Cum sa dobandim pacea inimii

Cum sa dobandim pacea inimii Mareste imaginea.

Sfantul Petru Damaschin spune asa: Precum la casa noastra cea simtita, cand vrem sa o zidim, avem trebuinta de aceste lucruri, mai intai de pamant tare, al doilea de temelie, al treilea de pietre, al patrulea de tina sau de aliajul care leaga pietrele, al cincilea de pereti, al saselea de acoperamant, al saptelea de mesteri, adica de zidari, si al optulea, dupa ce am terminat casa, de un paznic, ca sa asiguram casa noastra cea simtita, la fel si cand vrem sa zidim casa cea de gand a sufletului nostru, avem trebuinta tot de atatea lucruri si in loc de pamant tare avem nevoie de rabdare desavarsita, in loc de temelie, de credinta tare si nefatarnica si dreapta in Sfanta si Preasfanta si de viata facatoare Treime, in loc de pietre, de felurimea faptelor bune si a virtutilor, in loc de tina sau de aliajul care leaga pietrele, de smerita cugetare, caci precum tina si aliajul leaga pietrele asa smerenia leaga intru una toate faptele cele bune.

In loc de cei patru pereti avem nevoie de cele patru virtuti cardinale, atotcuprinzatoare, adica de pricepere, de intreaga intelepciune, de barbatie si de dreptate. De pricepere prin care pricepem ce trebuie sa facem, cele bune sau cele rele. De intreaga intelepciune prin care noi infranam toate pornirile noastre cele dobitocesti si pasionale si pacatoase. De barbatie prin care noi putem ascute si intari partea manioasa a sufletului impotriva diavolului si a tot pacatul. Si de dreptate, care ii da fiecarei parti a noastre cele ce i se cuvin, adica partii cuvantatoare priviri duhovnicesti si rugaciune; celei manioase dragostea duhovniceasca; celei poftitoare intreaga intelepciune si infranare, iar celei trupesti, hainele si cele de nevoie.

In loc de acoperamant noi trebuie sa agonisim dragostea cea desavarsita catre Dumnezeu si catre aproapele. Iar in loc de zidari noi folosim deslusirea, adica dreapta socoteala. Dar nu ajunge dreapta socoteala a noastra sau discernamantul, adica deslusirea noastra, de nu ar fi ajutata aceasta dreapta socoteala de darul lui Dumnezeu, ca auzi cum canta Biserica: „De nu ar zidi Domnul casa bunatatilor, in zadar ne-am osteni". Deci adevaratul ziditor al casei celei de gand a sufletului nostru este insusi Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care lamureste dreapta noastra socoteala ca sa lucram noi fapta buna fara de fatarnicie si fara de scop rau si numai dupa voia lui Dumnezeu. Iar in loc de portar sau paznic al casei de gand, dumnezeiestii parinti ne invata sa avem de-a pururea paza mintii si a inimii noastre cu multa socoteala si cu mare purtare de grija, dupa cuvantul Scripturii care ne invata asa: Fiule, cu toata trezvia pazeste-ti inima ta, ca intru aceasta se afla izvoarele vietii.

Si aceste putine fiind zise, cuvantul se va indrepta catre inima noastra si catre pacea ei si cum se castiga pacea inimii noastre in intamplarile vietii noastre celei de toate zilele si toate minutele si ceasurile. Pentru a vorbi despre acest lucru mai intai trebuie sa stim ce este inima noastra si ce puteri sunt in inima noastra si cum sta inima noastra in noi.

Inima, dupa marele Vasile, este cea dintai nascuta dintre madulare, ca zice el ca la toata fiinta care se naste cel dintai madular care se pune de fire este inima. Si dupa asemanarea si marimea trupului ce se va zidi, inima isi alcatuieste din cele ale firii marimea si forma trupului ei si apoi da marime corpului, dupa alcatuirea ei cea pusa de fire prin darul si puterea lui Dumnezeu. Inima, dupa acelasi mare Vasile, este scaunul si radacina si inceputul si izvorul tuturor puterilor celor trupesti, al celor sufletesti, al celor afara de fire si al celor mai presus de fire. Inima este centru firesc pentru puterile firesti ale trupului, centru sufletesc pentru puterile sufletesti ale sufle¬tului, centru mai presus de fire pentru darul Preasfantului Duh cel mai presus de fire, care are centru si scaun si sta ca pe un jilt in inima omului, si centru afara de fire pentru patimile cele afara de fire ale noastre care strica si spurca pe om.

Acum trebuie sa aratam cum sta inima in om. Cuviosul Nicodim Aghioritul, aratand el oarecum o pilda mai practica, zice: Inima omului se afla in el ca arcul la ceas. Si vedem ca atunci cand arcul la ceas s-a stricat putin sau s-a deranjat putin, toate organele ceasului nu mai functioneaza normal si se clatina sau rau sau fara precizie, iar daca arcul la ceas s-a rupt, toate organele ceasului au incetat desavarsit sa lucreze.

Asa este inima pusa de Ziditorul in noi. Cand ea este tulburata si nelalocul ei si nu are asezare pasnica, toate gandurile noastre, toate cuvintele noastre, toate miscarile noastre, toate faptele noastre nu se misca normal, dupa voia lui Dumnezeu, ci se misca impotriva firii lor randuite de Dumnezeu si impotriva voii lui Dumnezeu. Si cand inima noastra este omorata prin pacat sau este coplesita de pacat, sufletul moare desavarsit si el, daca nu ne intoarcem catre Dumnezeu prin pocainta de bunavoie cat mai avem viata pe acest pamant.

Deci se pune intrebarea de unii din dumnezeiestii parinti cum poate omul, dupa ce s-a tulburat inima lui de anumite patimi in imprejurarile vietii, sa o linisteasca pe dansa, ca de mare nevoie si de prea mare nevoie este a sti omul sa-si linisteasca inima sa. Ca zice dumnezeiescul parinte Nicodim Aghioritul si Sfantul Grigorie de Nyssa si dumnezeiescul Grigorie Teologul si altii ca cel mai bun luptator duhovnicesc si cel mai iscusit in lume este acela care stie sa-si linisteasca inima sa in orice vreme de imprejurari si ispite ale vietii sale. Ca in masura in care isi linisteste inima, in masura aceea el lupta linistit si puterile sufletului sau se misca dupa voia lui Dumnezeu.

Si ca sa nu aduc mare ingreuiere cuvantului prin multe metode ale sfintilor parinti care au stiut sa-si linisteasca inima, o sa vorbim aici de patru principii sau de patru invataturi mai principale prin care omul poate sa-si linisteasca inima sa amarata ori de pagube, ori de ispite, ori de intamplari neasteptate, ori de cine stie ce fel de valuri ale primejdiilor si ale supararilor veacului de acum.

Si iata care sunt aceste patru principii. Prima si cea dintai cale, zic dumnezeiestii Parinti, pentru a-si linisti omul inima sa, este ca sa doreasca el totdeauna sa faca mai mult voia altora decat a sa. Si zic dumnezeiestii Parinti sa faca voia altora mai mult decat a sa intru cele bine dogmatisite spre mantuire. Ca s-ar putea ca cineva, abuzand de bunatatea unuia si de nestiinta lui, sa-l faca sa greseasca, sa-1 ia dupa voia sa la cele rele. Dar nu la cele rele trebuie sa doreasca cineva sa faca voia altora, ca zic dumnezeiestii Parinti sa doreasca si sa se sarguiasca omul sa faca mai mult voia altora decat a sa intru cele ce sunt spre mantuire. Asa dumneze¬iescul Apostol Pavel le spune la femei: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar auzi ce urmeaza dupa acest cuvant, precum se cuvine intru Domnul.

S-ar putea intampla ca un barbat betiv sa faca uz de cuvantul Apostolului Pavel si sa-i spuna femeii sa i se supuna lui intru toate: si la betie, si la pacate contra firii, si la furat, si la descantatorii, si la vrajitorii, si la necredinta, si la jocuri, si la petreceri, si la rautati, si la destramari duhovnicesti, dar atunci femeia sa inteleaga ceea ce spune marele Apostol Pavel: Femeilor, supuneti-va barbatilor vostri intru toate, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Asa zicem si aici despre cel ce vrea sa-si linisteasca inima sa: totdeauna sa voiasca sa fie supus altuia si sa faca voia altuia, dar cum? Precum se cuvine intru Domnul. Nu cumva supunandu-se voii altora care il duc la pacat, in loc de a-si linisti inima sa, mai rau sa o tulbure prin mustrarea constiintei care ii vine din calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Asadar primul principiu de a-si linisti omul inima sa este de a fi supus altora si pururea a asculta de altii in cele ce sunt bune si duc catre mantuirea sufletului sau.

Al doilea principiu, dupa invatatura dumneze¬iestilor parinti, pentru dobandirea pacii si linistii inimii omului, este acesta: ca dintru toate cele ce sunt supuse timpului si prefacerii si care vor fi strict necesare vietii, adica hrana, imbracaminte, bautura, bani de cheltuiala si, ca sa zic mai pe scurt, tot ce ii trebuie omului pe acest pamant, sa se multumeasca omul cu prea putin, adica cu cele strict necesare. Ca de aici se tulbura inima omului si se arunca in nemarginire, ca alearga sa adune mai presus de a sa trebuinta sau cele care il vatama pe el.

Si daca are omul o haina sau doua si nu-i multumit si vrea mai multe, sau are un ban si vrea mai multi, sau are o casa si vrea alta mai frumoasa si mai buna, sau are o mosie si vrea mai mult, sau orice fericire sau orice lucru are el si daca se arunca in nemarginire sa aiba tot mai mult, niciodata nu va castiga inima lui liniste daca alearga cu nesat dupa avere si dupa lucrurile de prisos ale veacului de acum, caci zice unul din dumnezeiestii parinti: „Nu vor lipsi valurile din mare, iar iubitorului de argint grija si tulburarea". Si nici intelepciune nu castiga unul ca acesta care se tulbura alergand dupa avere si dupa prea multa avere si dupa ceea ce nu ii foloseste lui in veacul de acum sau ca sa adune prea mult din cele ce i-ar trebui si ar putea sa se multumeasca cu putin. Pentru ca zice dumnezeiescul parinte Isaac Sirul: „Mintea tulburata nu va scapa de uitare si intelepciunea nu-i deschide usa acesteia". Si iarasi, aratand ca grija cea de multe tulbura pe om si il face pe om sa nu poata avea grija de Dumnezeu, zice: „Nu poti cu grija lumii fiind inconjurat sa mai ai cu tine si grija lui Dumnezeu".

Deci sa rezumam asa: al doilea principiu pentru a-si linisti omul inima sa este sa fie multumit cu putine din toate cate are nevoie spre a vietui pe acest pamant. Aici imi aduc aminte de o intamplare din Pateric. Se zice ca acolo traiau doi cuviosi in pustia Sketica si unul avea mai multi ucenici si era putin mai bogat si avea casa mai buna si poate avea si asternuturi si mancare mai buna si mai multe lucruri, mai multe icoane in chilie, sau alte lucruri care se obisnuiesc sa aiba calugarii. Aproape de chilia acestui batran traia un altul. Acesta din fire era mult mai simplu cu invatatura si mai nebagat in seama de parintii pustiului, dar aflase filosofia aceasta a vietii de a se multumi cu prea putine si a-si impaca inima sa intru saracie. Si avea batranul acesta obicei ca seara la culcare, dupa ce termina pravila sa, sa zica acest cuvant: „Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatii nu-s ca mine".

Si atata avere avea batranul: doua rogojini. Una o asternea si cu alta se invelea. Ucenicii celuilalt batran de multe ori il auzeau inainte de culcare ca multumea lui Dumnezeu si zicea ca nici imparatii nu-s ca dansul. Si au zis catre batranul lor:

- Parinte - avvo, cum se vorbeste in partile acelea -, ne minunam tare ca noi avem mai multa stare materiala, avem si hrana mai multa si acoperaminte mai multe si ni se intampla noua scarbe si suparari si nu putem castiga multumirea batranului aceluia sarac, care vezi, nu are nimic decat doua rogojini. Lucreaza cu mainile sale cate o cosnita, capata putina paine uscata si cu apa de izvor se multumeste, iar ca imbracaminte si asternut are doua rogojini: una o asterne si cu cealalta se inveleste si i se pare ca nici imparatul nu e ca dansul. Deci n-ar fi bine sa-l chemam odata aici si sa-l intrebam cum de are el multumirea aceasta in cele putine si noi ne tulburam avand multe?

Si l-a chemat odata si cu smerenie l-a intrebat:
- Parinte, avvo, spune-ne noua, te-au auzit ucenicii mei de multe ori zicand: "Multumescu-ti Tie, Doamne, nici imparatul nu-i ca mine". Si noi vedem ca fata de noi esti foarte sarac. Doar atata ai: acele doua rogojini si mai mult nimic decat painea uscata care o ai pentru hrana si apa din izvor. Si cum poti sa te simti sfintia ta in aceasta stare asa de fericit incat ti se pare ca intreci si pe imparatii lumii?

Si a zis batranul cu liniste:

- Asa, avvo, eu cred si sunt convins ca, in starea aceasta in care ma aflu, nimeni pe pamant nu e mai fericit decat mine.
- Dar de ce?

- Iata de ce, a spus batranul. Eu cand zic cuvantul acesta ma gandesc la aceia care o duc mult mai greu decat mine. Eu intr-adevar slujesc cu nevrednicie Bunului Dumnezeu si nu cum trebuie, ci dupa a mea neputinta, ma rog, imi fac putina mea rucodelie, adica lucrul de mana, si cand ma vad ca sunt liber, nu ma supara nimeni, aer curat am, liniste am si strictul necesar de a manca o bucatica de paine il am si apoi, cand mai vad ca am si de asternut si de invelit cate o rogojina, sunt foarte multumit. Iar cand ma gandesc la cei de prin temnite sau la cei bolnavi care zac paralizati pe paturi de zeci de ani si stau in mizerie si nimeni nu-i poate ajuta si bani nu au si hrana nu au si doctor nu pot sa aduca pentru a lor neputinta ca n-au cu ce ii aduce, si la cei care stau in temnite legati de maini si de picioare si nu numai ca stau in putoare si nu au aer si libertate, dar dorm pe harburi si pe pietre si poate a doua zi ii asteapta sentinta de judecata, de condamnare si poate chiar de moarte, deci gandindu-ma la aceia cat de greu o duc ei fata de mine, atunci imi dau seama ca eu, avand atata libertate si atata liniste si atata aer curat si avand si strictul necesar de a ma hrani aici si de a-mi asterne si a ma inveli cu rogojina, sunt ca in sanul lui Avraam si zic cu adevarat din inima: „Nici imparatul nu-i ca mine".

Atunci a zis celalalt batran: Cu adevarat, avvo, aceasta-i mare filosofie cand omul se multumeste cu putine si i se pare ca el cu acele putine covarseste pe cei mai bogati oameni din lume. Iata noi avem mai multe si mintea noastra este mai imprastiata si ne tulburam si ni se pare ca o ducem mai greu decat altii, iar sfintia ta intru aceste putine ai aflat linistea si odihna inimii sfintiei tale.

Deci am adus aceasta pilda ca mi s-a parut potrivita in cuvantul de fata, ca nu multa bogatie, nu banii multi, nu multa hrana si celelalte cate le aduna omul poate sa linisteasca inima omului, ci rugaciunea cea curata facuta din inima, nerautatea inimii asupra altuia, pacea, linistea si a fi multumit omul cu cele prea putine in viata si a nu se griji de multe, ca grija de multe ii tulbura inima sa. Deci sa rezumam: a doua pricina prin care isi linisteste omul inima sa este sa se multumeasca cu putin si chiar cu prea putin din cele strict necesare lui.

A treia pricina prin care omul isi linisteste inima sa este, dupa dumnezeiestii parinti, ca acolo unde se afla el, in starea societatii lui, sa caute totdeauna locul cel mai de jos. Sa fie foarte multumit ca e nebagat in seama de oameni si ca n-are dregatorie si cinste ca altii si foarte bucuros sa se afle la locul cel de jos. Pentru ca de ce se tulbura inima omului? Ajunge un grad, vrea mai mare. Ajunge o treapta, vrea mai mare. Ajunge la o dregatorie, vrea mai sus. Vrea cuvantul lui sau starea lui materiala sau morala sa fie mai presus de a altuia. Vrea in tot chipul sa fie bagat in seama si sa covarseasca pe altii, ca sa fie cu toate mai presus de altii si aceasta ii aduce pururea neliniste, ca alearga dupa temelie de umbra.

Ce se intampla? Daca ne uitam pe crestele cele de sus ale muntilor unde cresc brazi sau fagi sau alti arbori, vedem ca acestia se intaresc si cresc mari, dar cand vin vanturile cele mari si furtunile, care copaci au mai mare zbucium si tulburare, daca nu cei care sunt mai sus? Si cu cat e mai sus copacul pe piciorul muntelui sau ajuns pe obcina sus, cu atata mai greu el indura furtuna si se lupta cu furtunile cele mari ale naturii pe care le trimite Dumnezeu pentru a racori si a preface vazduhul. Deci daca te duci pe acolo dupa cate o furtuna, cum au fost cele din anii trecuti, vezi mii de arbori rasturnati cu radacinile in sus, altii faramati in doua, altii rupti jalnic, altii trantiti peste altii, ca si cum ar fi fost loviti in vreme de batalie. Ce s-a intamplat? Ei fiind sus, furtuna a fost mai puternica. S-au tinut ei tari, dar furtuna fiind mai tare decat dansii i-a rasturnat si in chip jalnic i-a sfaramat si i-a trantit pentru vesnicie la pamant.

Asa. Iar copacii care traiesc prin gropi, pe la paraie si pe la dosuri, cand vin furtunile cele mari, ce le pasa lor? De abia isi clatina putin ramurile si isi aduc si ei aminte ca e vant mare, dar unde? Pe coasta acolo sus, pe creasta trebuie sa fie mare furtuna. Lor nu le pasa, cresc linistiti, furtuna nu ii supara decat foarte putin, pentru ca la pozitia lor mai joasa sunt afara de primejdia furtunilor si a vanturilor.

Asa se intampla si cu oamenii care alearga dupa dregatorii sau dupa trepte. Cu cat sunt mai sus, cu atat sunt mai in primejdie. Deci daca cineva e chemat de darul lui Dumnezeu sa fie la o dregatorie, cu mare sfiala si frica de Dumnezeu sa paseasca, pentru ca nu paseste decat spre loc de primejdie si de grija. Iar daca nu, toata sarguinta lui sa o puna sa fuga tot mai jos si la locul cel mai de jos va fi linistit si afara de primejdie si de valurile si de furtunile ispitelor si ale nemultumirilor si primejdiilor veacului de acum. Deci al treilea principiu pentru a-si linisti omul inima este totdeauna sa caute locul cel mai de jos si cat mai de jos si sa doreasca sa traiasca pe acest pamant pana la sfarsitul vietii nebagat in seama si sa cinsteasca pe aceia care sunt pe treptele cele mai inalte, sa-i asculte, sa se roage pentru ei, iar el pururea sa fie multumit la locul de jos si asa isi va afla pacea inimii cu sine si cu Dumnezeu.

Al patrulea principiu pentru dobandirea pacii inimii, dupa invataturile sfintilor parinti, este de a se ruga omul in toata vremea sa se faca voia lui Dumnezeu intru el si de a-si lasa viata sufletului sau sa fie condusa de darul lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, de a se lasa omul in voia lui Dumnezeu in toate imprejurarile, fie cele de intristare, fie de fericire, fie de necaz, totdeauna sa aiba in mintea sa si daca se poate si pe buzele sale cuvantul dumnezeiescului parinte Ioan Gura de Aur care i-a zis in cele mai de pe urma, adica: „Slava lui Dumnezeu pentru toate!" si: "Multumesc lui Dumnezeu pentru toate!"

Asadar omul care se lasa in voia lui Dumnezeu zice in inima sa asa cand este necajit: „Doamne, daca este voia ta sa fiu necajit, sa fiu! Slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu fericit, slava Tie! Daca e voia Ta sa fiu sarac, multumesc Tie! Daca e voia Ta sa fiu bogat, slava Tie! Daca e voia ta sa fiu bolnav sau sanatos, slava Tie!" Deci in orice imprejurare a vietii el stie sa multumeasca lui Dumnezeu si sa se lase in voia lui Dumnezeu. Si atunci inima unui om ca acesta, care doreste sa faca totdeauna voia mai mult a altora decat a lui intru cele spre mantuire, care e multumit cu cele putine, strict necesare, in viata, care cauta intotdeauna locul cel mai de jos in viata si care se lasa totdeauna in voia lui Dumnezeu si la cele de intristare si la cele de bucurie, se linisteste si este pusa la adapost de multe valuri, de multe pagube, de multe scarbe si neasezari care se intampla impotriva celor care voiesc sa-si faca voia lor, sa dobandeasca avere multa, sa fie la locul cel mai dintai si mai de cinste si sa nu se lase in voia lui Dumnezeu si, nadajduind in priceperea si in voia lor, cauta intotdeauna a-si face voia lor si a alerga dupa acele parute lor bune care nu le aduc decat tulburare si scarbe.

Aceste putine le-am spus mai intai despre casa cea de gand a sufletului nostru, apoi despre inima si despre pacea inimii noastre si, ajutand mila lui Dumnezeu, sa nu uit nici eu acele putine pe care le-am vorbit in seara aceasta, ca si eu, pacatosul, aducandu-mi aminte de ele, sa nu gresesc lui Dumnezeu si sa ma pot linisti in vreme de scarbe si de necaz. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

01 Iulie 2016

Vizualizari: 9476

Voteaza:

Cum sa dobandim pacea inimii 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE