Despre necazuri si biruirea tristetii

Despre necazuri si biruirea tristetii Mareste imaginea.


Despre necazuri si biruirea tristetii

 

Dumnezeu iti poarta de grija si prin boala ta, El te incearca nu fiindca te dusmaneste si te uraste, ci fiindca te iubeste foarte mult.

Dar pentru ca spuneai ca suferinta ta are si o alta infatisare, ca diavolul iti strecoara in minte gandul de a te omori, aruncandu-te in mare, sau in prapastie, sau de a-ti sfarsi viata aceasta intr-un alt chip asemanator, vreau sa-ti vorbesc putin despre astfel de ganduri.

 

Gandul acesta nu vine numai de la diavol; vine si de la tristetea ce te-a cuprins, si mai mult de la ea decat de la diavol, si poate ca numai de la ea. Aceasta se vede de acolo ca multor oameni, care nu sunt stapaniti de demoni, le vin in minte astfel de ganduri numai pentru ca tristetea s-a abatut peste sufletele lor. Scoate din minte si alunga din suflet tristetea, si demonul nu va mai avea nici o putere, nu numai sa te induplece sa savarsesti o astfel de fapta, dar nici macar sa-ti bage in cap astfel de ganduri.

Dupa cum hotii pot, cu multa usurinta, sa fure lucrurile din casa si sa ucida pe stapanii casei dupa ce s-a innoptat si s-a stins lumina, tot astfel si diavolul, dupa ce raspandeste in suflet, in loc de noapte si intuneric, tristetea, incearca sa rapeasca toate gandurile care pazesc sufletul pentru ca, o data ce l-a pustiit si l-a lasat neajutorat, sa-l umple cu nenumarate rani. Dar daca prin nadejdea in Dumnezeu alungi intunericul, alergi la Soarele dreptatii si grabesti sa se statorniceasca in sufletul tau razele Lui, atunci toata tulburarea propriilor tale ganduri se muta de la tine la talhar la diavol; tot asa patesc si raufacatorii: cand ii prinzi asupra faptului si aprinzi lumina, tremura, ii apuca ametelile, se framanta. Ar putea insa cineva sa ma intrebe:

 

- Cum poti scapa de tristete daca n-ai scapat mai intai de diavolul care o pricinuieste?

 

- Nu-i diavolul cel care pricinuieste tristetea, ci tristetea face puternic pe diavol si ne baga in cap gandurile cele rele. in privinta aceasta, martor imi este Fericitul Pavel. A scris corintenilor nu de teama demonilor, ci de teama unei tristeti prea mari, ca sa se poarte corintenii pe viitor cu mai mult blandete cu pacatosul care savarsise acele pacate, "pentru ca nu cumva sa fie doborat de mai multa tristete unul ca acela".

 

Daca vrei, sa presupunem ca diavolul continua sa te stapaneasca, dar ca tristetea a fost izgonita din sufletul tau. Ce vatamare va mai fi? Ce rau, mare sau mic, iti mai poate pricinui diavolul? Tristetea insa iti va pricinui multe neca­zuri, chiar cand nu te apuca furiile, cand nu te stapaneste diavolul. Nu stim oare ca majoritatea celor care s-au span­zurat, care s-au omorat cu sabia, care s-au inecat in rauri sau care s-au sinucis in alt chip, au fost impinsi de tristete la aceste morti silnice? Daca unii dintre ei sufereau si de boala "duca-se pe pustii" cand s-au omorat, apoi pieirea lor nu trebuie pusa pe seama dracilor, ci a tiraniei si a silniciei tristetii.

 

- Dar cum este cu putinta sa nu te intristezi?

 

- Daca parasesti ideea pe care o are multimea despre aceasta boala si te gandesti la cele ceresti. Toata lumea socoteste ca boala aceasta este ceva groaznic; de asta ai si tu aceeasi parere. Dar daca, eliberandu-te de aceasta parere neintemeiata si gresita, vei cerceta boala in ea insasi, vei vedea ca ea nu constituie o pricina de tristete, lucru pe care de altfel l-am si demonstrat adeseori pana acum.

 

Socot ca te tulburi si esti abatut si din alta pricina: vezi pe fratii din manastire, pe cei de aceeasi varsta cu tine, veseli si cu indraznire fata de frati.

 

In privinta aceasta, iata ce pot sa-ti spun: daca ti-ai petrece toata vremea in desfrau, in jocul cu zaruri si in che­furi, in timp ce ei traiesc in infranare, in cumpatare si duc o viata plina de intelepciune, da, atunci ai avea tot dreptul sa te intristezi. Dar daca tu mergi pe acelasi drum ca si ei, pentru ce sa te intristezi?

 

De as vorbi altcuiva, unui om care se mandreste repede, as trece sub tacere cele ce vreau sa spun; dar pen­tru ca sunt pe deplin incredintat ca, si daca ti-ar aduce cine­va nenumarate laude si te-ar admira, nu numai ca nu te-ai mandri, ci si atunci te-ai socoti printre cei din urma, pentru asta iti voi spune tot ce gandesc, fara sa-ti ascund ceva.

 

Aud ca ai propasit atat de mult in credinta, incat poti sa te iei la intrecere nu cu copiii, ci cu barbatii cei mari si minunati. Se spune ca nu esti cu nimic mai prejos de ei nu numai in privinta postului - poate fi altfel, cand te hranesti zi de zi numai cu paine si cu apa, nu numai in privinta timpului petrecut in privegheri, dar si pentru ca, intocmai ca acei barbati minunati, nu dormi deloc nopti intregi. in ceea ce priveste purtarea ta de fiecare zi, se spune ca pe multi din ei i-ai lasat in urma. Aud pe cei care vin din manastirea ta spunand ca-ti petreci toata vremea in ruga­ciuni si lacrimi. Dupa cum cei care au facut fagaduinta sa taca, sau care se inchid singuri in chilii nu rostesc nimanui nici un cuvant, tot asa se spune ca faci si tu, cu toate ca traiesti intre atatia oameni. Cei ce povestesc se cutremura de zdrobirea inimii tale, de lipsa de grija pentru propria ta persoana si de suferinta ta; pe multi de aici cele istorisite despre tine i-au intors la cainta. "Nu se uita, spun acestia, la nimeni din cei care intra in manastire, nici nu pune capat necontenitelor lui nevointe; adeseori ne temem sa nu-si piarda vederea din pricina plansului, sa nu-l loveasca durerile de cap din pricina privegherii si ravnei nepotolite si necontenite pentru citirea Sfintelor Scripturi". Te intristezi deci si te tulburi ca diavolul te chinuie cumplit si groaznic, cu toate ca, prin felul tau de vietuire, ai depasit pe cei de o varsta cu tine si ai intrecut pe cei care merg pe acelasi drum cu tine? Dar oare nu pe buna drep­tate spuneam ca tristetea aceasta este numai o parere si ca, daca o cercetam bine, vedem ca ea cuprinde in sine multe pricini de bucurie? Spune-mi, te rog, ce folos ai avea daca n-ai fi bolnav de duca-se pe pustii, dar ai duce o viata destrabalata? Si, dimpotriva: ce paguba ai daca, fiind bol­nav de duca-se pe pustii, viata ti-e plina de virtuti si bine intocmita?

 

Dar poate iti este rusine si rosesti cand diavolul te tranteste la pamant in fata tuturor? Dar rusinea aceasta a ta vine tot de acolo ca nu judeci cele intamplate cu ratiu­nea, ci prin parerea oamenilor, nu-i cadere caderea pe care spui ca o suferi; cadere este doar atunci cand cazi in pacat. De o astfel de cadere trebuie sa te rusinezi si sa te intris­tezi. Noi, dimpotriva, ne rusinam de fapte care nu-s deloc rusinoase. Dar nu ne rusinam defel, nici nu ne socotim nefericiti cand savarsim fapte cu adevarat rusinoase, fapte pline de batjocura, fapte vrednice de cea mai mare pe­deapsa. Nici unul dintre noi nu jeleste cand sufletul nostru cade in fiecare zi biruit de puterea pacatelor; dar cand trupul este cuprins de o cat de mica suferinta, ni se pare o grozavie, ceva cu neputinta de suportat. Nu-i oare curata boala, duca-se pe pustii, de a avea o astfel de purtare fata de suflet si de a judeca atat de gresit cele petrecute in jurul nostru? Daca ai fi un betiv, da, ar trebui sa te rusinezi si sa te intristezi, caci betia o ai din cauza propriei tale vointe; dar daca fapta pe care o savarsesti o faci silit de altcineva, atunci nu trebuie sa te rusinezi tu, care esti vatamat, tu care suferi sila, ci cel care o savarseste. Daca in piata se incinge o bataie si unul imbranceste pe altul si-l tranteste la pamant, invinuim cu totii nu pe cel trantit la pamant, ci pe cel ce l-a trantit. Trebuie sa ne rusinam, dar numai atunci cand savarsim o fapta dintre acelea care atrag dupa sine pedeapsa lui Hristos, Care ne va judeca. Pentru ce sa ne rusinam insa, atata vreme cat nu avem pe constiinta o ast­fel de fapta? Nu-i o rusine, ba, dimpotriva, e o fapta de om intelept si vrednica de cele mai mari laude, daca, intalnin-du-te cineva pe drum, te-ar palmul fara motiv, fara sa-l fi provocat, si te-ar tranti chiar la pamant, iar tu ai rabda toate acestea. Daca nu-i o rusine, ci o lauda cand suferim vata­marile ce ni le pricinuiesc oamenii, cum sa ne rusinam ca am face o fapta vrednica de dojana cand diavolul, care-i mai rau decat toti oamenii, ne vatama, iar noi suferim cu curaj furia lui? Ar putea fi oare o purtare mai lipsita de jude­cata decat acest fel contrar de a te purta? Dar daca te-ai scula dupa ce vrajmasul te-a trantit la pamant si ai incepe sa-l injuri si sa-l lovesti, atunci chiar eu nu te voi impiedica sa plangi si sa te intristezi; daca insa suferi totul cu multumire si-ti indrepti indata sufletul spre rugaciune, pen­tru ce sa-ti fie rusine?

 

Dar poate ca te intristezi ca altii te defaimeaza? Dar oare nu sunt acestia mai vrednici de defaimare, o data ce nu-si dau seama bine de faptele care merita intr-adevar sa fie defaimate? Aceia sunt cu adevarat indraciti, aceia sunt cu adevarat bolnavi de duca-se pe pustii, care n-au invatat sa judece lucrurile asa cum sunt ele in realitate, ci defaimeaza cele vrednice de lauda, si lauda pe cele vrednice de defai­mare, nebunii spun multe cuvinte de ocara, multe cuvinte urate celor pe care-i intalnesc, dar cei ce le aud nu se soco­tesc ocarati. Nici tu nu socoti o rusine si o ocara cand ii auzi pe nesocotitii aceia, ca nu cumva, suparand pe Dumnezeu, sa ajungi insuti vrednic de ocara. Cand socotesti o ocara cele aduse de Dumnezeu spre invatarea si folosul tau, gan-deste-te ce sfarsit poate avea acest gand nesocotit!

 

Daca vrei sa vezi pe cei care sunt cu adevarat vred­nici de ras si de ocara, atunci asculta! Voi incerca sa-ti arat prin grai cateva exemple din multele de acest fel. Uita-te la cei innebuniti de frumusetea femeilor, la cei innebuniti dupa averi, la indragostitii de slava desarta, la cei care prefera sa faca si sa sufere orice de dragul femeilor, al banilor si al slavei; uita-te la cei mistuiti de invidie, la cei ce uneltesc impotriva oamenilor care nu le-au facut nici un rau, la cei posomorati fara pricina, la cei care se dau in vant dupa desertaciunile vietii. Acesti oameni si faptele unor astfel de oameni sunt fapte de nebunie si vrednice de osanda; aceste fapte sunt vrednice de ocara, de rusine si de ras. Dar daca cineva, bolnav de duca-se pe pustii, savarseste in viata, chiar asa bolnav, fapte pline de intelepciune, nu numai ca nu-i drept sa fie ocarat, ci, dimpotriva, sa fie admirat si incununat de toti, deoarece inlantuit cu atatea legaturi alearga pe un drum atat de obositor si se urca pe calea povarnita si ane­voioasa a virtutii.

 

Dar nu stiu cum de era aproape sa uit si un alt lucru prin care intreci pe frati: chiar de ai pacatui, iti este usor sa lepezi pacatele datorita asupririi la care esti supus. Iar dovada afir­matiei mele sunt cele ce-ti spuneam mai inainte, cand ara vobit despre saracul Lazar si despre desfranatul din Corint.

 

Imi vorbesti apoi de o alta pricina a tristetii tale, si-mi spui:

 

- Ma tem de tatal meu. Daca pot suporta cu rabdare suferintele mele, cum voi suferi cu usurinta nenorocirea si furia lui cand va afla ce-i cu mine? Din fericire, pana acum n-a aflat nimic.

 

- Este o mare nesocotinta sa te intristezi si sa plangi pentru cele ce se vor intampla mai tarziu sau nu se vor mtampla niciodata. De unde stim ca tatal tau va afla vreodata de cele intamplate? Dar mai bine sa presupunem, daca vrei, ca tatal tau va afla si ca se va supara groaznic. Te laud cand te vad ca te intristezi si suferi pentru neca­zurile tatalui tau, dar nu pot pretinde sa faci asta spre pagu­ba ta. Cei care gandesc cele ceresti, si nu cele pamantesti, nu trebuie sa-si stapaneasca numai mania, pofta si cele­lalte patimi, ci si tristetea. Tristetea ne pricinuieste mai mari necazuri decat celelalte patimi si trebuie sa ne impo­trivim ei cu barbatie daca vrem sa nu pierim cu desa­varsire. Daca tu insuti ai fi voit sa pricinuiesti tatalui tau aceste neplaceri, ar fi fost cu cale sa te temi si sa tremuri, pentru ca ai fi fost pricina unei atat de mari pierderi. Dar daca tatal tau vrea sa-si strapunga de bunavoie inima sa cu cele mai cumplite chinuri, tu n-ai de ce sa te intristezi, decat doar atat cat se cuvine sa ia un fiu parte la durerea tatalui sau. In afara de asta, nici nu stim ce va spune si ce va simti tatal tau cand va afla cele ce se petrec cu tine. De multe ori lucrurile se intampla cu totul altfel de cum ne asteptam. Teama ta face parte din cele ce se intampla in chip cu totul neobisnuit si rar; sustinerea mea insa face parte din cele obisnuite si posibile. Pe ce ma intemeiez cand spun acest lucru? Iata pe ce! Tatal tau mai are si alti copii, nelegitimi, de care are foarte multa grija; dragostea de ei va pune in umbra supararea pricinuita de boala ta. Nu te intrista deci zadarnic de grijile ce le va avea tatal tau! Daca trebuie intr-adevar sa te intristezi din pricina tatalui tau, atunci intristeaza-te din pricina cheltuielilor lui nechib­zuite, din pricina chefurilor lui, din pricina ingamfarii lui, din pricina asprimii fata de cei de sub stapanirea lui, din pricina desfranarii care-l stapaneste si acum. Socotesti oare, ca-i mic raul ce-l savarseste cand, in timp ce mama ta traieste in casa cu el, tatal tau traieste in desfranare cu o fata si da nastere unor copii nelegitimi? Aceste fapte sunt vrednice de plans; aceste fapte sunt vrednice de lacrimi; sunt rele invederate, rele care intr-adevar se infaptuiesc; cele ce va face tatal tau cand va auzi de boala ta poate ca vor fi rele, poate ca nu vor fi rele; dar deocamdata este o mare nesocotinta din partea ta sa te chinui pentru niste fapte despre care nu esti sigur ca se vor intampla. Dar sa presupunem ca tatal tau se va infuria, ba chiar foarte tare. Supararea si necazul tatalui tau se vor sfarsi foarte curand si se vor stinge inainte de a se aprinde bine. Unui om care se gandeste sa traiasca in cat mai mare desfatare, care-i ocupat cu atatea treburi, care hraneste paraziti si lingu­sitori, care arde de dragul fetei cu care traieste, de la care are si copii nelegitimi, acestui om, chiar daca va afla de boala ta, ea ii va face o impresie mica si fara importanta. Concluzia aceasta o trag nu numai pe temeiul celor spuse de mine, dar si pe temeiul purtarii de pana acum a tatalui tau. Stii, intr-adevar, stii foarte bine ca, inainte de a intra in monahism; te iubea foarte mult, te socotea inima lui; dar cand ai imbratisat viata monahala, toata dragostea lui s-a stins; socotea ca ai savarsit o fapta rusinoasa, nevrednica de stralucirea stramosilor; spunea ca i-ai facut de rusine cinstea si slava lui. Daca nu l-ar fi silit legatura fireasca din­tre parinte si fiu, poate ca te-ar fi dezmostenit. in sfarsit, daca nu sunt cu totul lipsit de inima in cele ce voi spune, cred ca tatal tau, cand va afla de boala ta, chiar se va bucura ca ai fost in sfarsit pedepsit pentru ca n-ai vrut sa asculti de sfaturile lui, caci adeseori te ruga si voia sa te intoarca din drumul aspru pe care apucasesi.

 

Acestea aveam sa-ti spun despre tatal tau si despre frica pe care o ai pentru supararea ce i-ai pricinui-o cand ar afla de boala ta. Si socot indestulatoare cele spuse spre a-ti risipi toata teama pe care ti-o faceai in aceasta privinta.

 

Dar pentru ca spuneai ca raul cel mai mare, culmea relelor, este acela ca nici nu mai ai vreo nadejde de viitor, si nici nu stii care din doua se va intampla: vei scapa oare vreodata de boala aceasta sau diavolul, care a inceput aceasta lupta impotriva ta, are de gand sa te izbeasca pana la, sfarsitul vietii? In privinta aceasta nici eu insumi nu pot sa spun ceva precis si nici nu pot sa declar ceva despre cele ce se vor petrece in viitor. Stiu insa precis, si-ti cer ca si tu sa ai aceasta incredintare, ca orice s-ar intampla, fie ca te faci sanatos, fie ca vei fi bolnav pana la sfarsitul vietii, va fi spre folosul nostru. Daca vei judeca astfel, vei inde­parta si culmea acestor rele, ca sa intrebuintez propriile tale cuvinte.

 

In afara de aceasta, trebuie sa te gandesti si la aceea ca timpul rasplatirilor si al cununilor este veacul ce va sa fie, pe cand veacul de acum este timpul luptelor si al sudo­rilor. Fericitul Pavel, voind sa ne faca sa intelegem lucrul acesta, spunea: "Eu asa alerg, si nu la intamplare; asa lovesc cu pumnii, si nu bat cu pumnii in aer; imi chinuiesc trupul si-l supun robiei; ca nu cumva propovaduind altora, eu insumi sa ajung netrebnic". Iar cand a ajuns la sfarsit, a rostit acele fericite cuvinte: "Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit, de acum mi s-a gatit cununa dreptatii". Prin aceste cuvinte Fericitul Pavel ne arata ca toata viata noastra trebuie sa fie o lupta, ca toata viata noastra trebuie sa ne obosim daca vrem sa ne desfatam de odihna vesnica si de nenumarate bunatati. Dar daca cineva ar vrea ca trandavind sa se desfateze si de placerile din lumea aceasta, dar si de rasplatirile pregatite in lumea cealalta celor ce se ostenesc, unul ca acesta se insala si se amageste pe sine insusi. Cu noi se intampla acelasi lucru ca si cu atletii: atletul care cauta odihna in timpul concursurilor atletice se incarca de rusine si necin­ste pentru tot timpul, pe cand cel care sufera cu barbatie in arena orice oboseala, este incununat, slavit si laudat de spectatori si in timpul intrecerilor atletice, si dupa ce s-a sfarsit concursul. Cel care face din timpul hotarat obo­selilor timp de odihna, acela va plange, va scrasni din dinti si va suferi cele mai cumplite chinuri, atunci cand ar trebui a se bucure de tihna, pe cand cel care sufera cu draga jima aici pe pamant necazurile si stramtorarile va fi si aici si acolo stralucitor si slavit cu slava cea nemuritoare si adevarata. Daca in viata de toate zilele cel care nu face fiecare lucru la timpul lui nu are nici un folos de pe urma muncii lui, ba, nenumarate neplaceri, cu mult mai mult in cele duhovnicesti va pati la fel cel care nu stie care-i timpul muncii si al ostenelilor, si care-i timpul rasplatirii si al odih­nei. Hristos a spus: "In lume necazuri veti avea". Fericitul Pavel a spus:   Si toti care voiesc sa traiasca cu cucernicie in Hristos Iisus vor fi prigoniti". Pavel n-a vorbit numai de prigonirile oamenilor, ci si de uneltirile demonilor. Iov a spus: "Viata omului pe pamant este o lupta". Pentru ce te intristezi deci cand esti stramtorat si prigonit in timpul hotarat necazurilor? Atunci ar trebui sa te intristezi, daca am face timp de desfatare si de tihna timpul despre care Hristos a spus ca este timp de necaz, daca ne-am trandavi in timpul in care ni s-a poruncit sa ne luptam si sa ne oste­nim, daca am merge pe calea cea larga, cand Hristos ne-a poruncit sa mergem pe calea cea stramta. Daca am face asa, atunci neaparat ar urma sa fim pedepsiti in veacul ce va sa fie.

 

Dar ai putea sa-mi pui urmatoarea intrebare:

 

- Ce ai de spus insa despre cei care merg si in viata de aici pe calea cea larga, si se vor odihni si in viata de dincolo?

 

- Care-i omul acesta? Eu pun temei numai pe cuvantul lui Hristos, Care a spus ca ingusta si stramta este calea care duce la viata. Si stie oricine ca nu este cu putinta sa mergi in toata voia pe o cale stramta. Daca la concursurile atletice, unde luptatorii sunt oameni, nimeni nu primeste cununa pe frunte fara oboseli si sudoare, cum este cu putinta ca in lupta pentru virtute, unde puterile cele rele se lupta cu noi, sa biruim furia lor fara necazuri si fara stramtorari?

 

Sfantul Ioan Gura de Aur

.

15 Aprilie 2008

Vizualizari: 13376

Voteaza:

Despre necazuri si biruirea tristetii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE