nu provine din fiinta celui care zideste si creeaza, ci este cu totul deosebit de el" (Sf. Ioan Damaschin).

 

Terminologia trinitara

Numele divine ale lui Dumnezeu sau despre Dumnezeu, teologia le ia din revelatie. "Daca vorbeste cineva, sa vorbeasca cu cuvintele lui Dumnezeu" (I Petru 4, 11). Prin urmare, "nu este cu pu­tinta sa spunem ceva despre Dumnezeu si, in general, sa intelegem alt­ceva decat cele care, in chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus si revelat prin cuvintele dumnezeiesti ale Vechiului si Noului Testament" (Sf. Ioan Damaschin).

 

Cum poate fi totusi prezenta in limbaj omenesc fiinta lui Dum­nezeu, in ce masura cuvintele pot cuprinde personalitatea Sa infinita ? Is­toria dogmatica inregistreaza numeroase metode si categorii teologice fo­losite in acest scop, desigur dupa anumite principii. Anume :

 

a)  Teologia ortodoxa prefera interpretarea apofatica a fiintei divine - adica cunoasterea nu prin negatie rationala, ci prin experienta sau unire mistica ; de aceea foloseste termeni doxologici, ai experientei mistice, cand vorbeste despre Dumnezeu, "nume mai presus de orice nume" (Filip. 2, 9). In lucrarea areopagitica despre Numele divine se arata ca fiinta di­vina nu poate fi definita, nici limitata de imaginile create, si ca insasi no­tiunea de Dumnezeu este relativa, deoarece ea se refera la legatura Lui cu creatia, nu la misterul fiintei Sale transcendente, adica "esenta supraesentiala". Ceea ce se afirma despre El vine din necesitatea de a comunica faptul ca este Dumnezeu, dar nu si ce este. Noi afirmam despre Dumnezeu cate trebuie sa spunem acum, dar noi nu-L putem cunoaste asa cum El Se cunoaste. De aceea, teologia ortodoxa vorbeste nu nu­mai de paradoxul Dumnezerii, ci face o deosebire neta intre Dumnezeu si creatie, intre divin si uman. Dumnezeu nu Se lasa spatializat, localizat, limitat la un loc. Acesta este sensul "inaltarii" Sale la cer. Crestinii nu pot obiectiva pe Dumnezeu, nu pot sa-L insereze in sfera imanentei. Ei tre­buie sa evite deci sacralizarea spatiului si timpului in idolatria creatiei, in sens panteist. Dumnezeu este in afara de toate cele ce exista, in sensul ca este nemarginit, si tocmai de aceea El le poate cuprinde si sustine pe toate, si poate fi prezent in toate.

 

b)  Dupa cum s-a vazut, parintii capadocieni au insistat asupra orien­tarii biblice a teologiei lor, subliniind caracterul personal, ipostatic, al dumnezeirii. In Dumnezeu nimic nu este impersonal, totul este personal. A con­cepe personalitatea lui Dumnezeu cel viu ca o entitate abstracta, ca o substanta metafizica, inseamna a face antiteologie. Dumnezeul cel viu se manifesta in acte revelatoare, in istoria concreta a persoanelor si a popoarelor, Se intrupeaza in viata umana a lui Iisus Hristos.

 

Lupta Sfantului Grigorie Palama(1296-1359) impotriva teologilor scolastici latini are deci o importanta ca­pitala. Nici un argument scolastic nu l-a convins de a accepta o fire dum­nezeiasca fara viata si lucrare personala. Energiile sau harul constituie viata lui Dumnezeu care se revarsa in viata noastra.

 

c) Parintii n-au ezitat sa recurga la anumite categorii filosofice luate dintr-un mediu cultural determinat si dintr-o epoca determinata. In fata controverselor si ereziilor, Biserica a fost nevoita sa faca o sistematizare a credintei, interpretand datele revelatiei biblice in limitele limbajului uman. De pilda, in legatura cu dogma trinitara, s-a acceptat, cand a fost necesar, o terminologie "din afara", dar cu sensul biblic crestin. Astfel : dumnezeirea (ousia) este substanta comuna a Treimii, care exista in sine ; firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o fiinta ; persoana sau ipostasul (hypostasis) este subiectul care poseda si asuma in mod individual aceeasi  natura.

 

Teologia trinitara are cateva teme principale exprimate cu ajutorul unor termeni analogici :

Treimea sau trinitatea desemneaza fiinta divina unica (ousia) in trei persoane (ipostase). Ousia (ceea ce exista prin sine, fiinta) sau hyperousia este esenta neapropiata, neobiectivata, plenitudinea existentei personale a lui Dumnezeu. Ousia sau dumnezeirea nu este cauza comuna a existen­tei ipostatice sau a relatiilor ipostatice. Persoanele contin fiinta divina - dumnezeirea, fiecare in modul sau propriu (prin nenastere, nastere, purcedere). Adica Dumnezeu nu este determinat de fiinta Sa sa devina treime, ca de o cauza exterioara, ci El constituie sau vadeste fiinta Sa in treime, da un mod de existenta ipostatic, personal dumnezeirii, ca semn al comu­niunii si libertatii Sale. De unde unitatea de esenta, fiintiala, a lui Dum­nezeu ; cu alte cuvinte o singura dumnezeire, o singura vointa, o singura fiinta nedespartita, o singura stapanire, fara de inceput si fara de sfarsit, inchinata si preamarita in Treime. 

 

Daca dumnezeirea este plenitudinea si centrul fiintei lui Dumnezeu, ipostasa defineste existenta de Sine, personala a naturii Sale. Parintii capadocieni identifica ipostasa (hypostasis) cu persoana (prosopon), cu inte­legerea ca persoana este ipostasa a fiin­tei, modul in care fiinta divina "subzista", se realizeaza si se manifesta. Cele trei ipostasuri au realitatea lor personala, distincta si libera, in sensul ca persoanele exista ca "altele", fara conditionare de ousia. Prin urmare, caracterul ipostatic al fiintei, existenta concreta care ipostaziaza fiinta, nu este ceva adaugat, care vine dupa recunoasterea ousiei, sau e determi­nata in mod cauzal de aceasta. Fiinta este cunoscuta numai ca ipostaziata, cu entitati personale, individuale, libere.

 

Pentru a intelege raportul dintre ousia-hypostasis, trebuie sa se tina seama ca in primele secole, explicarea doctrinei trinitare s-a facut in con­textul criticii religiei iudaice monoteiste si confruntarii cu politeismul. Fata de "saracia" teologiei iudaice (Dumnezeu este cunoscut numai ca «monarhie», nu ca ipostaziat in trei persoane), s-a pre­cizat ca dumnezeirea nu este compusa si impartita ; de aceea treimea nu inseamna triteism, adica trei fiinte dumnezeiesti distincte, ci trei iposta­suri consubstantiale. Aceeasi fiinta este posedata si folosita in mod egal si perfect de Cele trei, dar in mod personal si propriu.

 

Fata de "poliarhia" elenista, teologia crestina a aratat ca conceptul "treime" nu implica acceptarea a trei principii primordiale. In treime, Dumnezeu-Tatal este principiu unic, nascator al Fiului, purcezator al Sfan­tului Duh. Tre­buie deci sa se afirme in acelasi timp unitatea fiintei si nedespartirea ipostasurilor. Cand zice Domnul : "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 10, 30;) - arata identitatea fiintei. Iar cand zice : "Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine" (Ioan 10, 38), arata nedespartirea ipostasurilor.

 

Perihoreza (intrepatrunderea) ipostaselor nu e determinata de vreo distanta sau despartire in sanul lui Dumnezeu, nici nu sugereaza vreo deficienta a acestora, luate fiecare in parte.  Persoanele exista ca altele, in mod liber, dar ele raman in comuniunea sau in sanul lui Dumnezeu.

 

Cu privire la Dumnezeirea cea infinita nu putem vorbi ca despre noi de o departare spatiala, deoarece ipostasele sunt unele in altele, nu in sen­sul ca ele se amesteca, ci in sensul ca sunt unite.

 

Controverse si erezii cu privire la doctrina trinitara

 

Pana in secolul al IV-lea, doctrina Treimii a fost in centrul discutiilor teologice. In aceste dispute au fost folosite nu numai diferite metode ele exegeza biblica si termeni teologici cu variate sensuri, ci si argumente lo­gice si speculatii filosofice luate din sistemele timpului. In general, teolo­gia crestina a fost confruntata cu urmatoarele probleme : Ce proprietate distinge Fiul de Tatal ? In ce sens Fiul este divin, egal cu Tatal ? Ce de­termina distinctiile dintre cele trei Persoane ? De unde si tendintele prin­cipale antitrinitare :

 

(a)  tendintele "monarhianiste", care atribuiau numai celui "nenascut" - Tatalui - dumnezeirea, in timp ce nasterea Fiului din Tatal este se­cundara ;

 

(b)  tendinte  "subordinatianiste",  care invatau  ca Fiul  este o fiinta mai mica decat Tatal, deci inferioara si inegala, desi co-etern   (Origenistii sustineau, in acelasi timp, eternitatea Fiului si subordonarea Acestuia fata de Tatal);

 

(c)  tendinte modaliste, dupa care exista o "trinitate" numai pentru revelatia in exterior a lui Dumnezeu, dar nu ca subzistenta individuala sau existenta ipostatica.

 

Dat fiind faptul ca aceste tendinte exclusive incalcau principiile fun­damentale ale credintei crestine, Biserica a intervenit pentru a face cunos­cuta pozitia ortodoxa. In principiu, Biserica crestina in totalitatea ei n-a admis nici sa fie impartita fiinta lui Dumnezeu si nici ca o parte a Treimii sa fie numita "creatura". Trebuie sa marturisim un Dumnezeu unic si cele Trei Persoane libere, pe fiecare cu proprietatea Sa.

 

Erezii:

a) Monarhianism

Teza principala a monarhianismului este aceea ca divinitatea lui Hristos nu poate fi echivalata in nici o forma cu cea a Tatalui, deoarece acest fapt ar distruge monarhia, principiul unitatii lui Dumnezeu. Trinitatea di­vina este astfel respinsa. Exista mai multe variante ale acestei teze : monarhianismul dinamic, dupa care Cuvantul este o sim­pla putere, forta divina care emana de la Tatal, dar nu este Dumnezeu insusi. Fiul nu este o persoana care subzista impreuna cu Tatal. Theodot este condamnat de Biserica din Roma, in 195, pentru ca refuza sa atribuie lui Hristos numele de Dumnezeu. La fel si urmasul sau, Artemon ; modalist. Modalismul apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma ; acesta este pro­pagat de Praxeas, catre 190, apoi de Noet de Smyrna si de Sabelie. Aceasta varianta este opusa radical ideii de trinitate, identificand pe Hristos cu Ta­tal. Iisus Hristos este Dumnezeu, dar Hristos e Tatal insusi. Cele trei ipostase reprezinta "moduri" in care Dumnezeu apare in exterior.

 

Paul de Samosata a sistematizat erezia cunoscuta sub numele de mo­narhianism. Mare teolog si om politic, devenit episcop de Antiohia in 260, combatut de origenistii din Alexandria, el neaga subzistenta personala a Cuvntului lui Dumnezeu, acesta fiind doar o putere a Tatalui, singura persoana divina, principiul unic (monarhia) al fiintei divine. Sinodul Ecu­menic de la Niceea (325) numeste pe adeptii lui Paul "paulinisti", carora, le impune, la revenirea la Ortodoxie, sa fie "rebotezati" (Canonul 14). Preo­tii lor, de asemenea, sa fie rebotezati, apoi hirotoniti.

 

Modalismul - Punctul de plecare in teza lui Sabelie este tot mo­noteismul "monarhic" de influenta iudaizanta. Combatand arianismul, care separa pe Tatal de Fiul in mod radical (Creator-creatura), Sabelie sustine ca Tatal si Fiul trebuie sa fie interpretati ca diferite aspecte, moduri sau conditii in care fiinta dumnezeiasca apare in exterior, nu ca persoane dis­tincte in unitatea dumnezeirii. Dumnezeu, in propria sa fiinta nediferentiata, simpla, este numai o singura persoana, dar in relatiile cu creatia se exprima in trei moduri (de unde denumirea de modalism) : este Tatal cand il consideram ca fiinta suprema care a creat universul, asa cum se desco­pera mai ales in Vechiul Testament ; este Fiul ca revelat in Hristos si ca Mantuitor. Dumnezeu care este in Hristos este Tatal insusi, care a luat trup din Maria si a devenit Fiu, care este deci umanitatea lui Hristos, si care a suferit pe cruce (patripasianism) ; El este Duhul ca paraclet, sfintitor.

 

Prin urmare, pentru Sabelie distinctia dintre Tatal si Fiul este doar nominala, Tatal si Fiul fiind simple "modalitati" in care Dumnezeu apare. Fiinta lui Dumnezeu sau dumnezeirea este in fond nediferentiata, perso­nalitatea trinitara reprezentand doar o "masca" pe care o ia in manifestarea ei in afara. Sabelie neaga astfel distinctiile ipostatice in fiinta divina. Cele trei persoane ale Treimii nu sunt realitati sau relatii personale in Treime, ci simple relatii cu creatia si umanitatea ale aceleiasi fiinte.

 

La Roma, Sabelie a fost condamnat de papa Callistus.

 

Sinodul din Constantinopol (381), care decide ca marturisirea de cre­dinta de la Niceea (325) sa nu fie alterata, ci dimpotriva pastrata cu toata autoritatea ei, mentioneaza ereziile ce trebuie sa fie anatematizate, in spe­cial : eunomienii, arienii, macedonienii, sabelienii, marcelianii, apolinaristii (Canonul 1). In canonul 7, se impune ca sabelienii sa fie rebotezati, ca ne­crestini, daca revin la Ortodoxie.

 

b) Subordinatianism

Arianismul este invatatura lui Arie (cir­ca 256-circa 336), preot in Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din scoala lui Origen (185-254), care, invocand anumite texte biblice (Pilde 8, 22; Ioan 14, 28; 17, 3), sustine ca fiinta lui Dumnezeu este unica si incomunicabila si trage concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. Separand firea Tatalui de cea a Fiului, Arie face o diferenta intre "nascut" si "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu in mod ade­varat, prin nastere, ci este creat ; de aceea El are un inceput. Arie a formu­lat erezia sa spunand : "A fost un timp cand Fiul nu era", adica Tatal a exis­tat inainte de, si fara, Fiul. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi. El e cea dintai dintre creaturi, intelep­ciunea creata sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi.

 

Sinodul I ecumenic formuleaza raspunsul ortodox impotriva ereziei ariene sub di­verse expresii : "Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", "nas­cut, iar nu facut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului este identica cu a Tatalui, iar nasterea Sa din Tatal este din veci, ceea ce in­seamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiul.

 

c) Macedonianism

Este o forma de subordinatianism cu pri­vire la persoana Duhului Sfant. Macedonie, episcop de Constantinopol (+ 362) invata ca Duhul este o creatura. Macedonianismul a fost condamnat de sinodul din 381, care a adoptat un articol de credinta despre Duhul Sfant, fara insa sa foloseasca expresia homoousios - de o fiinta. Sinodul VI (trulan), in canonul 1, confirma acest articol in care se formuleaza "teo­logia Duhului Sfant", respinge erezia lui Macedonie si declara ca "Duhul Sfant este consubstantial (homoousios) cu Hristos Dumnezeul nostru".

 

Controversele trinitare, ca si cele hristologice, au fost animate si de faptul ca circulau multe ambiguitati si confuzii in legatura cu termenii folositi pentru sistematizarea doctrinei ortodoxe. De pilda, in anatematismele de la Niceea, ousia si hypostasis sunt folositi ca termeni sinonimi, cu intelesul de substanta particulara, a unui individ. In Rasarit, nu exista echivalent grec pentru persona, fiindca prosopon se putea folosi in sens modalist. In latina, atat ousia cat si hypostasis puteau sa fie traduse cu substantia. Din aceasta cauza cand in Orient se vorbea de trei ipostase, Occidentul intelegea trei substante, adica triteism, sau subordinatianism. La Niceea, cand s-a afirmat o singura ousia, multi au crezut ca se sugereaza erezia sabelianismului ; iar cand s-a mentionat dualitatea de ousiai, orto­docsii au inteles ca e vorba de arianism.

 

 

 

.

27 Mai 2007

Vizualizari: 8304

Voteaza:

Persoanele Sfintei Treimi, terminologia si ereziile trinitare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE