Poienile Izei


        Dintre dealurile molatice, pandite din spate de munti semeti si nouri involburati, iti rasare in fata ochilor silueta impunatoare a bisericii celei noi din Poienile Izei. Asezarea poate fi considerata una model pentru reperele ortodoxiei romanesti contemporane. La ultimul recensamant, a rezultat un procent record al repartitiei confesionale: 100% crestini ortodocsi. Si asta in inima Maramuresului – provincie istorica in care diversitatea confesionala este un fapt multisecular. Da, absolut toata suflarea comunei, cu mic cu mare, s-a declarat crestin-ortodoxa.

Este drept, la inceputul anilor 90 s-a pus si aici problema impartirii comunitatii in doua: ortodocsi si greco-catolici. Poienarii au iesit din aceasta dilema prin rationamentul batranului Dumitru, inteleptul satului (foto sus), care a intrebat lumea adunata sa decida: „Fratilor, are asezarea noastra bani si posibilitati sa tina 2 preoti?“. Lumea tacea, stiind raspunsul. „Apai daca n-are, ramanem cu aista pe care-l avem, cu popa ortodox!“. In prelungirea acestui rationament, parintele Ioan Pop este si astazi, din 1990, preotul din Poienile Izei.


Jertfa si rascumparare

Intr-o seara de sfarsit de decembrie, la gura sobei din casa curatorului bisericii sale, Victor Dunca, parintele Ioan Pop ne-a luminat asupra unor nuante privitoare la menirea sa, si la perceptia pe care o au oamenii despre un pastor. „La noi, in Poienile Izei, la inceput am fost dom’ parinte. Era o formula respectuoasa, dar destul de distanta. Acum, de cand am terminat, impreuna cu oamenii, biserica cea noua, am devenit pentru ei popa nost’. Este cea mai mare dovada de incredere si pretuire, pentru ca acum sunt cu totul unul de-al lor“. Apoi am aflat ca parintele Ioan este ginerele fostului preot, cel care a si inceput, in anii grei ai comunismului, in 1987, ridicarea bisericii celei noi. Acesta, parintele Gheorghe Ilies, a murit pe santierul bisericii, intr-un mod violent. Era in luna martie a anului 1989, cand o basculanta plina ochi cu balast, in cursul manevrelor, a alunecat pe ghetusul format la poarta, si l-a strivit pe bietul om de una dintre uluci. Parintele si-a dat prematur obstescul sfarsit, iar toata lumea a vazut in asta un semn. Jertfa acestui vrednic slujitor a motivat si mai mult suflarea crestina a asezarii, iar hotararea lor s-a vazut in reusita acestei constructii sacre, care s-a finalizat in 2003. Este impresionanta – atat ca marime, ca proportii, ca pictura, cat si ca vector comunitar, in jurul caruia graviteaza mare parte din viata poienarilor. Pentru ca parohul ei, parintele Ioan, a fost, pentru oameni, si cel care le purta cu masina bolnavii pe la spitale, cel care ii descurca din neintelegerile legate de pamant sau de alte cauze, cel care s-a zbatut pentru asfaltarea drumului dintre Sieu si Poieni. Si mai este ceva esential: popa nost’, parintele Ioan, este permanent – ca un serviciu non-stop, ca un ghiseu al bunevointei, ca un far vesnic aprins – in slujba comunitatii, indiferent de problema ivita.


Trebuie sa mai spunem ca noul asezamant este racordat la cele mai noi utilitati pe care le ofera tehnologia moderna. Astfel, biserica este incalzita in sistemul revolutionar de Placi Ceramice Radiante, sistem inteligent care incalzeste nu aerul (acolo sunt 8000 de metri cubi) ci oamenii. Sistemul functioneaza pe gaz, este reglabil si consuma – in bani – cam de 150-200.000 lei pe ora.
Efectul insa este garantat!


In rest, biserica (ce biserica? – catedrala in toata legea!) este sonorizata, curata si foarte incapatoare. De ce? Pentru ca poienarii, care la ultimul recensamant au iesit in numar de 1036, vin in proportie de 70-80% la slujbele duminicale si la marile praznice. Marturisesc ca prezenta acestor oameni la biserica m-a impresionat profund, obisnuit fiind cu statisticele de participare de „Sudului“ ortodox.

 

Invierea lemnului

Alaturi de asezamantul de piatra, legat de acesta prin „puntea eternitatii“(adica a „ultimului drum“) care strabate un parau, langa cimitir, pe deal se afla bijuteria decretata monument UNESCO. Aceasta are dimensiunile unui chivot de lemn, a carui prezenta lucratoare a fost atestata in a doua jumatate a secolului 15. In forma actuala, biserica de lemn dateaza din 1604, dovada stand unele particularitati constructive, prezente mai ales la imbinarea barnelor mari. Impresionanta este dimensiunea trunchiurilor de arbori, fapt care atesta ca odinioara erau codri neumblati, unde cresteau arbori uriasi – adevarati sequoia gigantea ai muntilor Maramuresului. La acest edificiu de lemn, totul impresioneaza: de la cheia uriasa (parca-i cheia Sfantului Petru de la poarta Raiului!) la clopotele care se trag de funii care inca fac rani vii in carnea lemnului batran), la pictura splendida, la icoanele ferecate, la stergarele care ii confera un aer domestic. Pictura – si ea monument UNESCO (asadar, imposibil de fotografiat) – s-a pastrat foarte bine datorita mitoaselor morosenilor, mitoase care contin o catime de grasime animala; prin atingerea acestor gube de peretii pictati, s-a  creat in timp (ne asigura parintele) un strat protector, care a impiedicat luarea vopselurilor naturale. Astfel, prezervarea cea mai buna s-a facut prin frecventarea constanta a micii biserici de catre femeile care nu aveau voie decat in pridvor si in pronaos. 


Foarte multe biserici de lemn din Transilvania s-au vandut. S-au vandut unor muzee, in strainatate, s-au vandut altor parohii. Unele dintre ele s-au surpat din nepasarea oamenilor, altele au fost „topite“ de multimea carilor. Aici, la Poienile Izei, turistii si pelerinii pot vedea fata netrucata a unui fenomen care si-a purtat faima si peste hotare: civilizatia lemnului. Si, am completa noi, induhovnicirea lui. Participarea lui la mantuirea directa a acestor oameni confera jertfei vegetale un sens, devenind un omniprezent accesoriu soteriologic. Asa putem banui ca, in cazul morosenilor, camara Tatalui ceresc este una din lemn, din lemn neuzurpat de caderea adamica, nici de abuzurile erei industriale, ci un lemn viu, cantator, mirositor. Soare, pamant, aer si apa, toate s-au ingemanat intr-o intrupare vegetala, care asteapta mana omului pentru a fi trezita la viata in usorii unei biserici. La o viata spirituala, care are loc numai dupa taiere, numai dupa dezradacinare. Atunci invie cu adevarat si lemnul, cand isi lasa padurea sa si devine altar, atunci si omul da slava Bunului Dumnezeu. Atunci si lemnul are sansa de a avea moaste. Maramuresul este plin de moaste. Moaste de lemn.


                                                                                                 Razvan BUCUROIU

                                                                                   Lumea credintei, anul III, nr. 2(19)

 

.

06 Iunie 2005

Vizualizari: 4897

Voteaza:

Poienile Izei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE