Cauzele incercarilor

Cauzele incercarilor Mareste imaginea.


Cauzele incercarilor

Exista o pedagogie divina, in baza careia incercarile sunt necesare tuturor, spre exersare duhovniceasca. "Incercarea - spune Sfantul Isaac - este de folos oricarui om (...) Cei ce se nevoiesc sunt incercati, ca sa sporeasca in bogatia lor, cei lenesi, ca sa se pazeasca de cele ce-i vatama...".

Cu privire la cauza acestor necazuri sau incercari fara de voie, Parintii filocalici ne dau detalii importante. Sfantul Maxim Marturisitorul, ca de altfel intreaga literatura ascetica, considera toate aceste patimiri fara de voie, pedeapsa pentru pacat. Cauza lor prima o constituie, pacatul stramosesc.

Prin aceasta, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, omul a ajuns ca, in loc sa acorde cinstea cuvenita Creatorului sau Ziditorului sau, a indumnezeit creatia.
 

Aceasta corespunde, de fapt, definitiei sau consistentei raului, care consta in "necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor". Aceasta, ne spune Sfantul Maxim, orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi. Astfel, protoparintii au parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lor spirituala si au socotit zidirea vazuta drept Dumnezeu, indumnezeindu-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru simtirea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-au iubit cu toata placerea. Si asa, prin grija exclusiva de trup, au slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de Ziditor.

In acest mod ajungem la una dintre cele mai importante invataturi ale Sfantului Maxim Marturisitorul, cea privind cercul vicios, geneza lui, modul de declansare si activare a lui, ca resort sau cauza initiala a durerii. Autorul acestei dureri, ca si a placerii de care se leaga, nu este Dumnezeu, ci omul. Zidind firea omeneasca, Dumnezeu - aflam de la acelasi Sfant Parinte - nu a creat impreuna cu ea nici placerea, nici durerea din simtire, ci a dat mintii o anumita capacitate de placere, ca dorinta naturala a ei, prin care sa se poata bucura in chip tainic de El. Placerea si durerea provin din calcarea poruncii date de Dumnezeu primilor oameni. Placerea lucreaza coruperea vointei, durerea - osanda spre destramarea firii.

Placerea duce la moartea de bunavoie a sufletului, durerea - la nimicirea formei trupului. Spre deosebire de placerea naturala, zidita in om, care se orienteaza spre Dumnezeu, aceasta placere este "o forma a senzatiei modelate in organul simtului, prin vreun lucru sensibil, sau un mod al lucrarii simturilor determinat de o pofta nerationala". Prin pacat, placerea naturala s-a alterat, miscandu-se impotriva firii spre implinirea ei prin simturi. De aceea, Dumnezeu, dorind mantuirea noastra, a infipt - spune Sfantul Maxim - provindential in aceasta placere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea si moartea, ca sa limiteze nebunia mintii .

Nici in urma caderii, omul nu a realizat gravitatea ei, ci a adancit si mai mult acest cerc vicios. El a ajuns sa aiba "toata pornirea spre placere si toata fuga dinspre durere". Pentru obtinerea celei dintai, el lupta cu toata puterea, de cea de-a doua fuge cu toata sarguinta, crezand ca poate sa desparta placerea de durere si sa se bucure numai de ea. Insa, in placere, este amestecat chinul durerii, chiar daca pare ascuns celor ce o gusta, prin faptul ca domina patima placerii. Incercand sa-si provoace o placere mai mare, omul ajunge, de fapt, sa-si intensifice durerea.

Asadar, durerea, intelegandu-se prin aceasta suferinta care insoteste orice necaz sau incercare, si moartea, au fost asezate providential de Dumnezeu, in firea omului, ca o piedica in calea pacatului si a raului. Durerea conforma cu ratiunea - spune Sfantul Maxim - este un "antidot", iar moartea - "o consecinta cuvenita".

Durerea fara de voie si moartea de pe urma ei sunt pedeapsa pentru placerea de bunavoie. Chiar si dupa cadere, Dumnezeu, din iubire nemarginita fata de creatia sa, a randuit un "plan prea bun si negrait in legatura cu ea", restaurarea ontologica si indumnezeirea omului prin har.

Calea ruperii acestui cerc vicios al placerii de bunavoie si al durerii fara de voie l-a constituit inomenirea Fiului lui Dumnezeu. Prin Intrupare si Jertfa, Mantuitorul a primit de bunavoie pedeapsa pentru placerea voluntara a firii si durerea ce o insoteste. Omul, pentru a se indrepta, pentru a-si reveni din aceasta stare vicioasa, trebuia sa fie zguduit stihial, sa fie cutremurat in temeliile fiintei sale, ori incercarile sunt astfel de zguduiri ale fiintei noastre.

Prin Intruparea Sa si viata Sa de iubire si jertfa, Mantuitorul a dat un temei ontologic incercarilor noastre. Pilda Sa ne este exemplu deplin de rabdare si smerenie. Jertfa Sa pentru noi si pentru a noastra mantuire trebuie sa ne devina un permanent indemn de a ne lua fiecare crucea si de a ne o purta pe calea cea stramta, dar fericita, a vietuirii virtuoase.

Prin Intruparea Sa, Mantuitorul a venit in maxima apropiere de omul pe care a vrut sa-l conduca spre culmile sfinteniei. Spre acestea, spune Sfantul Maxim, Dumnezeu ne conduce pe doua cai: prin Providenta sau pe cale pozitiva si prin Judecata sau pe cale negativa.

Pe calea pozitiva, Dumnezeu il cheama pe om la desavarsire, la sfintenie, prin darurile cu care ii binecuvinteaza viata duhovniceasca, prin savarsirea binelui si sesizarea rationalitatii creatiei.

Pe cale negativa sau prin Judecata, omul Il cunoaste pe Dumnezeu prin privarea pedagogica, iconomica de aceste daruri, prin insuccesele, necazurile, bolile, suferintele personale sau ale celor apropiati, care trezesc in fiinta noastra responsabilitatea si incalzesc rugaciunea catre Dumnezeu. Aceasta cunoastere este palpitanta, apasatoare, dureroasa, este o cale mai dramatica de cunoastere a lui Dumnezeu, Creatorul si Proniatorul nostru.

Insa, ceea ce subliniaza permanent scrierile duhovnicesti ortodoxe este faptul ca, spre deosebire de calea pozitiva sau prin Providenta de cunoastere a lui Dumnezeu, in care omul se angajeaza benevol, din proprie initiativa, dintr-un dor de desavarsire, calea negativa o strabate fara sa vrea, involuntar, din pedagogie divina si din necesitate duhovniceasca.

Cele doua cai, dupa cum vom vedea, se imbina. La cunoasterea lui Dumnezeu prin darurile Sale, deci la placerea in suflet sau la bucuria duhovniceasca se ajunge prin indelungi osteneli si incercari. Tot asa, in judecata lui Dumnezeu se intrezareste speranta in dragostea si bunatatea Sa nemarginita. Daca Dumnezeu ne face sa trecem prin aceste incercari, o face pentru ca vrea si asteapta sa ne intoarcem la viata duhovniceasca cea fericita, pe care o aduce virtutea.

In primul caz, Dumnezeu ne da bunurile netrecatoare, invitandu-ne sa ne unim cu El si cu altii in iubire. In al doilea caz, ne mustra pentru ca nu am facut aceasta mai inainte si de bunavoie si ne cheama la pocainta, prin savarsirea in viitor a ceea ce nu am facut in trecut. Insa, amandoua sunt situatii existentiale, in care Dumnezeu ne cheama la dialog si ne indeamna la iubire, asteptand, din partea noastra raspunsul la aceasta iubire.

Pronia si Judecata sunt prezente si oarecum devin constante ale vietii noastre duhovnicesti, impletindu-se, caci am vazut ca Sfantul Maxim spune clar ca nu se poate desparti placerea de durere. Nimeni nu poate sa aiba parte numai de placere, cu atat mai mult duhovniceasca, dupa cum si in durerea, de cele mai multe ori trupeasca, se ascunde nadejdea si speranta in bucuria ce va urma placerii.

Precum Pronia este o activitate permanenta a lui Dumnezeu, tot asa si Judecata Sa se exercita permanent. Prin cea dintai, ne cheama spre cele bune, aratandu-ne frumusetea lor, prin cealalta, ne ingrozeste cu cele contrare. Insa, in ambele, El ne conduce, precum un tata bun isi educa si indruma copilul pe calea cea dreapta, atat prin indemnuri pozitive, cat si prin privare de daruri si chiar prin pedepse.

Sfantul Maxim exprima pe larg aceasta alternanta intre bucurii si necazuri, intre Pronie si Judecata, spunand ca "exista o regula si o lege a Providentei asezata in fapturi, potrivit careia cei ce s-au aratat nerecunoscatori pentru bunurile primite, sunt povatuiti spre recunostinta prin cele potrivnice, trebuind sa faca experienta celor contrare ca sa cunoasca purtarea dumnezeiasca care le-a daruit bunurile. Si s-a randuit asa, ca nu cumva, ingaduindu-ni-se de Providenta sa ne pastram neclintita parerea de noi insine pentru faptele cele bune, sa ne rostogolim in dispozitia opusa a mandriei, socotind virtutea si cunostinta ca izbanzi firesti ale noastre, nu ca daruri dobandite prin har".

Prin urmare, incercarile sau necazurile fara de voie sunt cauzate de abaterea noastra de la calea cea dreapta a vietii virtuoase.

Cauza generala a incercarilor, a suferintei si durerii duhovnicesti o constituie pacatul, ca stare paranaturala, paranormala a vietii duhovnicesti. Ele se produc atunci cand omul face lucruri potrivnice firii lui. De aceea, ele urmaresc restaurarea firii umane. Sfantul Marcu Ascetul spune ca "necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii". La randul lui, Sfantul Maxim spune ca omul trebuie "sa bea paharul judecatii dumnezeiesti" cu un intreit scop: stingerea pacatelor trecute, indreptarea neatentiei prezente si ocolirea pacatelor viitoare.

Sfantul Maxim dezvolta aceasta idee, aratand ca Dumnezeu ingaduie sa fim incercati pentru cinci pricini sau din cinci cauze.

Cea dintai, pentru ca fiind incercati, sa dobandim discernamantul spiritual, care distinge clar virtutea de pacat. A doua, pentru ca dobandind virtutea prin lupta si durere, sa "o avem sigura si nestramutata". A treia, pentru ca inaintand in practicarea virtutii, sa nu ne ingamfam, ci sa ne smerim. A patra, ca dupa ce am fost ispititi de pacat, am luptat cu el si l-am biruit, sa-l uram cu "ura desavarsita". A cincea, considerata mai presus de toate, este ca, eliberandu-ne de pacat si de patima si inaintand in viata de virtute, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.

Sfantul Maxim largeste si mai mult numarul cauzelor pentru care omul este incercat, spunand ca "omul rabda patimiri pentru una din acestea: sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru nadejdea rasplatirii, sau de frica muncilor, sau de frica oamenilor, sau pentru fire, sau pentru placere, sau pentru castig, sau pentru slava desarta, sau de nevoie".

La acestea cauze, pentru care Dumnezeu ingaduie sa fim ispititi sau pentru care paraseste pe cel pacatos, Cuviosul Nichita Stithatul adauga: slava desarta, osandirea aproapelui si falirea cu virtutile.

Cei pacatosi sunt incercati datorita pacatelor lor, pentru a le parasi si a se intoarce pe calea virtutii. Harul ingaduie ca incercarile si necazurile sa se intareasca asupra omului, spune Sfantul Isaac Sirul, atunci cand vede ca in el a inceput sa rasara mandria sau slava desarta, pana cand omul isi va da seama de slabiciunea si neputinta sa si va cauta sa-L dobandeasca pe Dumnezeu, cu smerenie.

Acestea sunt, asadar, incercarile generale prin care trece omul cazut din starea harica dobandita in Taina Sfantului Botez, pana la restaurarea ontologica a firii sale, pana la redobandirea constiintei prezentei si lucrarii harului sfintitor in el.

Insa nu doar cei cazuti in pacat sunt incercati, ci si cei inaintati in viata duhovniceasca. La acestia, incercarile sunt urmari ale ravnei si staruintei pe calea desavarsirii. Pentru acestia, ne spune Sfantul Isaac, necazurile sunt mai aspre si mai tari si izvorasc din toate partile.

Lucrarea virtutii este grea si insotita de necazuri, de aceea drumul virtutii este considerat "drumul rastignirii", ale carui cai sunt aspre si valuri infricosatoare. Pentru cei inaintati spiritual, "reaua patimire" si suferintele duhovnicesti devin o cale a crucii, a apostolatului, a muceniciei.

Oricat ar incerca cineva sa evite si sa se fereasca de aceste incercari, ele sunt absolut necesare si prezente in viata aceasta. Ele constituie o incercare de fiecare zi si de fiecare ceas a iubirii noastre fata de Dumnezeu. Lupta cu ispitele de voie si fara de voie face parte din iconomia divina. Intreaga viata duhovniceasca este o lupta pentru dobandirea asemanarii cu Dumnezeu, care ia forme variate, uneori dramatice.

Viata, atat a celui drept, cat si a celui pacatos, este presarata cu necazuri. De aceste incercari nu se poate eschiva nimeni. Conteaza, insa, modul in care cel incercat le intelege, le valorifica spiritual si le depaseste: prin pocainta si spre mantuire sau prin desnadejde si spre osanda sa. Celui dintai, ele ii sunt mantuitoare, celui din urma stricatoare si pierzatoare.

Aceste incercari au un caracter dramatic si paradoxal si de aceea fiecare si le face sprijin sau piedica in calea apropierii sale de Dumnezeu. In ele sunt amestecate "mangaierea si stramtorarile, lumina si intunericul, ingustarea si largimea".

Daca sunt intelese in adevarata lor ratiune, duhovniceste, ele sunt semn al urcusului duhovnicesc al credinciosului. Daca sunt acceptate cu revolta sau chiar cu invinovatirea altora - Dumnezeu, semeni si diavoli, atunci ele sunt prilej de indoita suferinta si de osanda. Intelese duhovniceste, ele sunt spre cresterea si inaintarea noastra spre unire in lumina cu Dumnezeu. Acuzate, ele ne devin cale spre o si mai accentuata cadere spirituala.

Evenimentele vietii au un profund caracter si rost pedagogic: cele bune sunt marturie, cele rele - mustrare spre indreptare.

Scopul incercarilor fara de voie

Cele mai frumoase sentinte sau exprimari despre rolul duhovnicesc al incercarilor si suferintelor din aceasta viata ni le-au lasat Sfantul Marcu Ascetul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Scararul si mai ales Sfantul Isaac Sirul, care vorbeste despre o adevarata teologie a necazurilor sau a incercarilor.

Necazurile, in viziunea acestor Parinti duhovnicesti au mai multe dimensiuni si urmaresc mai multe scopuri, in planul iconomiei divine, cu privire la fiecare persoana umana.

Mai intai, prin necazuri, Dumnezeu ne indeparteaza de pacate si de patimi. Fiind o consecinta a pacatelor noastre sau ale altora, incercarile pot fi evitate prin ura pacatului. Pe de alta parte, ele indeamna la o tot mai accentuata pocainta, prin care se restabileste transparenta firii noastre in plan duhovnicesc. Incercarile au la baza "o judecata dreapta a lui Dumnezeu".

Scopul lor general este dobandirea vietii virtuoase intru smerita cugetare. Sfantul Isaac spune ca virtutea est maica intristarii, iar aceasta naste smerenia, care aduce harul Sfantului Duh. Ele sunt un mijloc de verificare a atasamentului ostenitorului fata de Dumnezeu sau fata de lume si ispitele ei. Celor dintai, spune Cuviosul Nichita Stithatul, adica celor ce sporesc in dragostea fata de Dumnezeu, El le daruieste har indoit, in timp ce pe cei robiti lumii si amagirilor ei, Dumnezeu ii biciuieste cu ispite si necazuri si mai mari, pana cand vor ajunge si ei, prin lacrimi, sa castige neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice, indreptandu-se spre Dumnezeu, sensul si ratiunea lor suprema.

Prin osteneli si necazuri, spune Sfantul Maxim, sufletul se curata de "murdaria placerii si smulge cu totul afectiunea fata de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea fata de ele".

Scopul lor este, deci, profund duhovnicesc: evitarea mandriei si dobandirea smeritei cugetari. Ele au scopul de a dobandi constiinta neputintei noastre si constiinta puterii dumnezeiesti, de a dobandi simtirea curata, duhovniceasca a harului Duhului Sfant.

Sfantul Isaac spune ca rasplata nu se da virtutii, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naste din ele. Daca aceasta lipseste, daca incercarile sau necazurile nu il conduc pe patimitor la smerenia adevarata, in desert se fac cele dintai".

Necazurile ce vin asupra noastra au scopul de a ne proba, de a ne incerca taria credintei si puterii noastre duhovnicesti, dar, in acelasi timp, ele dau firii umane tarie, rabdare, intelepciune si nadejde.

Limitele incercarilor

O invatatura constanta a Parintilor filocalici este ca incercarile vin asupra noastra, in limitele rezistentei nostre duhovnicesti, a puterii noastre de a le suporta si proportional cu pacatele sau virtutile personale.

Ava Dorotei ne spune ca Dumnezeu nu ingaduie sa vina asupra noastra vreun lucru peste puterea noastra, iar Sfantul Isaac Sirul spune acelasi lucru, in exprimare pozitiva: Dumnezeu ingaduie sa se trimita omului incercari pe masura lui, ca sa poata purta greutatea lor. Deci ele sunt in limitele firii, suportabile.

La fel, dupa rabdarea de care dam dovada, ni se usureaza greutatea acestora si ni se da mangaiere. Iar dupa mangaiere, se mareste si dragostea noastra catre Dumnezeu. Virtutile au impletite cu ele intristarile, ostenelile, necazurile, insa pe masura acestora este si mangaierea din partea lui Dumnezeu.

Cuviosul Nichita Stithatul ne arata ca ostenelile sunt la inceput sau incepatorilor, pricinuitoare de durere. Cei de pe treapta de mijloc, deprinsi cu nevointa, descopera in rabdarea lor o anumita placere si o liniste neinteleasa. Iar pe cei in care s-a salasluit prin lucrarea deplina a virtutilor Duhul Sfant, ele ii umplu de o bucurie si o veselie negraita, deschizandu-li-se un izvor de lacrimi, ca un efect al pocaintei. Tot Cuviosul Nichita, referindu-se la bolile trupesti si la semnificatia lor duhovniceasca, ne spune ca: "Bolile sunt folositoare celor incepatori in viata virtuoasa. Ele fac trupul neputincios, ca sa-l ajute in vestejirea si slabirea aprinderii aflatoare in el; iar cugetul pamantesc al sufletului il subtiaza, in vreme ce-i intaresc si ii imputernicesc curajul, de poate spune dupa dumnezeiescul apostol: "Cand sunt slab, atunci sunt tare» (2 Cor. XII,10). Dar pe cat sunt de folositoare bolile acestora, pe atat de vatamatoare sunt ele celor ce-au sporit in ostenelile virtutilor si s-au ridicat deasupra simturilor si au ajuns la vederi ceresti. Caci ii intrerup de la indeletnicirea cu cele dumnezeiesti, le ingroasa prin dureri si greutati partea intelegatoare a sufletului, o tulbura cu norul descurajarii si usuca lacrimile umilintei cu seceta durerilor".

Gradul de incercare este proportional cu patimile noastre sau cu treapta desavarsirii nostre duhovnicesti. In general, exista o simetrie intre acestea. Cel mai greu incercati sunt cei mai impatimiti, mai robiti patimilor trupesti si sufletesti si cei mai inaintati in lucrarea virtutilor. Cei invartosati trec prin "probe infricosatoare", pana se intorc la pocainta. Cei inaintati sunt si mai greu incercati, pentru a se arata taria lor in virtute.

Intristarile pe care Dumnezeu le ingaduie asupra noastra au mai multe nuante sau etape. Parintii duhovnicesti vorbesc despre intristare, manie, retragere si parasire din partea lui Dumnezeu.

Intristarea pe care sufletul o simte in incercari este de doua feluri: in legatura cu afectele de placere, sau cu cele de durere, despre care am vazut ca vorbeste Sfantul Maxim.

Cea dintai, intristarea lumii sau, mai degraba, dupa placerile si ispitele lumii, este o patima aducatoare de stricaciune in suflet si in trup si izvoraste din nelinistea fata de cele vremelnice, trecatoare. Cea de-a doua, intristarea dupa Dumnezeu, este folositoare, mantuitoare, lucrand rabdarea ostenelilor si ispitelor si ducand sufletul catre pocainta. Ea subtiaza prin lacrimi iarna patimilor si norii pacatului, linisteste marea cugetarii si duce, in final, la restabilirea starii noastre harice naturale, initiale, de transparenta fata de lucrarea si conlucrarea cu el.

Sfantul Maxim Marturisitorul mai vorbeste despre o intristare interioara si o intristare exterioara sau despre una ascunsa in suflet si alta aratata prin simtire. Cea dintai este urmarea bucuriei din suflet, iar cea de-a doua este urmarea placerii traita cu simturile. Cea din simturi este urmare a patimilor de buna voie ale simturilor, cealalta a celor fara de voie sau a incercarilor, a necazurilor ce vin asupra noastra din iconomie.

Aceasta indoita intristare este urmare a celor doua feluri de ispite. Intristarea simtirii se naste din lipsa placerilor trupesti, pe care omul nu si le mai poate procura. Cea din suflet sau din minte se produce din lipsa bunurilor sufletului.

Spre deosebire de intristarea din simturi, pe care o provoaca patima, intristarea cea dupa Dumnezeu, ce insoteste incercarile si patimirile cele fara de voie e impreunata cu bucuria duhovniceasca.

Dintre roadele acesteia, Sfantul Casian spune ca "face pe om osarduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, bland, gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate in om roadele Sfantului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, credinta si infranarea. De la intristarea cea potrivinica, insa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica trandavia, lipsa de rabdare, mania, ura, impotrivirea in cuvant, lenea la rugaciune...".

Tot Sfantul Maxim imparte intristarea in suparare, necaz, pizma si mila, aratand ca "intristarea cea de lauda" sau "intristarea mantuitoare", cea dupa Dumnezeu este "stapana neindurerata apatimilor" si "maica cuvioasa si slavita a virtutilor". Aceasta intristare este hranita de cugetarea la judecata si este sustinuta de nadejdea invierii. Arma ei de lupta este blandetea, rodul ei este iubirea, iar sfarsitul spre care conduce ea este Imparatia cerurilor si bucuria in bunatatile viitoare. Rodul ei este virtutea cea mai inalta - smerita cugetare.

Aceasta intristare produce in sufletul credinciosului teama sau temerea. Aceasta este si ea de doua feluri: una curata, a celor drepti, teama de Dumnezeu. Ea ramane in veacul veacului si se manifesta prin grija fata de curatia si neprihanirea constiintei. Cea de-a doua, necurata, este a celor pacatosi, care asteapta de la Dumnezeu pedepse pentru greseli. Aceasta din urma se stinge si trece prin pocainta.

Tot in legatura cu incercarile sau necazurile fara de voie, scrierile ascetice vorbesc despre mania lui Dumnezeu. Aceasta este totdeauna o "manie mantuitoare", sub forma ingaduintei ce o acorda Dumnezeu duhurilor rele sa razboiasca sufletul si mintea ostenitorului. Scopul acestei manii mantuitoare este ca mintea "patimind cele de necinste, dupa ce s-a laudat cu virtutile, sa cunoasca cine este datatorul lor sau ca sa se vada dezbracata de bunurile straine, pe care a socotit ca le are de la sine, fara sa le fi primit".

Daca nici acum credinciosul nu intelege rostul incercarilor si staruie mai departe in pacat sau patima, el este parasit de harul Duhului Sfant si de Dumnezeu Insusi. Harul Duhului Sfant, primit la Botez, se retrage, asteptand ca, prin incercarile mai mari, ce vor urma, sufletul sa se intoarca, prin pocainta, spre virtute.

Acest har, spun Sfintii Calist si Ignatie, este primit prin Taina Sfantului Botez, "cu totul desavarsit". Lucrarea patimilor, grija exclusiva de cele vremelnice si reaua lor intrebuintare fac ca patimile sa intunece si sa acopere harul.

Sfantul Grigorie Sinaitul vorbeste depre doua trepte ale acestei lepadari harice: una in sensul de lepadare propriu-zisa, datorita lucrarii staruintei in savarsirea patimilor. Aceasta invartosare a sufletului si insensibilitatea la lucrarea sfintitoare a harului duce la lipsirea desavarsita de el, prin care omul se face salas al patimilor, "acum si in veacul viitor". Departarea harului este echivalata de Calist Patriarhul cu pierderea chipului dumnezeiesc al vietii si introducerea celui al fiarei sau dobitocului.

Celor ce vietuiesc, insa, curat, Duhul Sfant se face "suflet sufletului", iar roadele impartasirii si revarsarii lui sunt: dorirea Lui intru smerenia saraciei, lacrima fara durere, pururea curgatoare, iubirea intreaga si nemincinoasa fata de Dumnezeu si de aproapele, bucuria din inima si veselia de Dumnezeu, indelunga rabdare in cele ce suntem datori sa le rabdam, blandetea fata de toti, bunatatea, unirea mintii, vederea si lumina, puterea fierbinte pururea miscatoare a rugaciunii, negrija de cele trecatoare, prin tinerea de minte a celor vesnice".

Parasirea din partea lui Dumnezeu se intampla atunci cand omul face lucruri potrivnice starii lui naturale, harice. Aceasta parasire imbraca si ea doua forme: una in sens de povatuire, ca o ingaduinta, iar alta de lepadare. Cea in sens de ingaduinta sau povatuire, aflam de la Sfantul Marcu Ascetul, nu lipseste sufletul de lumina dumnezeiasca, ci harul isi ascunde prezenta sa, cu scopul ca sufletul lipsit de harurile sale duhovnicesti si ispitit de diavoli, sa caute cu frica si mai multa ajutorul lui Dumnezeu. Spre deosebire de cea dintai, parasirea in sens de lepadare lipseste cu totul sufletul de ajutorul lui Dumnezeu si il preda "legat dracilor".

Sfantul Maxim Marturisitorul considera ca sunt patru feluri generale ale parasirii din partea lui Dumnezeu: din iconomie, ca prin paruta parasire cei incercati sa se mantuiasca; spre dovedire, ca la Iov si Iosif, spre intarire in credinta; spre povatuire duhovniceasca, ca la Apostolul, ca smerindu-se in cugetare, sa pastreze covarsirea harului; spre pedeapsa, spre pocainta.

Notele specifice parasirii povatuitoare sunt: ea aduce sufletului intristare multa, o anumita smerenie si deznadejde masurata. Ea produce in inima frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, insotite de dorinta de tacere.

Parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si al maniei. Cand suntem cuprinsi de parasirea cea povatuitoare sau mantuitoare, trebuie sa-I aducem lui Dumnezeu multumire insotita de rugaciuni de iertare. In cazul celei de-a doua, trebuie sa-i aducem marturisirea pentru pacatele savarsite si lacrimi de pocainta. Parintii duhovnicesti subliniaza faptul ca si atunci cand suntem incercati fara de voie, in aceste necazuri sau patimiri se ascunde harul Sfantului Duh si mila lui Dumnezeu. Ele exprima paradoxul iubirii lui Dumnezeu: in toate durerile fara de voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si il pazeste de muncile vesnice. De aceea, si Sfantul Maxim considera ca toate felurile de parasire sunt mantuitoare si pline de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Intristarile ne sensibilizeaza la lucrarea harului. Acesta, spune Sfantul Isaac, vine in minte inainte de incercari si ne ajuta, insa in simtire, dupa acestea. Simtirea incercarilor vine inaintea simtirii harului, pentru dobandirea libertatii noastre, caci harul nu forteaza niciodata. Tot asa, el nu se arata niciodata in cineva inainte de a gusta incercarile. Tot el ne spune ca acelora incercati, Dumnezeu le da rasplata sau darul simtirii pacatelor proprii, ca nu cumva sa plece de aici impovarati de aceste necazuri.

 Pr. Ioan C. Tesu

26 Noiembrie 2015

Vizualizari: 8455

Voteaza:

Cauzele incercarilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE