Razboiul

Razboiul Mareste imaginea.


Razboiul

Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate, constituie una dintre cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale omului, in special in epoca noastra. Experienta celor doua razboaie mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce le-au urmat, precum si existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa dispara de sute de ori nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe fata pamantului, sunt suficiente pentru a arata dimensiunea problemei.

Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor". Opinia aceasta ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi sunt cei care observa si aceea ca pacea constituie o forma de razboi ce se exercita prin politica si economie. Dimpotriva, pentru Biserica, "Parintele tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii. Iar venirea Lui in lume este binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii omului de Dumnezeu, de sine insusi si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta, in intreita ei forma, este generala, de aceea si razboiul constituie un fenomen general, care apare in toate societatile, de la cele mai primitive pana la cele mai civilizate. Generalitatea aceasta a fenomenului l-a determinat pe cunoscutul sociolog G. Bouthoul, care s-a ocupat special de problema razboiului, sa recomande in urma cu multa vreme infiintarea unei ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia, in scopul "studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum si al periodicelor impulsuri razboinice".

Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa traiasca in iubire, pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este instrainare de iubire si pace. Mai mult, este instrainare si de fundamentul demnitatii umane. Cand omul se instraineaza de Dumnezeul iubirii si al pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se injoseste pe sine insusi si se afunda inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul Testament Dumnezeu spune catre poporul ales: "De veti vrea si de Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta, zicand ca "toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri".

Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la Tolstoi si la Gandhi, a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu trece cu vederea puterea raului inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala dreptul statului de a-si exercita puterea pentru mentinerea ordinii si restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si folosirea violentei, ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu recurge la violenta, nici nu rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca persoana, cu toate ca are dreptul sa se apere, prefera sa fie ranit decat sa raneasca. Dar in calitate de cetatean al unui stat se supune puterii statale, si aceasta nu de frica de a nu fi cumva pedepsit, ci din motive de constiinta.

Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al istoriei, Care pentru crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de referinta. Cand cerintele puterii statale vin in opozitie cu voia lui Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane indiferent inaintea nedreptatii pe care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca Sfantul Ambrozie al Mediolanului, facand trimitere la pilda lui Moise, care a aparat in Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu combate nedreptatea ce se face aproapelui sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui aceeasi vina cu acela care face acea nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca nu considera ca ar exista razboaie drepte, accepta totusi motivele ce justifica declansarea lor pentru apararea popoarelor nedreptatite.

Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a sustinut niciodata vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are totdeauna la baza lui o anumita sau anumite nedreptati. A fost insa nevoita sa tolereze din iconomie (pogoramant) razboiul de aparare ca "rau mai mic", razboi la care recurge de nevoie cel provocat sau nedreptatit si asuprit, in vederea salvarii anumitor lucruri mai importante. Cu toate acestea "raul mai mic" despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In realitate nu exista pacat mai mare decat razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti doresc victoria de partea lor. De aceea chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in randul adversarilor. Iar ceea ce este mai tragic este aceea ca astazi, datorita televizorului, razboiul a devenit un subiect interesant, pe care omul il gusta cu seninatate si impasibilitate in linistea caminului sau.

In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie, pozitia Bisericii in primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta pozitie nu a fost fara legatura nici cu relatia directa dintre armata, pe de o parte, si religia oficiala pagana si cultul imparatului, pe de alta parte.

Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au acceptat functii de raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare.

In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca religie oficiala, Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola crestinii in armata si de a nu evita uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si avea mainile curate si nepatate de sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici crestinii nu iau parte la razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin rugaciunile lor pentru stat si imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa ca in armata, alaturi de pagani, isi satisfac stagiul militar si crestinii. In fine, se stie ca inca de la inceputul veacului al treilea avem Sfinti militari si ca in armata lui Constantin cel Mare existau multi crestini.

In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu totul opozitia ei substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei la el. Opozitia aceasta se exprima prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe de alta parte, faptul de a-i binecuvanta pe credinciosii care se inroleaza si merg la razboi se intelege de pe pozitia pe care Biserica o adopta, ca mama, pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate. Este caracteristic aceea ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica Biserica sa consemneze, in paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de violenta. Sfantul Atanasie cel Mare scrie in legatura cu acestea urmatoarele: "Nu este ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei potrivnici in razboaie este si legiuit, si vrednic de lauda. incat acelasi lucru pe de o parte nu este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de alta, cand vremea o cere, se lasa si se iarta". Precum corect s-a observat, Sfantul Atanasie nu expune aici pozitia Bisericii fata de uciderile ce au loc in razboaie, ci parerea statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal, legiuit" si nu termenul "crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este neaparat si crestinesc. In fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului Vasile cel Mare spune ca omorurile ce se fac in razboaie nu se socotesc ca omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in razboaie ii opreste trei ani de la dumnezeiasca impartasanie.

In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic, ci si religios. Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si potrivnici Bisericii. Astfel ca apararea statului se intampla sa coincida cu apararea Bisericii. Trebuie sa notam aici si conceptia aparte a bizantinilor in privinta imperiului lor, si anume aceea conform careia il considerau stat pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit statului caracter sacru si luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta perspectiva se intelege si rostul imnelor ce se canta in Biserica pana astazi pentru biruinta imparatilor si apararea statului crestin de vrajmasii lui.

 

Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata de razboi, influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta parte, colaborarea Bisericii cu statul nu a desfiintat hotarele acestor doua realitati, nici nu a dus Biserica la abandonarea principiilor ei. Cand imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut Bisericii sa recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I i-a fost acceptata. Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au respins cererea imparatului a fost urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti mucenici, sau deopotriva cu Mucenicii, aceia care omoara si sunt omorati in razboaie, pe care dumnezeiestile canoane ii supun pedepsei, trei ani oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta impartasire?".

In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii umane, a urmat o tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor personale a condamnat absolut si categoric violenta si omorul, la nivelul de ordin secundar al legilor si institutiilor statului a mentinut o pozitie dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul si violenta, in vreme ce pe de alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la razboaie si au luptat pentru binele comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba de luptele din cadrul razboaielor de aparare, nu al celor de cotropire. Daca, insa, in trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda caracterului sau respingator si infricosator, servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta pare mai degraba cu neputinta.

Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen Frieden) ca o asemenea pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii mari. Recomanda chiar modalitati concrete pentru realizarea ei si sublinia obligatia morala pe care o au toti oamenii de a lucra in acest scop. In fine, nasterea sociologiei a fost insotita de optimismul cu privire la desfiintarea teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea industriala va face sa dispara razboiul. Dar in istorie evenimentele au evoluat intr-o directie diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia contemporana a intarit si mai mult razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus la dispozitie mijloace uriase si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai poluarile si catastrofele ecologice pe care razboiul le genereaza, cu nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii si vietii oamenilor, sunt suficiente pentru a dovedi irationalitatea acestuia.

Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa supravietuiasca. Spre deosebire de epocile anterioare, cand se putea sustine, poate, ca razboiul reprezinta modalitatea ultima de solutionare a diferendelor dintre state, astazi razboiul este absolut irational. Al treilea razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea totala. Aceasta il race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din punct de vedere logic este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici absolut exclus. De altfel acest lucru il arata si ultimele razboaie. De aceea supravegherea si mentinerea pacii mondiale si impiedicarea razboiului sunt astazi imperative majore.

Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat prin grija eliminarii cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta, asuprirea, exploatarea, pauperizarea, desconsiderarea drepturilor omului, dorinta dobandirii unei puteri si mai mari si a unei mai extinse autoritati sunt factori care cultiva si pregatesc indelung conflictele si confruntarile militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste amenintarea razboiului si se reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte, pregatirile de razboi si neincetat sporitele si modernizatele arsenale militare este firesc sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o arata, pana in zilele noastre, istoria.

Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot intelege pentru ce Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si cum este cu putinta pacea deplina pe pamant, daca ramane fie si un singur om cu rea voire?". O astfel de voire nu a incetat sa existe in lume. Iar aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un real impas.

Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu credinta sa. Dar si tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este culpabila. in cele din urma se dovedeste ca in lumea aceasta omul nu poate trai autentic crestineste. De aceea singurul lucru pe care il poate face crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara neincetat crestineste, asa cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care constientizeaza adevarul acesta, parasesc lumea murind fata de ea, mai inainte de a ajunge la sfarsitul vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea "sfarsit crestinesc vietii" lor.

Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in epoca noastra, in special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de distrugere in masa, dar si prin mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile se complica si mai mult si capata dimensiuni teroriste. indeosebi dupa atacul terorist de la New York, la 11 septembrie 2001, s-a realizat o importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care desfiinteaza in esenta conceptia clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta terorismul ca raul cel mai mare, pentru a carui eliminare s-a cerut mobilizarea militara a tuturor statelor care nu si-ar dori sa fie caracterizate drept sustinatoare ale terorismului, si s-a pus in aplicare "razboiul preventiv". Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de catre multi ca masura ultima - in extremis - ce poate fi luata de catre politica, razboiul preventiv ramane de neinteles.

Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei forme de teroare, ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa cum corect s-a subliniat, daca vrem sa imputinam terorismul, exista o modalitate simpla, care niciodata nu este pomenita. Este aceea de a inceta sa mai participam la el.

Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa nu participe cineva la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se ingrijeasca de dreptate si de pace. Cu mult mai mult este necesar sa nu procedeze la fapte de nedreptate si razbunare sterila, care sporesc raul. De aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea razboiului si a terorismului este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si deoarece acestea, ca de altfel si toate lucrurile bune si rele, nu se pot realiza impersonal, ci doar de persoane concrete, de aceea autocritica si ingrijirea dreptatii si pacii se impun ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in parte.

In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea uzurparii intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste distinctia intre al meu si al tau "vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din vorba aceasta rece pornesc, in cele din urma, razboaiele reci si cele incinse. Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe pamant. Si cu cat mai mari sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi revendice intreaga lume, cu atat mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia lor tinde la zero.

In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita, pentru ca influenteaza si directioneaza in mare masura opinia publica. Dar dincolo de acestia exista factorii impersonali sau multipersonali care reprezinta interesele economice organizate sau alte interese si care dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii, nici fiecare membru al societatii nu inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se intampla in ansamblu, dat fiind ca si liderii isi doresc de obicei, sa exprime prin pozitia lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle prin diverse sondaje publice.

 

Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala crestina"


09 Iulie 2015

Vizualizari: 7785

Voteaza:

Razboiul 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

razboiul razboiul sfant

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE